ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5621/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 3540/30/2007, la data de 03 mai 2007, contestatorul L.C. a chemat în judecată intimații Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrate Spații, din cadrul Primăriei Timișoara, Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara, Prefectura Județului Timiș, Prefectul Județului Timiș și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Județului Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună anularea dispoziției nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timișoara.

În motivarea contestației s-a arătat că prin această dispoziție s-a respins cererea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în natură pentru imobilul teren în suprafață de 305 mp, situat în Timișoara str. H. nr. 6, înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top. X1, transcris în CF nr. Y Timișoara, nr. top. Y1 și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și transmiterea dosarului Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor. În cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură pe același amplasament, reclamantul solicită atribuirea unui teren în compensație, aflat în imediata apropriere, învecinat suprafeței de 295 mp ce i-a fost restituită prin Decizia civilă nr. 19 din 08 iunie 1995 a Curții de Apel Timișoara, pe strada H. colț cu strada L., teren liber de orice construcții.

Instituția Prefectului Județului Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației invocând lipsa calității sale procesuale pasive raportat la obiectul cauzei de față. Municipiul Timișoara prin Primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației ca netemeinică și nelegală. Prin Sentința civilă nr. 1965 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă contestația formulată de contestatorul L.C., împotriva intimatului Primarul Municipiului Timișoara, reținându-se în considerentele hotărârii că imobilul înscris în situat în Timișoara, str.H., nr. 6, înscris în CF X Timișoara, nr. top X1, transcris din CF Y Timișoara, nr. top Y1, compus din grădină în suprafață de 305 mp cu casă, a fost proprietatea numitului L.V., autorul contestatorului.

La data de 28 mai 1984, imobilul a devenit proprietatea contestatorului, prin moștenire, astfel cum atestă cartea funciară aflată la dosar. În același an, la data de 05 decembrie, imobilul a trecut cu plată în proprietatea statului român prin expropriere, în temeiul Decretului de expropriere nr. 2/1984. Prin Decizia civilă nr. 19 din 08 iunie 1995, Curtea de Apel Timișoara a restituit contestatorului, reclamant în acel dosar, doar suprafața de 295 mp din imobilul în litigiu pe motiv că restul de 305 mp (revendicat în dosarul de față) este afectat de utilități. Prin notificarea nr. 858 din 14 august 2001, contestatorul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în echivalent în natură a terenului în suprafață de 305 mp.

Prin dispoziția nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de intimat a fost respinsă cererea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în natură și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 10/2001, cu consecința trimiterii dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În considerentele acestei dispoziții s-a reținut imposibilitatea restituirii în natură a terenului solicitat sau acordarea unui alt teren ca echivalent în natură, motivat prin aceea că terenul revendicat este ocupat cu trotuarul str.H., str. L. și este afectat de rețelele R., A., D.N. SA, E.B. SA și C. SA.

Împrejurarea că, într-adevăr, terenul în suprafață de 305 mp revendicat în natură de contestator, este ocupat de utilități publice, fiind realizat deci scopul exproprierii, rezultă din considerentele Deciziei civile nr. 19 din 08 iunie 1995 a Curții de Apel Timișoara, adresele nr. DO6X1004881 din 01 septembrie 2003 a Direcției de Urbanism din cadrul Primăriei Timișoara și nr. 1145/6 din 14 decembrie 2005 a Serviciul Banca de Date Urbane din cadrul Primăriei Timișoara, ultimele două înscrisuri făcând referire la avizul unic pentru rețele existente nr. 1803/XI.2005, planul de situație eliberat de Serviciul Banca de Date Urbane precum și la procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului. Toate aceste înscrisuri atestă faptul că terenul de 305 mp nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat cu trotuarul str. H., str. L. și fiind afectat de rețelele R., A., D.N.

SA, E.B. SA și C. SA. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că soluția de respingere a cererii de restituire în natură a terenului solicitat de contestator este pe deplin justificată. Observând că prin actul învestitor de instanță, s-a contestat modalitatea de despăgubire oferită de intimat, în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 8 din aceeași lege, la termenul de judecată din 15 octombrie 2007, instanța a pus în vedere reprezentantei intimatului să depună la dosar procesul-verbal prin care s-a afișat tabelul cu bunurile disponibile oferite în echivalent în perioada de referință. Din cuprinsul acestui proces-verbal, rezultă că pentru perioada de referință, Primăria Timișoara nu a deținut bunuri disponibile sau serviciu care puteau fi acordate în compensare.

Prevalându-se de principiul restituirii în natură consacrat de Legea nr. 10/2001, în dosarul de față, contestatorul a solicitat să i se atribuie în natură alte terenuri aflate în imediata apropriere a fostului său teren, respectiv, terenul înscris în CF Z Timișoara care ar fi liber și ca atare, ar putea fi restituit în natură ca echivalent. În acest scop, la cererea instanței, intimatul a depus adresa nr. SC2007-848 din 09 ianuarie 2008 emisă de Primăria Timișoara - Direcția Urbanism, Serviciul Banca de Date Urbană din care rezultă că terenul de sub nr. top Z1/1/1 înscris în CF Z Timișoara nu este inclus în inventarul domeniului public al Municipiului Timișoara dar, potrivit adresei nr. 493 din 15 aprilie 2008 a Direcției Patrimoniu, planurilor de situație și adresei nr. 848 din 21 martie 2008, pe această parcelă se află o baterie de garaje iar celelalte parcele înscrise în aceeași carte funciară au fost revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cum aceste înscrisuri au dovedit că parcelele solicitate în natură drept compensație pentru terenul preluat sunt, fie ocupate de baterii de garaje, fie sunt revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a considerat că singura măsura reparatorie la care este îndreptățit contestatorul este cea acordată prin dispoziția contestată, respectiv, acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva hotărârii instanței de fond, contestatorul L.C. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinței civile și pe fond, admiterea contestației, anularea Dispoziției 1051 din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timișoara și pe fond, restituirea în natură, prin compensare, a terenului înscris în CF Z, aflat în imediata apropiere cu cel revendicat.

Reclamantul L.C. a decedat în cursul soluționării apelului, respectiv la 2 mai 2009, fiind introdusă în cauză, în calitate de unică moștenitoare - fiică, D.M. Cauza a fost suspendată la termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, în baza art. 242 pct. 1 C. proc. civ., fiind repusă pe rol la 13 noiembrie 2009 și suspendată, ulterior, la data de 17 decembrie 2009, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. 1881/30/2009 al Tribunalului Timiș în care reclamanta D.M. a solicitat obligarea Primarului să înscrie în tabelul bunurilor disponibile pentru despăgubirea în natură, a terenului înscris în CF Z Timișoara, nr. top Z1, în suprafață de 1411 mp, proprietatea Statului Român și neatribuit altor persoane.

Cauza a fost repusă pe rol în baza cererii formulate în acest sens de reclamantă, la 28 ianuarie 2013, fiind depuse Sentința civilă nr. 4548/PI din 05 octombrie 2011 a Tribunalului Timiș, Decizia civilă nr. 61 din 20 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara și listare portal Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 1881.1/30/2009, rămas definitiv și irevocabil.

Prin Decizia civilă nr. 21 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul L.C., decedat, cu moștenitor legal în persoana numitei D.M., în contradictoriu cu pârâții intimați Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Spații din cadrul Primăriei Timișoara, Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara, Prefectura Județului Timiș, Prefectul Județului Timiș, Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Județului Timiș, schimbată sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă contestația împotriva Dispoziției nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, anulată Dispoziția nr. 1051 din 19 martie 2007 și s-a dispus atribuirea către reclamant, în proprietate, prin compensare, a terenului în suprafață de 305 mp, nr. top Z1/1/1/4, din CF Z Timișoara.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul L.C. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în natură, pentru imobilul-teren în suprafață de 305 mp, situat în Timișoara, str. H. nr. 6, înscris în CF nr. X Timișoara nr. top X1. Întrucât terenul sus-menționat nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de rețele de utilitate publică și trotuarul de acces pentru str. H., Primarul Municipiului Timișoara a făcut propunere de acordare de despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precizând că nu deține alte bunuri ce pot fi atribuite reclamantului, ca măsură reparatorie în compensare.

S-a apreciat că scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de a institui măsuri reparatorii în interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu numai prin restituirea în natură a acestora, ci și prin stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent. Art. 1 alin. (1) al legii reparatorii instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, excepțiile de la regula generală fiind de strictă interpretare și aplicare. Aceste dispoziții legale se coroborează cu prevederile art. 7 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent, decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Din modul de redactare al art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că "în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent", rezultă că, în cazul tuturor imobilelor preluate abuziv, se impune repararea prejudiciului cauzat, fie în natură, fie prin acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul prețului real al imobilelor preluate.

În speța dedusă judecății, Curtea de apel a reținut că, deși reclamantul a identificat și a adus la cunoștința Primarului Municipiului Timișoara - ca entitate legal învestită cu soluționarea notificării, existența unui teren situat pe str. H., colț cu str. L. (actuala S.), liber în sensul legii, ce-i poate fi atribuit în compensare pentru terenul revendicat, pârâtul s-a opus acestei solicitări, invocând pe de o parte, împrejurarea că acest teren este revendicat de alte persoane, iar pe de altă parte, că el nu este inclus în tabelul cu bunurile disponibile, acesta fiind atributul exclusiv al entității învestită cu soluționarea notificării.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 221/30/2009, autorul reclamantei a solicitat instanței să dispusă obligarea Primarului Municipiului Timișoara să treacă în tabelul bunurilor disponibile pentru despăgubiri în natură, terenul înscris în CF Z Timișoara, nr. top Z1 în suprafață de 1411 mp, situat în Timișoara, str. I.I.B., care este proprietatea Statului Român și nu a fost atribuit până la acea dată altor persoane. Prin Sentința civilă nr. 4548 din 05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 1881.1/30/2009, s-a dispus obligarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara și Primarului Municipiului Timișoara la efectuarea operațiunii de dezmembrare a terenului înscris în CF Z Timișoara nr. top Z1/1/1 conform propunerilor din raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar ing.

A.C., raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, în parcelele cu nr. top Z1/1/1/1 în suprafață de 8916 mp, Z1/1/1/2 în suprafață de 449 mp, Z1/1/1/3 în suprafață de 919 mp și Z1/1/1/4 în suprafață de 305 mp. Au fost obligați pârâții să treacă parcela cu nr. top Z1/1/1/4 în suprafață de 305 mp în tabelul bunurilor disponibile pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prin compensare cu alte bunuri sau servicii conform Legii nr. 10/2001. Această hotărâre a rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de pârâți, conform Deciziei civile nr. 61/A din 20 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, și irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de pârâți, conform Deciziei civile nr. 247/R din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosar nr. 4171/1/2012.

În considerentele hotărârii judecătorești sus-menționate, relativ la terenul solicitat de reclamantă a fi înscris în tabelul bunurilor disponibile, s-a reținut cu putere de lucru judecat că terenul identificat de reclamantă, situat în Timișoara, la intersecția str. H. cu str. L., nr. top Z1/1/1/4, în suprafață de 305 mp (rezultată în urma dezmembrării parcelei inițiale nr. top Z1/1/1), este liber de sarcini și alte grevațiuni. Reține instanța de apel că alegerea măsurilor reparatorii pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, nu reprezintă o opțiune nici pentru parte și nici pentru entitatea deținătoare, ci se supune regulilor impuse prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, regula în materie o constituie restituirea în natură și subsecvent reparația prin echivalent care constă în compensare cu alte bunuri ori servicii cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005. În aceste condiții, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent depinde de situația juridică prezentă a imobilului solicitat a fi restituit în compensare și de posibilitatea concretă de a da eficiență acestei solicitări.

În raport de această situație de fapt și de drept, având în vedere probele administrate în cauză de părți, hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în demersul judiciar inițiat de reclamantă pentru dovedirea existenței terenului indicat și solicitat a fi atribuit în natură, în compensare, și nu în ultimul rând, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce garantează dreptul la un proces echitabil, instanta de apel a constatat că apelul reclamantei este întemeiat și a dispus atribuirea, în proprietate, prin compensare, terenului în suprafață de 305 mp, nr. top Z1/1/1/4, din CF Z Timișoara.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, solicitând casarea dosarului cu trimitere spre rejudecare, în vederea stabilirii cadrului procesual corect, iar în subsidiar modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului cu consecința menținerii Sentinței civile nr. 1965 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș, respectiv a Dispoziției Primarului Municipiului Timișoara nr. 1051 din 19 martie 2007, pentru următoarele motive întemeiate pe disp. art. 304 pct. 4. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală deoarece se întemeiază pe o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei de față.

În primul rând învederează instanței de recurs faptul că nu a fost stabilit în mod corect cadrul procesual pentru soluționarea prezentului litigiu având în vedere faptul că terenul acordat în compensare, de către instanța de judecată, în apel, este, conform cărții funciare, în proprietatea Statului Român fără a se arăta că ar fi în administrarea Municipiului Timișoara, sens în care consideră că în prezentul litigiu ar fi trebuit să figureze ca și parte și Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Stalului Român. Având în vedere acest aspect, consideră că se impune casarea hotărârii judecătorești atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș în vederea împrocesării proprietarului de drept al terenului acordat în compensare adică a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice.

Arată faptul că parcela de teren solicitată în compensare este revendicată în temeiul Legii nr. 10/2001 în mai multe litigii aflate pe rolul instanțelor de judecată, părți din ea fiind retrocedate. Astfel parcelele cu top. Z1/1/1/2 și Z1/1/1/3, au fost retrocedate în temeiul Legii nr. 10/2001. În Dosar nr. 3761/30/2008 se solicită restituirea în natură a suprafeței de 1525 mp, de pe terenul cu nr. top. Z1/1/1. Dosarul este în prezent suspendat pe rolul Tribunalului Timiș. În Dosar nr. 4615/59/2004 aflat pe rolul Tribunalului Timiș cu termen la 26 aprilie 2013 se solicită acordarea în compensare a terenului cu nr. top. Z1. Cu privire la acordarea în compensare a terenului cu nr. top.

Z1/1/1/4, precizează faptul că, instanțele de judecată au dispus înscrierea acestuia pe lista de terenuri ce pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă acestea nu au dispus acordarea acestui teren către reclamant, Comisia fiind singura în măsură să dispună cu privire la terenuri pe care le poate acorda în compensare. În mod corect din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a apreciat faptul că respectivele înscrisuri au dovedit că parcelele solicitate în natură drept compensație pentru terenul în litigiu sunt, fie ocupate de baterii de garaje, fie sunt revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar singura măsura reparatorie la care este îndreptățit contestatorul este cea acordată prin dispoziția atacată, respectiv, despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere aceste considerente, solicită respingerea cererii reclamantului de acordare a unui teren în compensare. De asemenea, solicită a se avea în vedere și procesul-verbal de afișare cu nr. SC2007-5317 din 06 martie 2007 precum și anunțul cu același nr. prin care se atestă faptul că nu există teren pe raza Municipiului Timișoara pentru acordare în compensare. Menționează recurenții că nu dețin bunuri disponibile sau servicii care pot fi acordate în compensare, iar prezența mandatarului reclamantei la ședința Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi determinat acordarea de bunuri și servicii cu valoare echivalentă în compensare. De asemenea, precizează faptul că acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii este atributul exclusiv al entității investite cu soluționarea dosarului administrativ, instanța de judecată nefiind competentă în acest sens.

În situația în care instanța de judecată consideră că se impune acordarea terenului solicitat în compensare, arata că, potrivit Normelor de Aplicare a Legii nr. 10/2001, revendicatorul este obligat să restituie sumele primite ca despăgubire de la Statul Român la momentul exproprierii, sens în care solicită completarea dispozitivului hotărârii atacate în sensul obligării reclamantei să restituie sumele primite cu titlu de despăgubire, actualizate cu indicele de inflație, conform prevederilor legale imperative în materie. La termenul de judecată din data de 4 decembrie 2013, instanța de recurs a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentului Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, care nu a avut calitatea de parte în dosar.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește excepția invocată din oficiu, Înalta Curte reține că recurentul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu a figurat în calitate de parte la judecata în fond și apel a cauzei, astfel că această persoană este terț față de raportul juridic de drept procesual dedus judecății în prezenta cauză. În consecință, persoana juridică menționată nu are nici calitatea procesuală activă de a promova recurs, motiv pentru care recursul declarat va fi respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Verificând recursul declarat de ceilalți pârâți, Înalta Curte constată că recurenții nu au încadrat fiecare critică în motivele de recurs indicate, instanța de recurs urmând să analizeze motivele de recurs prin prisma cazurilor reglementate de art. 304 pct. 4,5 și 9 C. proc.

civ. Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat faptic, nefiind precizat ce aspect nu a fost motivat de către instanța de apel sau care sunt motivele contradictorii sau străine de natura pricinii care se regasesc în considerentele deciziei recurate. În ceea ce privește prima critică referitoare la stabilirea cadrului procesual, aceasta poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. însă este nefondată în condițiile în care cadrul procesual este stabilit, conform principiului disponibilității, de către părți in limine litis în fața primei instanțe și nu din oficiu. Dacă reclamantul nu a înțeles să cheme în judecată Statul român prin Ministerul Finanțelor, nici pârâții nu au indicat instanței de fond, ca titular al dreptului, un alt proprietar al parcelei asupra căreia poartă litigiul vizând atribuirea ei în compensare, culpa aparținându-le în exclusivitate.

Prin urmare nu se poate reține ca un caz de nulitate a hotărârii faptul că instanța din oficiu nu a lărgit cadrul procesual în vederea judecării cauzei în contradictoriu cu o terță persoană. Pe de alta parte, având în vedere apartenența terenului la domeniul privat al unității administrativ teritoriale, Primarul Mun. Timișoara este reprezentantul unității și poate dispune de bun în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., acesta a fost invocat în raport cu susținerea recurenților privind depășirea atribuțiilor instanței de judecată care a procedat la atribuirea prin compensare a unui alt teren, recurenții susținând că acesta este atributul exclusiv al entității învestite cu soluționarea dosarului administrativ.

Această critică va fi analizată și prin prisma disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constituind o problemă de interpretare și aplicare a Legii nr. 10/2001. Referitor la nesocotirea de către instanța de apel a împrejurării că acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii este lăsată de lege exclusiv la latitudinea unității deținătoare, care și-a exprimat poziția în ceea ce privește inexistența unor bunuri disponibile, Înalta Curte apreciază că recurenții sunt cei care au procedat la o eronată interpretare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel aplicând, în limitele competenței sale jurisdicționale, în mod judicios dispozițiile legale incidente. Astfel, contrar susținerilor recurenților, această formă de reparație în echivalent, prin acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii, este obligatorie pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile, susceptibile de atribuire către cel interesat.

Compensarea ca măsură reparatorie, operează în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, neputând fi asimilată altor obligații din dreptul comun. Reparația în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de stabilire și acordare a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, are un caracter subsidiar atribuirii de bunuri sau servicii în compensare. Aceasta rezultă atât din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă la momentul constituirii situației juridice, care plasează reparația prin despăgubiri ulterior celei prin compensare, dar și din însuși scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât posibil, reparația în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului politic trecut, iar, în cazul în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în compensare.

O asemenea formă de reparație în echivalent, prin efectele produse, și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII. Pe de altă parte, nu se poate aprecia că reparația prin atribuirea de bunuri în compensare poate fi lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, în condițiile în care instanța de judecată are posibilitatea, cum a și făcut în privința terenului în litigiu, să cenzureze un eventual abuz de drept din partea unității deținătoare, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesați.

În cadrul procedurii judiciare, instanța are plenitudine de jurisdicție, potrivit interpretării date prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007, fiind abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantului sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei de competență și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile organelor administrative. Potrivit art. 1 alin. (5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În cazul în care deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâții, este fără dubiu că reclamanta are posibilitatea de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Fiind partea care a optat pentru această formă de reparație, este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, ceea ce, în speță, reclamanta a și făcut. În ipoteza în care notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și posibilă potrivit legii și nu există niciun impediment la acordarea acesteia, refuzul pârâților în acest sens îmbracă forma unui abuz de drept.

În consecință, nu se poate reține că, procedând la verificarea susținerilor reclamantei în legătură cu bunul solicitat în compensare și, în final, la atribuirea lui către această parte, instanța de apel ar fi încălcat dreptul de dispoziție al pârâților, limitele competenței sale, precum și dispozițiile art. 26 și art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât bunul a fost declarat disponibil și inclus pe lista respectivă în baza unei hotărâri judecătorești pronunțată la sesizarea acesteia. Prin urmare, Municipiul, în calitate de unitate deținătoare, are, potrivit legii, o obligație legală imperativă de a atribui în compensație cu bunul ce nu poate fi restituit în natură, un alt bun din domeniul său privat, această obligație legiferată de stat intrând în marja de apreciere ce revine acestuia cu privire la adoptarea legislației speciale de reparații și a condițiilor concrete în care aceste reparații se pot realiza.

De altfel, această obligație, vizând imobilul în litigiu, a fost stipulată expres în sarcina sa, prin hotărâre judecătorească, astfel că pârâții nu mai pot invoca nici dreptul exclusiv și nici împrejurarea că terenul nu ar fi disponibil. Nici faptul că prin hotărârea pronunțată în litigiul având ca obiect obligarea de înscriere a terenului pe lista terenurilor disponibile nu a fost nominalizat reclamantul sau succesoarea lui ca beneficiar al atribuirii în compensare, nu reprezintă un argument pentru înlăturarea lor de la beneficiul atribuirii în compensare, dat fiind considerentele expuse anterior din care rezultă ca reclamantul și-a exercitat drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001 în limitele lor interne, atitudinea unității destinatare fiind cea care a fost sancționată pentru abuzul de drept.

În ceea ce privește simpla afirmație a recurenților, nesusținută prin probe administrate în cauză, în sensul că terenul atribuit în compensare ar face parte dintr-un lot cu privire la care s-au formulat acțiuni în revendicare, cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 în natură sau în compensare, care s-ar subsuma împrejurării că nu este un teren disponibil, instanța de recurs apreciază că aceste apărări nu pot fi reținute întrucât contravin celor statuate cu putere de lucru judecat în litigiul în care s-a constatat că terenul este disponibil pentru a fi atribuit în compensare, situația de fapt și juridică a terenului fiind lămurită în acel litigiu.

Solicitarea recurenților de completare a dispozitivului cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirilor primite de autorul său la data exproprierii terenului, nu poate fi analizată în recurs, fiind o cerere nouă ce nu ține de fondul dreptului dedus judecății ci de punerea în aplicare a deciziei instanței de atribuire a terenului în compensare. Față de toate aceste considerente, reținând legalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva Deciziei nr. 21 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2013. Procesat de GGC - GV