ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5621/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5621/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 3540/30/2007, la data de 03 mai 2007, contestatorul

L.C. a chemat în judecată intimații Primarul Municipiului Timișoara, Primăria

Municipiului Timișoara, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă

Primăria Municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrate

Spații, din cadrul Primăriei Timișoara, Direcția de Urbanism din cadrul

Primăriei Municipiului Timișoara, Prefectura Județului Timiș, Prefectul

Județului Timiș și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura

Județului Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în

cauză să se dispună anularea dispoziției nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de

Primarul Municipiului Timișoara.

În motivarea

contestației s-a arătat că prin această dispoziție s-a respins cererea de

restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în

natură pentru imobilul teren în suprafață de 305 mp, situat în Timișoara str.

H. nr. 6, înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top. X1, transcris în CF nr. Y

Timișoara, nr. top. Y1 și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile

art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și transmiterea dosarului

Secretariatului Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor.

În cazul în care nu

mai este posibilă restituirea în natură pe același amplasament, reclamantul

solicită atribuirea unui teren în compensație, aflat în imediata apropriere,

învecinat suprafeței de 295 mp ce i-a fost restituită prin Decizia civilă nr.

19 din 08 iunie 1995 a Curții de Apel Timișoara, pe strada H. colț cu strada

L., teren liber de orice construcții.

Instituția

Prefectului Județului Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea contestației invocând lipsa calității sale procesuale pasive

raportat la obiectul cauzei de față.

Municipiul Timișoara

prin Primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației ca

netemeinică și nelegală.

Prin Sentința civilă

nr. 1965 din 21 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș a fost respinsă

contestația formulată de contestatorul L.C., împotriva intimatului Primarul

Municipiului Timișoara, reținându-se în considerentele hotărârii că imobilul

înscris în situat în Timișoara, str.H., nr. 6, înscris în CF X Timișoara, nr.

top X1, transcris din CF Y Timișoara, nr. top Y1, compus din grădină în

suprafață de 305 mp cu casă, a fost proprietatea numitului L.V., autorul

contestatorului.

La data de 28 mai

1984, imobilul a devenit proprietatea contestatorului, prin moștenire, astfel

cum atestă cartea funciară aflată la dosar.

În același an, la

data de 05 decembrie, imobilul a trecut cu plată în proprietatea statului român

prin expropriere, în temeiul Decretului de expropriere nr. 2/1984.

Prin Decizia civilă

nr. 19 din 08 iunie 1995, Curtea de Apel Timișoara a restituit contestatorului,

reclamant în acel dosar, doar suprafața de 295 mp din imobilul în litigiu pe

motiv că restul de 305 mp (revendicat în dosarul de față) este afectat de

utilități.

Prin notificarea nr.

858 din 14 august 2001, contestatorul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea în echivalent în natură a terenului în suprafață de 305 mp. Prin

dispoziția nr. 1051 din 19 martie 2007 emisă de intimat a fost respinsă cererea

de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în

natură și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 Titlul VII

din Legea nr. 10/2001, cu consecința trimiterii dosarului la Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În considerentele acestei

dispoziții s-a reținut imposibilitatea restituirii în natură a terenului

solicitat sau acordarea unui alt teren ca echivalent în natură, motivat prin

aceea că terenul revendicat este ocupat cu trotuarul str.H., str. L. și este

afectat de rețelele R., A., D.N. SA, E.B. SA și C. SA.

Împrejurarea că,

într-adevăr, terenul în suprafață de 305 mp revendicat în natură de

contestator, este ocupat de utilități publice, fiind realizat deci scopul

exproprierii, rezultă din considerentele Deciziei civile nr. 19 din 08 iunie

1995 a Curții de Apel Timișoara, adresele nr. DO6X1004881 din 01 septembrie

2003 a Direcției de Urbanism din cadrul Primăriei Timișoara și nr. 1145/6 din

14 decembrie 2005 a Serviciul Banca de Date Urbane din cadrul Primăriei

Timișoara, ultimele două înscrisuri făcând referire la avizul unic pentru

rețele existente nr. 1803/XI.2005, planul de situație eliberat de Serviciul

Banca de Date Urbane precum și la procesul-verbal privind starea de fapt a

imobilului. Toate aceste înscrisuri atestă faptul că terenul de 305 mp nu poate

fi restituit în natură, fiind ocupat cu trotuarul str. H., str. L. și fiind

afectat de rețelele R., A., D.N. SA, E.B. SA și C. SA.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat că soluția de respingere a cererii de restituire în natură a

terenului solicitat de contestator este pe deplin justificată.

Observând că prin

actul învestitor de instanță, s-a contestat modalitatea de despăgubire oferită

de intimat, în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 8 din

aceeași lege, la termenul de judecată din 15 octombrie 2007, instanța a pus în

vedere reprezentantei intimatului să depună la dosar procesul-verbal prin care

s-a afișat tabelul cu bunurile disponibile oferite în echivalent în perioada de

referință.

Din cuprinsul acestui

proces-verbal, rezultă că pentru perioada de referință, Primăria Timișoara nu a

deținut bunuri disponibile sau serviciu care puteau fi acordate în compensare.

Prevalându-se de

principiul restituirii în natură consacrat de Legea nr. 10/2001, în dosarul de

față, contestatorul a solicitat să i se atribuie în natură alte terenuri aflate

în imediata apropriere a fostului său teren, respectiv, terenul înscris în CF Z

Timișoara care ar fi liber și ca atare, ar putea fi restituit în natură ca

echivalent.

În acest scop, la

cererea instanței, intimatul a depus adresa nr. SC2007-848 din 09 ianuarie 2008

emisă de Primăria Timișoara - Direcția Urbanism, Serviciul Banca de Date Urbană

din care rezultă că terenul de sub nr. top Z1/1/1 înscris în CF Z Timișoara nu

este inclus în inventarul domeniului public al Municipiului Timișoara dar,

potrivit adresei nr. 493 din 15 aprilie 2008 a Direcției Patrimoniu, planurilor

de situație și adresei nr. 848 din 21 martie 2008, pe această parcelă se află o

baterie de garaje iar celelalte parcele înscrise în aceeași carte funciară au

fost revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cum aceste înscrisuri

au dovedit că parcelele solicitate în natură drept compensație pentru terenul

preluat sunt, fie ocupate de baterii de garaje, fie sunt revendicate în temeiul

Legii nr. 10/2001, s-a considerat că singura măsura reparatorie la care este

îndreptățit contestatorul este cea acordată prin dispoziția contestată,

respectiv, acordarea de despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, contestatorul L.C. a declarat apel, solicitând schimbarea

sentinței civile și pe fond, admiterea contestației, anularea Dispoziției 1051

din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timișoara și pe fond,

restituirea în natură, prin compensare, a terenului înscris în CF Z, aflat în

imediata apropiere cu cel revendicat.

Reclamantul L.C. a

decedat în cursul soluționării apelului, respectiv la 2 mai 2009, fiind

introdusă în cauză, în calitate de unică moștenitoare - fiică, D.M.

Cauza a fost suspendată

la termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, în baza art. 242 pct. 1 C. proc.

civ., fiind repusă pe rol la 13 noiembrie 2009 și suspendată, ulterior, la data

de 17 decembrie 2009, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ.,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. 1881/30/2009 al

Tribunalului Timiș în care reclamanta D.M. a solicitat obligarea Primarului să

înscrie în tabelul bunurilor disponibile pentru despăgubirea în natură, a

terenului înscris în CF Z Timișoara, nr. top Z1, în suprafață de 1411 mp,

proprietatea Statului Român și neatribuit altor persoane.

Cauza a fost repusă

pe rol în baza cererii formulate în acest sens de reclamantă, la 28 ianuarie

2013, fiind depuse Sentința civilă nr. 4548/PI din 05 octombrie 2011 a

Tribunalului Timiș, Decizia civilă nr. 61 din 20 martie 2012 a Curții de Apel

Timișoara și listare portal Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr.

1881.1/30/2009, rămas definitiv și irevocabil.

Prin Decizia civilă

nr. 21 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a

fost admis apelul declarat de reclamantul L.C., decedat, cu moștenitor legal în

persoana numitei D.M., în contradictoriu cu pârâții intimați Primarul

Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Comisia pentru

Aplicarea Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Municipiului Timișoara,

Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Spații din cadrul Primăriei

Timișoara, Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara,

Prefectura Județului Timiș, Prefectul Județului Timiș, Comisia pentru Aplicarea

Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Județului Timiș, schimbată sentința

civilă apelată în sensul că a fost admisă contestația împotriva Dispoziției nr.

1051 din 19 martie 2007 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, anulată

Dispoziția nr. 1051 din 19 martie 2007 și s-a dispus atribuirea către

reclamant, în proprietate, prin compensare, a terenului în suprafață de 305 mp,

nr. top Z1/1/1/4, din CF Z Timișoara.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantul L.C. a

solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent în natură, pentru imobilul-teren în suprafață

de 305 mp, situat în Timișoara, str. H. nr. 6, înscris în CF nr. X Timișoara

nr. top X1.

Întrucât terenul

sus-menționat nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de rețele de

utilitate publică și trotuarul de acces pentru str. H., Primarul Municipiului

Timișoara a făcut propunere de acordare de despăgubiri în condițiile art. 16

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precizând că nu deține alte bunuri ce pot

fi atribuite reclamantului, ca măsură reparatorie în compensare.

S-a apreciat că

scopul Legii nr. 10/2001 a fost acela de a institui măsuri reparatorii în

interesul proprietarilor ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, nu

numai prin restituirea în natură a acestora, ci și prin stabilirea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Art. 1 alin. (1) al

legii reparatorii instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate

abuziv, excepțiile de la regula generală fiind de strictă interpretare și

aplicare.

Aceste dispoziții

legale se coroborează cu prevederile art. 7 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001,

conform cărora, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită

nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent, decât în cazurile

expres prevăzute de lege.

Din modul de

redactare al art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că "în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent", rezultă că, în cazul tuturor imobilelor

preluate abuziv, se impune repararea prejudiciului cauzat, fie în natură, fie

prin acordarea despăgubirilor, reprezentând echivalentul prețului real al

imobilelor preluate.

În speța dedusă

judecății, Curtea de apel a reținut că, deși reclamantul a identificat și a

adus la cunoștința Primarului Municipiului Timișoara - ca entitate legal

învestită cu soluționarea notificării, existența unui teren situat pe str. H.,

colț cu str. L. (actuala S.), liber în sensul legii, ce-i poate fi atribuit în

compensare pentru terenul revendicat, pârâtul s-a opus acestei solicitări,

invocând pe de o parte, împrejurarea că acest teren este revendicat de alte

persoane, iar pe de altă parte, că el nu este inclus în tabelul cu bunurile

disponibile, acesta fiind atributul exclusiv al entității învestită cu

soluționarea notificării.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 221/30/2009, autorul

reclamantei a solicitat instanței să dispusă obligarea Primarului Municipiului

Timișoara să treacă în tabelul bunurilor disponibile pentru despăgubiri în

natură, terenul înscris în CF Z Timișoara, nr. top Z1 în suprafață de 1411 mp,

situat în Timișoara, str. I.I.B., care este proprietatea Statului Român și nu a

fost atribuit până la acea dată altor persoane.

Prin Sentința civilă

nr. 4548 din 05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr.

1881.1/30/2009, s-a dispus obligarea Consiliului Local al Municipiului

Timișoara și Primarului Municipiului Timișoara la efectuarea operațiunii de

dezmembrare a terenului înscris în CF Z Timișoara nr. top Z1/1/1 conform

propunerilor din raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar

ing. A.C., raport ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, în parcelele

cu nr. top Z1/1/1/1 în suprafață de 8916 mp, Z1/1/1/2 în suprafață de 449 mp,

Z1/1/1/3 în suprafață de 919 mp și Z1/1/1/4 în suprafață de 305 mp.

Au fost obligați

pârâții să treacă parcela cu nr. top Z1/1/1/4 în suprafață de 305 mp în tabelul

bunurilor disponibile pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent

prin compensare cu alte bunuri sau servicii conform Legii nr. 10/2001.

Această hotărâre a

rămas definitivă prin respingerea apelului declarat de pârâți, conform Deciziei

civile nr. 61/A din 20 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, și

irevocabilă, prin respingerea recursului declarat de pârâți, conform Deciziei

civile nr. 247/R din 24 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în Dosar nr. 4171/1/2012.

În considerentele

hotărârii judecătorești sus-menționate, relativ la terenul solicitat de

reclamantă a fi înscris în tabelul bunurilor disponibile, s-a reținut cu putere

de lucru judecat că terenul identificat de reclamantă, situat în Timișoara, la

intersecția str. H. cu str. L., nr. top Z1/1/1/4, în suprafață de 305 mp

(rezultată în urma dezmembrării parcelei inițiale nr. top Z1/1/1), este liber

de sarcini și alte grevațiuni.

Reține instanța de

apel că alegerea măsurilor reparatorii pentru imobilele care intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, nu reprezintă o opțiune nici pentru parte și nici

pentru entitatea deținătoare, ci se supune regulilor impuse prin dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, regula în materie o constituie

restituirea în natură și subsecvent reparația prin echivalent care constă în

compensare cu alte bunuri ori servicii cu acordul persoanei îndreptățite sau

despăgubiri în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții,

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent depinde de situația juridică

prezentă a imobilului solicitat a fi restituit în compensare și de

posibilitatea concretă de a da eficiență acestei solicitări.

În raport de această

situație de fapt și de drept, având în vedere probele administrate în cauză de

părți, hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în demersul judiciar

inițiat de reclamantă pentru dovedirea existenței terenului indicat și

solicitat a fi atribuit în natură, în compensare, și nu în ultimul rând,

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce garantează

dreptul la un proces echitabil, instanta de apel a constatat că apelul

reclamantei este întemeiat și a dispus atribuirea, în proprietate, prin

compensare, terenului în suprafață de 305 mp, nr. top Z1/1/1/4, din CF Z

Timișoara.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar,

solicitând casarea dosarului cu trimitere spre rejudecare, în vederea

stabilirii cadrului procesual corect, iar în subsidiar modificarea hotărârii

recurate, în sensul respingerii apelului cu consecința menținerii Sentinței

civile nr. 1965 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Timiș, respectiv a

Dispoziției Primarului Municipiului Timișoara nr. 1051 din 19 martie 2007,

pentru următoarele motive întemeiate pe disp. art. 304 pct. 4. 5, 7 și 9 C.

proc. civ.

Consideră că instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nelegală deoarece se întemeiază pe o

interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale aplicabile cauzei de față.

În primul rând

învederează instanței de recurs faptul că nu a fost stabilit în mod corect

cadrul procesual pentru soluționarea prezentului litigiu având în vedere faptul

că terenul acordat în compensare, de către instanța de judecată, în apel, este,

conform cărții funciare, în proprietatea Statului Român fără a se arăta că ar

fi în administrarea Municipiului Timișoara, sens în care consideră că în

prezentul litigiu ar fi trebuit să figureze ca și parte și Ministerul

Finanțelor Publice în reprezentarea Stalului Român.

Având în vedere acest

aspect, consideră că se impune casarea hotărârii judecătorești atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș în vederea împrocesării

proprietarului de drept al terenului acordat în compensare adică a Statului

Român prin Ministerului Finanțelor Publice.

Arată faptul că

parcela de teren solicitată în compensare este revendicată în temeiul Legii nr.

10/2001 în mai multe litigii aflate pe rolul instanțelor de judecată, părți din

ea fiind retrocedate. Astfel parcelele cu top. Z1/1/1/2 și Z1/1/1/3, au fost

retrocedate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În Dosar nr.

3761/30/2008 se solicită restituirea în natură a suprafeței de 1525 mp, de pe

terenul cu nr. top. Z1/1/1. Dosarul este în prezent suspendat pe rolul Tribunalului

Timiș. În Dosar nr. 4615/59/2004 aflat pe rolul Tribunalului Timiș cu termen la

26 aprilie 2013 se solicită acordarea în compensare a terenului cu nr. top. Z1.

Cu privire la

acordarea în compensare a terenului cu nr. top. Z1/1/1/4, precizează faptul că,

instanțele de judecată au dispus înscrierea acestuia pe lista de terenuri ce

pot fi acordate în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001, însă acestea nu au

dispus acordarea acestui teren către reclamant, Comisia fiind singura în măsură

să dispună cu privire la terenuri pe care le poate acorda în compensare.

În mod corect din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a apreciat faptul că

respectivele înscrisuri au dovedit că parcelele solicitate în natură drept

compensație pentru terenul în litigiu sunt, fie ocupate de baterii de garaje,

fie sunt revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar singura măsura

reparatorie la care este îndreptățit contestatorul este cea acordată prin

dispoziția atacată, respectiv, despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

Având în vedere

aceste considerente, solicită respingerea cererii reclamantului de acordare a

unui teren în compensare.

De asemenea, solicită

a se avea în vedere și procesul-verbal de afișare cu nr. SC2007-5317 din 06

martie 2007 precum și anunțul cu același nr. prin care se atestă faptul că nu

există teren pe raza Municipiului Timișoara pentru acordare în compensare.

Menționează

recurenții că nu dețin bunuri disponibile sau servicii care pot fi acordate în

compensare, iar prezența mandatarului reclamantei la ședința Comisiei de

aplicare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi determinat acordarea de bunuri și

servicii cu valoare echivalentă în compensare. De asemenea, precizează faptul

că acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii

este atributul exclusiv al entității investite cu soluționarea dosarului

administrativ, instanța de judecată nefiind competentă în acest sens.

În situația în care

instanța de judecată consideră că se impune acordarea terenului solicitat în

compensare, arata că, potrivit Normelor de Aplicare a Legii nr. 10/2001,

revendicatorul este obligat să restituie sumele primite ca despăgubire de la

Statul Român la momentul exproprierii, sens în care solicită completarea dispozitivului

hotărârii atacate în sensul obligării reclamantei să restituie sumele primite

cu titlu de despăgubire, actualizate cu indicele de inflație, conform

prevederilor legale imperative în materie.

La termenul de

judecată din data de 4 decembrie 2013, instanța de recurs a invocat excepția

lipsei calității procesuale active a recurentului Statul Român, prin Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, care nu a avut calitatea de parte în dosar.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește

excepția invocată din oficiu, Înalta Curte reține că recurentul Statul Român,

prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu a figurat în calitate de

parte la judecata în fond și apel a cauzei, astfel că această persoană este

terț față de raportul juridic de drept procesual dedus judecății în prezenta

cauză. În consecință, persoana juridică menționată nu are nici calitatea

procesuală activă de a promova recurs, motiv pentru care recursul declarat va

fi respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Verificând recursul

declarat de ceilalți pârâți, Înalta Curte constată că recurenții nu au încadrat

fiecare critică în motivele de recurs indicate, instanța de recurs urmând să

analizeze motivele de recurs prin prisma cazurilor reglementate de art. 304

pct. 4,5 și 9 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat faptic, nefiind

precizat ce aspect nu a fost motivat de către instanța de apel sau care sunt

motivele contradictorii sau străine de natura pricinii care se regasesc în

considerentele deciziei recurate.

În ceea ce privește

prima critică referitoare la stabilirea cadrului procesual, aceasta poate fi

încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. însă este nefondată în

condițiile în care cadrul procesual este stabilit, conform principiului

disponibilității, de către părți in limine litis în fața primei instanțe și nu

din oficiu. Dacă reclamantul nu a înțeles să cheme în judecată Statul român

prin Ministerul Finanțelor, nici pârâții nu au indicat instanței de fond, ca

titular al dreptului, un alt proprietar al parcelei asupra căreia poartă

litigiul vizând atribuirea ei în compensare, culpa aparținându-le în

exclusivitate. Prin urmare nu se poate reține ca un caz de nulitate a hotărârii

faptul că instanța din oficiu nu a lărgit cadrul procesual în vederea judecării

cauzei în contradictoriu cu o terță persoană.

Pe de alta parte,

având în vedere apartenența terenului la domeniul privat al unității

administrativ teritoriale, Primarul Mun. Timișoara este reprezentantul unității

și poate dispune de bun în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., acesta a fost invocat în

raport cu susținerea recurenților privind depășirea atribuțiilor instanței de

judecată care a procedat la atribuirea prin compensare a unui alt teren,

recurenții susținând că acesta este atributul exclusiv al entității învestite

cu soluționarea dosarului administrativ. Această critică va fi analizată și

prin prisma disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constituind o problemă de

interpretare și aplicare a Legii nr. 10/2001.

Referitor la

nesocotirea de către instanța de apel a împrejurării că acordarea de

despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii este lăsată de lege exclusiv

la latitudinea unității deținătoare, care și-a exprimat poziția în ceea ce

privește inexistența unor bunuri disponibile, Înalta Curte apreciază că

recurenții sunt cei care au procedat la o eronată interpretare a Legii nr.

10/2001, instanța de apel aplicând, în limitele competenței sale

jurisdicționale, în mod judicios dispozițiile legale incidente.

Astfel, contrar

susținerilor recurenților, această formă de reparație în echivalent, prin

acordarea de despăgubiri constând în alte bunuri sau servicii, este obligatorie

pentru unitatea deținătoare, în cazul în care există bunuri disponibile,

susceptibile de atribuire către cel interesat. Compensarea ca măsură

reparatorie, operează în temeiul legii speciale de reparație, Legea nr.

10/2001, neputând fi asimilată altor obligații din dreptul comun.

Reparația în

echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile legii speciale de

stabilire și acordare a acestora, respectiv ale Titlului VII din Legea nr.

247/2005, are un caracter subsidiar atribuirii de bunuri sau servicii în

compensare.

Aceasta rezultă atât

din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă la momentul constituirii

situației juridice, care plasează reparația prin despăgubiri ulterior celei

prin compensare, dar și din însuși scopul legiuitorului, care a urmărit, pe cât

posibil, reparația în natură pentru cel deposedat abuziv în perioada regimului

politic trecut, iar, în cazul în care nu este posibilă, atribuirea de bunuri în

compensare. O asemenea formă de reparație în echivalent, prin efectele produse,

și anume stabilirea dreptului de proprietate cu toate atributele specifice, în

favoarea persoanei îndreptățite, este comparabilă cu restituirea în natură a

bunului preluat și permite o mai bună și rapidă reparație către fostul

proprietar, decât cea sub forma despăgubirilor potrivit Titlului VII.

Pe de altă parte, nu

se poate aprecia că reparația prin atribuirea de bunuri în compensare poate fi

lăsată la aprecierea exclusivă a unității deținătoare, în condițiile în care

instanța de judecată are posibilitatea, cum a și făcut în privința terenului în

litigiu, să cenzureze un eventual abuz de drept din partea unității

deținătoare, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le

exclude de la atribuirea în compensare către cei interesați. În cadrul

procedurii judiciare, instanța are plenitudine de jurisdicție, potrivit

interpretării date prin Decizia în interesul Legii nr. XX/2007, fiind

abilitată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală (art. 24 în

forma de la data intrării în vigoare), să analizeze cererea reclamantului sub

toate aspectele de legalitate și temeinicie, inclusiv în ceea ce privește

categoria măsurilor reparatorii ce i se cuvin, măsură ce se înscrie în sfera ei

de competență și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile organelor

administrative.

Potrivit art. 1 alin.

(5) din legea specială, în forma actuală, primarii sau, după caz, conducătorii

entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze

lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul

lunii precedente, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după

caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

În cazul în care

deținătorul imobilului pretinde că nu are bunuri disponibile pentru a fi

acordate în compensare, astfel cum au declarat pârâții, este fără dubiu că

reclamanta are posibilitatea de a individualiza, în mod concret, bunuri cu

privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. Fiind partea care a

optat pentru această formă de reparație, este persoană interesată în probarea

existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce

nu poate fi restituit în natură, ceea ce, în speță, reclamanta a și făcut.

În ipoteza în care

notificatorul optează pentru o anumită formă de reparație, care este și

posibilă potrivit legii și nu există niciun impediment la acordarea acesteia,

refuzul pârâților în acest sens îmbracă forma unui abuz de drept.

În consecință, nu se

poate reține că, procedând la verificarea susținerilor reclamantei în legătură

cu bunul solicitat în compensare și, în final, la atribuirea lui către această

parte, instanța de apel ar fi încălcat dreptul de dispoziție al pârâților,

limitele competenței sale, precum și dispozițiile art. 26 și art. 1 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât bunul a fost declarat disponibil

și inclus pe lista respectivă în baza unei hotărâri judecătorești pronunțată la

sesizarea acesteia.

Prin urmare,

Municipiul, în calitate de unitate deținătoare, are, potrivit legii, o

obligație legală imperativă de a atribui în compensație cu bunul ce nu poate fi

restituit în natură, un alt bun din domeniul său privat, această obligație

legiferată de stat intrând în marja de apreciere ce revine acestuia cu privire

la adoptarea legislației speciale de reparații și a condițiilor concrete în

care aceste reparații se pot realiza. De altfel, această obligație, vizând

imobilul în litigiu, a fost stipulată expres în sarcina sa, prin hotărâre

judecătorească, astfel că pârâții nu mai pot invoca nici dreptul exclusiv și

nici împrejurarea că terenul nu ar fi disponibil.

Nici faptul că prin

hotărârea pronunțată în litigiul având ca obiect obligarea de înscriere a

terenului pe lista terenurilor disponibile nu a fost nominalizat reclamantul

sau succesoarea lui ca beneficiar al atribuirii în compensare, nu reprezintă un

argument pentru înlăturarea lor de la beneficiul atribuirii în compensare, dat

fiind considerentele expuse anterior din care rezultă ca reclamantul și-a

exercitat drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001 în limitele lor interne,

atitudinea unității destinatare fiind cea care a fost sancționată pentru abuzul

de drept.

În ceea ce privește

simpla afirmație a recurenților, nesusținută prin probe administrate în cauză,

în sensul că terenul atribuit în compensare ar face parte dintr-un lot cu

privire la care s-au formulat acțiuni în revendicare, cereri de restituire în

baza Legii nr. 10/2001 în natură sau în compensare, care s-ar subsuma

împrejurării că nu este un teren disponibil, instanța de recurs apreciază că

aceste apărări nu pot fi reținute întrucât contravin celor statuate cu putere

de lucru judecat în litigiul în care s-a constatat că terenul este disponibil

pentru a fi atribuit în compensare, situația de fapt și juridică a terenului

fiind lămurită în acel litigiu.

Solicitarea

recurenților de completare a dispozitivului cu obligarea reclamantului la

restituirea despăgubirilor primite de autorul său la data exproprierii

terenului, nu poate fi analizată în recurs, fiind o cerere nouă ce nu ține de

fondul dreptului dedus judecății ci de punerea în aplicare a deciziei instanței

de atribuire a terenului în compensare.

Față de toate aceste

considerente, reținând legalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului

Timișoara ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurentul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, împotriva Deciziei nr. 21 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă, ca fiind formulat de o persoană fără calitate

procesuală activă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și

Primăria Municipiului Timișoara, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV