ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 557/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 557/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 22 decembrie 2008,

contestatorii F.L.V.V., F.R.T., F.A. și P.S. au chemat în judecată Primarul

Municipiului Timișoara în nume propriu și în calitate de reprezentant al

intimaților Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială Timișoara și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea

Dispoziției nr. 2564 din 13 noiembrie 2008 emisă de Primarul Municipiului

Timișoara în temeiul Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, să oblige

entitățile investite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul situat în Timișoara, str. Iris nr. 21/b, jud. Timiș, înscris în CF

16742 Timișoara, constând în compensarea cu un alt imobil din patrimoniul

intimaților sau al Statului Român, de valoare egală sau apropiată bunului

imobil preluat abuziv.

S-a solicitat

instanței ca, în cazul în care valoarea nu va fi egală, partea a cărui bun este

de valoare mai mică, să fie obligată să plătească celeilalte părți diferența

până la egalizarea valorii bunurilor imobile care se compensează, precum și

obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1594 din 16 iunie 2009, Tribunalul Timiș a respins contestația, ca

neîntemeiată.

Tribunalul a reținut

că, prin Notificarea nr. 638 din 12 noiembrie 2001, contestatorii au solicitat

restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului situat în

Timișoara, str. Iris nr. 21/b, constând în gradină cu casă, înscris în CF 16742

Timișoara, nr. top. 15357.

Prin Dispoziția nr.

2564 din 13 noiembrie 2008 emisă de Primarul Municipiului Timișoara s-a propus

acordarea de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în

favoarea notificatorilor P.S. (fostă F.) pentru cota de 1/6, F.A. (fostă F.)

pentru cota de 1/6, F.R.T. pentru cota de 1/6 și F.L.V. pentru cota de 3/6

parte din imobilul revendicat.

S-a reținut că

imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece din referatul Direcției

Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile și potrivit Decretului nr. 53/1980

a rezultat că s-a expropriat o suprafață de 416 mp. teren și 116,29 mp.

construcții din Timișoara, str. Iris nr. 21/b, fără a fi precizată suma

acordată ca despăgubire, iar construcțiile expropriate în suprafață de 116,29

mp au fost demolate, în prezent pe teren aflându-se construcția unui bloc de

locuințe. Prin adresa BDU din 26 septembrie 2008 s-a constat că nu sunt

întrunite condițiile de retrocedare a terenului solicitat, cu suprafața de 416

mp, acesta fiind ocupat de construcția unui bloc de locuințe.

Tribunalul a apreciat

că solicitarea contestatorilor privind acordarea unui alt bun în compensare nu

poate fi primită, având în vedere înscrisurile depuse la dosar, în care se

menționează că Primăria Municipiului Timișoara nu deține bunuri ce pot fi

acordate în compensare.

Prima instanță a

constatat, de asemenea, că pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara nu au calitate procesuală pasivă în prezenta

cauză, deoarece potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, nu primăria, ci

municipiul prin primar este subiect de drept public și are calitate procesuală

pasivă, iar consiliul local este autoritate deliberativă potrivit aceleiași

legi.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții F.L.V.V., F.R.T., F.A. și P.S., iar prin

Decizia nr. 91 din 26 aprilie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

a admis apelul formulat și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a

admis acțiunea, a dispus anularea Dispoziției nr. 2564 din 13 noiembrie 2008

emisă de Primarul Municipiului Timișoara și a obligat acest pârât să restituie

reclamanților, în natură, prin compensare, suprafața de teren de 554 mp din

Timișoara, str. Timocului nr. 33, înscris în CF nou 407346 Timișoara, lot top

nr. 2 - 5808/1/2 și să plătească reclamanților suma de 2.000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara nu și-a respectat obligația impusă de art. 1 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, de a afișa lunar, în termen de cel mult 10 zile

calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un

tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care

pot fi acordate în compensare.

Reclamanții au

demonstrat prin înscrisurile depuse și prin expertizele tehnice judiciare

efectuate în cauză că astfel de imobile există în continuare în patrimoniul

municipalității din Timișoara, respectiv în domeniul privat al entității

administrativ teritoriale.

În consecință, în

cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001. Din probele administrate a rezultat că imobilul expropriat de la

reclamanți, care fusese situat în Timișoara, str. Iris nr. 21 B, poate fi compensat

cu imobilul aflat în Timișoara, str. Timocului nr. 33, care urmează a fi

dezmembrat potrivit raportului tehnic existent în cauză, cele două proprietăți

având valori sensibil egale, și care a fost acceptat expres de reclamanți și în

mod tacit de pârât, prin lipsa oricărei obiecții sau contestări cu privire la

concluziile experților judiciari.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții Primarul

Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304

pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.:

În litigiile având ca

obiect contestație împotriva unei dispoziții emise de Primarul Municipiului

Timișoara în baza Legii nr. 10/2001, Consiliul Local al Municipiului Timișoara,

Municipiul Timișoara prin Primar și Primăria Municipiului Timișoara nu pot avea

calitate procesual pasivă.

Recurenții nu dețin

terenuri ce pot fi acordate în compensare, fapt dovedit cu procesele verbale de

afișare, conform O.U.G. nr. 209/2005.

În plus, instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală dispunând acordarea în compensare a unui

teren ce se află în proprietatea Statului Român (reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice iar nu de Municipiul Timișoara), astfel cum rezultă din CF

nr. 407346 Timișoara.

Identificarea

terenului presupus liber, ce s-a făcut în fața instanței de apel, nu ar trebui

să aibă relevanță în cauză atâta timp cât acesta urmează să fie afectat de o

lucrare de utilitate publică, respectiv crearea unui port la malul râului Bega.

Chiar dacă expertul a dispus dezmembrarea doar a unei parcele din întregul

teren, aceasta nu poate fi considerată liberă, cât timp respectivul teren nu a

fost încă delimitat și nu se cunoaște exact suprafața necesară pentru

efectuarea lucrării de interes public.

Se mai arată că

solicitarea reclamanților de acordare a acestui teren în compensare este

nelegală, deoarece terenul nu poate fi acordat în mod direct revendicatorilor,

ci acesta ar trebui întâi înscris pe tabelul imobilelor libere ce pot fi

acordate în compensare, ulterior fiind repartizat de către Comisia de aplicare

a Legii nr. 10/2001 pentru soluționarea revendicărilor imobiliare.

Se susține că soluția

instanței de apel este nelegală și cu privire la suma achitată de Statul Român

ca despăgubire la exproprierea terenului și a construcțiilor de la reclamanți,

atâta timp cât a fost acordat un teren în compensare, fără a se dispune

obligarea revendicatorilor la restituirea sumelor de bani primite cu titlu de

despăgubire, conform prevederilor exprese din Legea nr. 10/2001.

Se solicită

modificarea hotărârii atacate și în sensul exonerării de plata onorariilor de

expert, arătându-se că expertiza favorizează în mod direct pe reclamanți, iar

recurenților li s-ar aduce un grav prejudiciu prin obligarea la plata acestor

cheltuieli.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Recurenții afirmă că

Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul

Local al Municipiului Timișoara nu au calitate procesual pasivă în cauză.

Această susținere nu

este însă însoțită de argumente juridice care să o justifice, deși din

interpretarea art. 302

1

C. proc. civ. rezultă atât obligația

indicării, în cuprinsul motivelor de recurs, a dispozițiilor legale pretins

încălcate ori greșit aplicate de instanță, cât și precizarea eventualelor

greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste prevederi legale.

Prin urmare, simpla

afirmație a recurenților în sensul că o parte dintre titularii cererii de

recurs nu ar avea calitate procesual pasivă, fără o justificare bazată pe

argumente juridice, nu învestește în mod legal instanța de recurs cu

exercitarea controlului judiciar sub acest aspect.

Nu sunt întemeiate

nici criticile prin care recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate sub

aspectul atribuirii unui teren în compensare, cu motivarea că nu dețin astfel

de bunuri, iar terenul atribuit în compensare nu poate fi acordat în mod direct

reclamanților de către instanța de judecată.

Potrivit art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri, în situațiile în care măsura compensării nu este

posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În condițiile Legii

nr. 10/2001, procedura administrativă poate fi urmată de o procedură judiciară

prin care, persoana care se pretinde îndreptățită învestește instanța de

judecată cu verificarea legalității măsurilor cuprinse în decizia sau

dispoziția emisă de unitatea notificată. Controlul de legalitate pe care

instanța de judecată îl exercită, vizează tocmai respectarea de către entitatea

învestită cu soluționarea notificării, a normelor legale aplicabile. De aceea,

dacă constată că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Lege nu au fost respectate

cu ocazia soluționării notificării, în cadrul controlului de legalitate

efectuat, instanța este îndreptățită să oblige entitatea notificată la

respectarea dispozițiilor menționate, inclusiv prin admiterea solicitării

persoanei îndreptățite de a beneficia de acordarea în compensare a altor bunuri

și servicii.

În consecință,

susținerea recurenților în sensul că stabilirea calității de bun sau servicii

care poate fi atribuit în compensare nu este un atribut direct al instanței de

judecată nu poate fi primită, instanța de apel făcând o corectă interpretare,

din această perspectivă, a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Mai mult, prin

Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie

2007), s-a recunoscut competența instanței de a dispune în mod direct

soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și care

vizează fondul pretențiilor deduse judecății. S-a reținut sub acest aspect că,

din moment ce s-a prevăzut prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că

deciziile/dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor

de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele

judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și art. 14 se face referire la

restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța,

învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției, nu este limitată doar la

posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție, așa

cum s-a dispus în prezentul litigiu. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de

plenitudine de jurisdicție ce i-a fost acordat prin lege, instanța judecătorească

dispune ea însăși, în mod direct, soluționarea pe fond a pretențiilor deduse

judecății.

Instanța de apel,

prin interpretarea probelor administrate, a concluzionat că nu există

impedimente obiective de restituire a terenului în suprafață de 554 mp din

Timișoara, str. Timocului nr. 33, înscris în CF nou 407346 Timișoara, lot top

nr. 2 - 5808/1/2, ca măsură compensatorie pentru terenul ce nu poate fi

restituit în natură contestatorilor.

Prin urmare,

recunoscând competența instanțelor în a cenzura modalitatea de rezolvare a

notificărilor în procedura Legii nr. 10/2001, inclusiv în situația în care

aceasta ar consta în atribuirea unor bunuri sau servicii în compensare și

apreciind, prin interpretarea și aplicarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Lege

raportat la dispozițiile art. 10, că reclamanții pot beneficia de terenul

acordat în compensare, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală.

Sunt, de asemenea,

nefondate criticile prin care se susține că instanța de apel nu putea acorda în

compensare un teren ce se află în proprietatea Statului Român și care, în pus,

ar urma să fie afectat de o lucrare de utilitate publică.

Este firesc ca în

cartea funciară să fie menționat Statul Român, cât timp imobilul a fost preluat

de stat, dar aceasta nu împiedică atribuirea lui în compensare și nu vine în

contradicție cu concluzia instanței de apel, întemeiată pe probele administrate

în sensul că imobilul s-ar afla în prezent în patrimoniul municipalității din

Timișoara, respectiv în domeniul privat al entității administrativ teritoriale.

Potrivit art. 21

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către

persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, iar

conform art. 9, imobilele preluate în mod abuziv se restituie, indiferent în

posesia cui se află în prezent.

Câtă vreme

reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar

raportul juridic rezultat din aplicarea acestei legi, ia naștere între

entitatea notificată, obligată la restituire și persoana îndreptățită la măsuri

reparatorii, susținerea recurenților în sensul reprezentării în cauză a

Statului Român de către Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi primită.

Critica prin care se

susține că terenul nu ar putea fi atribuit în compensare deoarece ar urma să

fie afectat de utilități publice va fi respinsă ca nefondată, Înalta Curte

având în vedere în acest sens atât dispozițiile art. 10 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, prin care legiuitorul a permis restituirea în natură, inclusiv a

terenurilor fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes

public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate

au fost abandonate, cât și concluzia instanței de apel, bazată pe probele

administrate și care nu mai pot fi reevaluate în această fază procesuală,

potrivit cu care dezmembrarea terenului și atribuirea unei porțiuni din acesta

reclamanților respectă PUZ-ul aprobat în 2010 privind malurile Canalului Bega

Timișoara.

Nu pot fi primite

nici susținerile privind nelegalitatea deciziei pentru omisiunea instanței de a

dispune obligarea reclamanților la restituirea sumelor de bani primite cu titlu

de despăgubire pentru terenul expropriat, deoarece prevederile art. 11 alin.

(1) teza II din Legea nr. 10/2001 care impun o astfel de obligație sunt

aplicabile numai în ipoteza reglementată de teza I a aceluiași articol. Or, în

cauză nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorilor

reclamanților, ci măsura reparatorie a acordării unui alt bun în compensare.

Argumentele formulate

de recurenți în susținerea criticii întemeiate pe prevederile art. 274 C. proc.

civ. nu pot fi primite. Art. 274 C. proc. civ. are ca temei culpa procesuală a

părții care a căzut în pretenții și, în raport de soluția pronunțată, au fost

corect aplicate de instanța de apel.

Înalta Curte constată

că, deși în cuprinsul cererii de recurs pârâții au indicat prevederile art. 304

pct. 5 și 8 C. proc. civ., niciuna din criticile formulate nu poate fi

circumscrisă acestor cazuri de casare, respectiv de modificare a hotărârii,

astfel încât nu va examina decizia recurată în temeiul acestor dispoziții

legale.

Pe cale de

consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în baza art. 274 C. proc. civ. va

obliga recurenții-pârâți la 1000 RON cheltuieli de judecată către

intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Timișoara, Primăria

municipiului Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara prin primar împotriva Deciziei civile nr. 91 din 26 aprilie 2012 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă

recurenții-pârâți la 1000 RON cheltuieli de judecată către

intimații-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG