ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4001/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 28 martie 2008, sub Dosar nr. 5241/325/2008, reclamanta K.I., în nume propriu și ca moștenitoare după defunctul I.K., a chemat în judecată pârâții Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, B.V., B.L., B.A. și A.R., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a imobilului înscris în CF nr. C1. col, Timișoara și în CF nr. C2. ind. Timișoara, respectiv în CF nr. C3. ind. Timișoara, compus din casă, curte și grădină, aflat la adresa str. C.; drept consecință a nevalabilității titlului statului, să se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de Statul Român cu pârâta B.V.

pentru apartamentul X1., a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâta B.V. și pârâții B.L. și B.A. pentru același apartament, să se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de Statul Român cu pârâta A.R. pentru apartamentul nr. X2. din imobilului în litigiu, să se dispună rectificarea CF în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, condiționat de restituirea despăgubirii de 9,296 RON primită pentru construcțiile în litigiu, actualizată cu rata inflației. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, în esență, că a cumpărat imobilul ce face obiectul acțiunii împreună cu soțul său, I.K., înainte de a se căsători.

În anul următor celui în care s-au căsătorit, respectiv în 1979, cei doi soți au emigrat în Germania, ocazie cu care imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974. În anul 1977, imobilul a fost apartamentat, iar cele două apartamente nou formate au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâtei B.V., în ceea ce privește apartamentul nr. 1, și pârâtei A.R., în ceea ce privește apartamentul nr. X2. Pârâta B.V. a înstrăinat apartamentul nr. 1 pârâților B.L. și B.A. Terenul de 355 mp, aferent parcelei top. T1. și terenul de 715 mp, aferent parcelei P1., au rămas până în prezent în proprietatea Statului Român. Transmiterea dreptului de proprietate de la statul român la pârâții B. și A. nu a fost valabilă, încălcându-se prevederile art. 1 din primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 966 - 968 C. civ., art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată. Reclamanta și-a completat acțiunea, în sensul că a lărgit cadrul procesual cu pârâta D.S., solicitând să se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat între această pârâtă și pârâții B.L. și B.A. pentru apartamentul nr. 1, să se constate nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu privire la apartamentul nr. X2. între A.R. și B.L. și B.A., iar ulterior între B.L. și B.A. și D.S., să se dispună rectificarea corespunzătoare a situației de carte funciară. În subsidiar, s-a solicitat rectificarea CF doar cu privire la terenul aferent parcelelor cu nr. top.

T1. și nr. top. P1. Prin întâmpinările depuse, pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara și D.S. au solicitat respingerea acțiunii. Pârâții B.L., B.A., B.V. și A.R. nu au depus întâmpinare. La termenul de judecată din 02 septembrie 2008, reclamanta K.I., prin mandatar, a depus o declarație de renunțare parțială la judecată, respectiv în privința pretențiilor îndreptate împotriva pârâților B.V., B.L., B.A., A.R. și D.S., precizând totodată că înțelege să-și mențină pretențiile îndreptate împotriva Statului român, reprezentat prin Consiliul local Timișoara, și Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului dedus judecății, iar, pe cale de consecință, să se dispună rectificarea CF C1.

col. Timișoara, nr. top. T1. și P1., în sensul radierii dreptului de proprietate al statului asupra terenului aferent clădirii și al reînscrierii dreptului său de proprietate, cu titlu de restabilire a situației anterioare și de moștenire. Subsidiar, s-a solicitat ca, în măsura în care nu se poate restitui terenul în întregime, să se dispună radierea dreptului de proprietate al statului asupra terenului care excede suprafeței aferente casei de locuit și reînscrierea dreptului său de proprietate. Prin sentința civilă nr. 11022 din 16 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosar nr. 5241/325 din 28 martie 2008, s-a luat act că reclamanta K.I. a renunțat la judecata acțiunii civile formulate împotriva pârâților B.V., B.L., B.A., A.R., D.S.

și a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, competența de soluționare a acțiunii precizate formulate de reclamanta K.I. împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, și Municipiul Timișoara, reprezentat de Primar. Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Timișoara a luat act, în baza art. 246 C. proc. civ., de renunțarea la judecată față de pârâții B.V., B.L., B.A., A.R. și D.S. Instanța de fond a reținut că petitul principal al acțiunii, astfel cum a fost precizat în urma renunțării parțiale la judecată, este constatarea nevalabilității preluării de către Statul Român a imobilului din Timișoara, str. C., compus din casă, curte și grădină, celelalte capete de cerere având caracter accesoriu.

După scopul urmărit, petitul principal are ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului sus menționat, cererea făcând parte din categoria celor evaluabile în bani, după cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 32 din 9 iunie 2008, dată în recursul în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, întrucât valoarea acestui imobil este mai mare de 200.000 euro, respectiv mai mare de 500.000 RON, (conform extrasului CF, numai apartamentul nr. X2. din acest imobil a fost vândut pentru prețul de 200.000 euro, în anul 2007), devin incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., care prevăd competența tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță.

La Tribunalul Timiș cauza a fost înregistrată sub nr. 5241/325 din 10 octombrie 2008. Prin sentința civilă nr. 3713/PI din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta K.I., în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, și Municipiul Timișoara, reprezentat de Primar, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a arătat că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 și la dezlegările cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

S-a avut în vedere că reclamantei nu i s-a recunoscut un drept protejat de convenție, din cuprinsul dispoziției nr. 177 din 28 ianuarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Timișoara rezultând că reclamanta a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a fost soluționată în mod nefavorabil, prin respingerea notificării formulate. Deși în motivarea dispoziției au fost reținute ca motive de respingere a notificării prevederile art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003, reclamanta avea posibilitatea de a contesta și de a obține anularea acestei hotărâri, textul de lege fiind contrar dispozițiilor art. 1, 9, 12 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la acel moment. În acest context, au fost apreciate ca incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dar numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Apelul, declarat de reclamanta K.I. împotriva acestei sentințe, a fost admis prin decizia civilă nr. 74/A din 06 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 5241/325/2008, care a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că deși, atât art. 6 din Legea nr. 213/1998, decizia nr. 1351/2008 a Curții Constituționale, precum și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, consacră caracterul special al Legii nr. 10/2001 și implicit, caracterul special al procedurii administrative, care derogă de la normele dreptului comun, totuși, acestea nu exclud și nu pot elimina posibilitatea de care trebuie să se bucure foștii proprietari ale căror imobile au fost naționalizate în regimul comunist, de a se adresa unei instanțe, care să analizeze modul de naționalizare a bunurilor care le-au aparținut și să se pronunțe cu privire la posibilele compensații de care trebuie să beneficieze victimele naționalizărilor.

Deși reclamanta-apelantă a renunțat la judecarea capetelor de cerere privind constatarea nulității titlurilor foștilor chiriași și s-a mărginit doar la constatarea naționalizării abuzive și obținerea unei compensații, alta decât restituirea în natură a apartamentelor vândute foștilor chiriași în baza Legii nr. 112/1995, atunci aceasta trebuie să se bucure de mijlocirea unei instanțe și de o judecată de fond, aspect care nu contravine caracterului special al Legii nr. 10/1001, nici deciziei nr. 1351 /2008 a Curții Constituționale și nici deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a apreciat că reclamanta este îndreptățită să se poată adresa unei instanțe care va avea datoria să se pronunțe asupra caracterului naționalizării și să acorde în mod direct compensații/despăgubiri, în măsura în care se va dovedi existența unei privări de proprietate în lipsa acordării unei despăgubiri, ori aceasta presupune în mod necesar o judecată pe fond.

Pricina a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub Dosar nr. 5241.1/325/2008 la data de 21 februarie 2010. În rejudecare, prin înscrisul depus la dosar la termenul de judecată din 15 februarie 2011 (dosar fond), reclamanta și-a exprimat voința de a-și susține acțiunea formulată, completată și precizată, cu toate capetele de cerere și împotriva tuturor pârâților chemați inițial în judecată. În plus, pentru a putea obține o reparație reală, a chemat în judecată, în calitate de pârât, și Statul român, prin M.F.P., solicitând ca, în subsidiar, acesta să fie obligat la plata de despăgubiri materiale echivalente cu valoarea actuală de piață a întregului imobil, diminuată cu valoarea actualizată cu rata de inflație a despăgubirilor pe care le-a încasat în temeiul decretului nr. 223/1974.

La termenul din 12 aprilie 2011 instanța de fond a apreciat că este învestită cu soluționarea acțiunii precizate de la dosar de fond judecătorie, precizările depuse în acest ciclu procesual, după casare, prin care se revine la acțiunea inițială, apreciindu-se că sunt inadmisibile. Raportat la dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prima instanță s-a considerat ținută să soluționeze și acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, având ca obiect plata despăgubirilor constând în valoarea actuală de piață a imobilului, diminuată cu valoarea actualizată a despăgubirilor încasate de reclamantă și defunctul ei soț, în baza decretului nr. 223/1974.

Judecând în acest cadru procesual, Tribunalul Timiș a pronunțat sentința civilă nr. 5997 din 20 decembrie 2011, prin care a admis în parte acțiunea precizată, a constatat nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a imobilului teren în suprafață de 715 mp înscris în CF nr. C1. col. Timișoara, nr. top P1., a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului asupra terenului menționat și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu de restabilire situație anterioară și moștenire și a respins, în rest, acțiunea (petitele vizând acordarea de despăgubiri bănești, constatarea nevalabilității titlului de preluare pentru construcții și diferența de teren, rectificarea cărții funciare pentru terenul rămas în proprietatea statului).

De asemenea, a obligat pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata sumei de 2.653 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a reținut că este învestit cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, pe calea dreptului comun, a unui imobil, teren și construcții, preluat în baza Decretului nr. 223/1974. Din cartea funciară nr. C1. Timișoara rezultă că imobilul construcție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fiind ulterior înstrăinat succesiv. Prin sentința civilă nr. 11022 din 16 septembrie 2008 s-a luat act că reclamanta K.I. a renunțat la judecata acțiunii vizând restituirea apartamentelor ca urmare a constatării nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, fiind justificat dreptul de renunțare al mandatarului prin procura depusă la dosar judecătorie.

Au fost apreciate ca nefondate susținerile reclamantei privind lipsa oricărui drept al mandatarului de a renunța la unele dintre petitele formulate. Cu titlu subsidiar, s-a remarcat că pentru acțiunea în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 a intervenit și prescripția, întrucât a expirat termenul de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Cum terenul ce face obiectul cauzei a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, fără plata vreunei despăgubiri, tribunalul a apreciat că actul administrativ de preluare a fost unul abuziv, fiind nerespectate dispozițiile art. 481 C. civ. și ale Constituției din anul 1965 cu privire la dreptul de proprietate.

În consecință, s-a apreciat că se impune, în temeiul art. 315 C. proc. civ., constatarea nevalabilității titlului de preluare de către Statul Român a imobilului teren în suprafață de 715 mp, înscris în CF nr. C1. col. Timișoara, nr. top P1., cu privire la care expertul a constatat faptul că este liber. Tribunalul nu a analizat valabilitatea titlului în ce privește terenul ocupat de construcții, nici în ceea ce privește construcțiile, cu motivarea că reclamanta nu poate obține restituirea terenului de 355 mp în natură, fiind aferent construcțiilor înstrăinate inițial în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru construcții, reclamanta a renunțat la pretențiile în legătură cu restituirea, renunțând la judecată în raport cu proprietarii persoane fizice.

Din acest motiv, nu mai există un interes pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului, pentru că reclamanta nu mai poate obține în cadrul legislativ actual nici un folos practic din admiterea petitului menționat. S-a mai reținut că pentru terenul aferent construcțiilor reclamanta a solicitat, în cazul în care nu se restituie în natură (ipoteză confirmată de raportul de expertiză, așa cum a fost completat) acordarea de despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilului, însă acest petit, ca și pentru construcții, nu poate fi admis dacă se are în vedere decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat inadmisibilitatea acțiunilor având ca obiect despăgubiri pentru imobilul preluat, formulate pe calea dreptului comun.

La alegerea debitorului obligației de executat, încorporată în soluția adoptată, tribunalul a avut în vedere faptul că imobilul teren se află în proprietatea unității administrativ teritoriale, și, prin urmare, s-a considerat că doar acest pârât are obligații cu privire la partea din acțiune ce a fost admisă. Față de soluția adoptată, tribunalul a apreciat că este superfluă analizarea celorlalte excepții invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, cu privire la calitatea sa procesual pasivă și admisibilitatea acțiunii. Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâții Statul român, prin Ministerul Finanțelor publice, prin D.G.F.P. Timiș, Statul român, prin Consiliul local Timiș și reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 22 din 14 februarie 2013 pronunțată de Curtea de apel Timișoara, au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâți și a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte hotărârea apelată, în sensul că s-a dispus retrocedarea în natură, în favoarea acesteia, și a suprafeței de 111 mp, nr. top.T1./2, conform variantei II din raportul de contraexpertiză. Considerentele care au stat la baza adoptării acestei soluții, au avut în vedere că reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, precizată ulterior (în sensul renunțării la petitul privind restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995), solicitând restituirea în natură a terenului liber de construcții.

Contraexpertiza topo efectuată în cauză a stabilit că imobilul în litigiu este situat în zona mediană a Municipiului Timișoara, fiind împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, că suprafața măsurată a imobilului este de 974 mp (mai mică cu 96 mp decât suprafața tabulară), că suprafața parcelei cu nr. top T1. este de 372 mp, iar cea a parcelei cu nr. top P1. este de 685 mp. Pe terenul aferent parcelei cu nr. top T1. sunt edificate două construcții: casa cu nr. de conscriere XX., având o suprafață construită la sol de 120 mp, respectiv o anexă cu o suprafață construită la sol de 35 mp, în timp ce pe terenul aferent parcelei cu nr. top P1., nu este edificată nicio construcție.

Apreciind că varianta de dezmembrare propusă în Planșa 4, varianta II, respectă exigențele art. 615 C. civ., potrivit cu care „Este obligatorie păstrarea unei distanțe de cel puțin 2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparținând proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond”, instanța de apel a considerat că și parcela cu nr. top T1./2, delimitată prin conturul poligonal 14-141-15-16-19-20-21, în suprafață de 111 mp, poate fi restituită în natură reclamantei, aceasta fiind o suprafață de teren liberă de construcții, neafectată de utilități subterane, fiind lipită de parcela nr. top P1., măsura restituirii neafectând buna utilizare a construcțiilor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În aceste limite, având în vedere și precizarea de acțiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 02 septembrie 2008 (Dosar nr. 5241/325/2008 al Judecătoriei Timișoara), dar și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a considerat întemeiat apelul reclamantei, în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură și a top T1./2, teren în suprafață de 111 mp, conform variantei a II-a din raportul de contraexpertiză efectuat în cauză. Excepția invocată în apărare de pârâți, privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun, a fost apreciată ca neavenită, de vreme ce aceasta a fost deja tranșată prin decizia civilă nr. 74/A/06 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, nerecurată de pârâți, care cu putere de lucru judecat a statuat că, acțiunea introdusă de reclamantă trebuie să beneficieze de o judecată în fond.

Prin decizia civilă nr. 77 din 16 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în aceeași cauză, a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 22A/14 februarie 2013 și s-a dispus completarea dispozitivului menționatei hotărâri judecătorești, în sensul obligării pârâților D.G.F.P. Timiș și a Statului român, prin Consiliului local Timișoara să plătească reclamantei 8.050 RON cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța în acest sens, s-a constatat de către instanța de apel incidența dispozițiilor art. 281 ind.2 C. proc. civ., dar și faptul că la dosar, prin notele sale scrise, reclamanta K.I. a prezentat un decont al cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în apel, constând în onorariu de avocat - 4.960 RON, avans onorariu pentru experții S.I., A.C.

și R.M. - 750 RON (câte 250 pentru fiecare) și diferența de onorariu pentru aceiași experți, în sumă de 2.340 RON (câte 780 RON pentru fiecare expert), totalul cheltuielilor fiind în sumă de 8.050 RON. Anexat decontului de cheltuieli, au fost depuse documente justificative, respectiv chitanțe și recipise CEC - în copie, care fac dovada achitării de către reclamantă a sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva deciziei nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în termen legal, au declarat recurs reclamanta K.I. și pârâții Statul român, prin Consiliul local Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar, D.S. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Timiș. 1. Prin recursul declarat de reclamanta K.I., întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici de recurs: - în mod greșit instanța de apel i-a admis apelul declarat doar sub aspectul restituirii în natură a suprafeței de teren de 111 mp, din parcela cu nr. top. P1., considerându-l nefondat în rest și menținând implicit soluția primei instanțe, care a apreciat că nu ar avea interes în constatarea nevalabilității titlului statului și pentru acea parte din imobil reprezentată de construcții și de terenul de sub construcții, urmare a renunțării sale la judecarea cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil.

Recurenta susține că, față de caracterul unitar al imobilului, dar și întrucât decizia de desființare cu trimitere nr. 74 A/6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara nu a făcut nici o distincție legată de obiectul acțiunii, atunci când a stabilit că instanța de rejudecare urmează să se pronunțe pe fondul cauzei, nu exista nici o justificare de a nu-i fi analizată cererea de constatare a nevalabilității titlului statului asupra întregului imobil, așadar și asupra parcelei cu nr. top. T1., în suprafață de 355 mp. Soluția instanței de apel, care a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură și a suprafeței de 111 mp, dar care a păstrat constatarea nevalabilității titlului statului doar asupra parcelei cu nr. top.

P1., contravine dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998. - instanța de apel a menținut în mod greșit soluția primei instanțe de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor pentru construcții și partea din teren ce nu a fost restituită în natură. Recurenta a susținut că decizia nr. 27/2011 pronunțată de Î.C.C.J., în soluționarea unui recurs în interesul legii, nu putea fi aplicată în cauză deoarece încă nu devenise opozabilă erga omnes, prin publicare în M. Of., la data soluționării cauzei în primă instanță, dar și întrucât această decizie se referă la acei subiecți care au primit decizii/dispoziții cu propunere de acordare de despăgubiri, dar pe care nu le-au încasat de la Fondul Proprietatea, situație în care ea nu se află, deoarece notificarea ce a fost formulată pentru imobilul în cauză a fost soluționată prin dispoziția nr. 177 din 28 ianuarie 2004, în sensul respingerii pentru motivul că preluarea realizată de către stat nu s-a realizat în mod abuziv.

- în mod greșit instanța de apel nu i-a soluționat nici critica din apel, prin care critica acordarea doar parțială, în limita unei cote de 1/3 din cheltuielile efectuate în primă instanță, de către Tribunalul Timiș. - în mod greșit instanța de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată efectuate în apel, cu toate că a admis calea de atac pe care aceasta a declarat-o împotriva hotărârii de primă instanță și a depus dovezi în privința realizării acestor cheltuieli. Recurenta-reclamantă a mai solicitat și judecarea cauzei în lipsă. 2. Prin recursul declarat de Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, și Municipiul Timișoara, prin Primar, întemeiat pe dispozițiile art. 304. pct. 7 și 9 , 312 pct. 3 C. proc.

civ., s-au invocat următoarele critici de recurs: - acțiunea promovată de reclamantă este inadmisibilă. Pornind de la dezlegările cuprinse în decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, se aplică legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acest aspect nu este prevăzut în legea specială, dar și de la jurisprudența C.E.D.O. din cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, recurenții-pârâți au susținut că acțiunea reclamantei nu se întemeiază pe un bun actual, astfel încât, ea nu ar putea obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Întrucât reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea cerinței existenței unui bun în patrimoniul pârâților și efectuarea comparației titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. - trecerea imobilului în proprietatea statului s-a tăcut în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ în vigoare la acea dată, care respecta prevederile Constituției sub imperiul căreia acesta a fost adoptat, astfel ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998. Fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale doar acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării de către stat.

Prin titlu, în accepțiunea art. 6 din lege, se înțelege orice act sau fapt juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, atât prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate de drept comun reglementate de C. civ., cât și prin moduri specifice perioadei 06 martie 1915 - 22 decembrie 1989. Așadar, statul este proprietar, ca urmare a aplicării la situația concreta a legislației specifice perioadei respective. Prin urmare, instanța nu putea admite capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului și situat în Timișoara, C. în suprafață de 715 m.p. (parcela nr. top. P1.), înscrisă în CF col. C1. Timișoara, întrucât reclamanta nu poate face dovada prin acte în acest sens.

- instanța de apel nu putea dispune restituirea în natură a unei parcele de teren afectate de construcții și incluse în domeniul public al Municipiului Timișoara, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Sub acest aspect, recurenții-pârâți au susținut că imobilul-teren înscris în CF col. C1. Timișoara, cu nr. top. T1. în suprafața de 355 mp, respectiv nr. top. P1. cu suprafața de 715 mp a fost inclus în domeniul public al municipiului Timișoara, atestat prin H.G. nr. 849/2009, la poziția 4.170 din M.Of. 99bis/2009, conform adresei A1. /13 februarie 2012 a Serviciului de Date Urbane din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara.

De altfel, varianta agreată de instanța de apel din raportul de contraexpertiză nu este conformă cu dispozițiile art. 615 C. civ., astfel cum a precizat instanța, deoarece nu se respectă distanța de 2 m față de clădire pe porțiunea delimitată de punctele 18-6 din raportul de expertiză ales de instanță, astfel că măsura restituirii în natură afectează buna utilizare a construcțiilor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995. Nu pot fi legalizate nici una din variantele 1 și 2 ale raportului de expertiză, deoarece acestea nu respectă normativele privind Regulamentul General de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996 cu privire la frontul stradal și la Procentul de Ocupate al terenului, recurenții opinând cu totul subsidiar, pentru cazul în care s-ar considera că se impune retrocedarea unei parcele de teren către reclamantă, să fie avută în vedere varianta 4 a raportului de expertiză, (opinia separată R.).

Recurenții au mai solicitat și judecarea cauzei conform art. 242 C. proc. civ. 3. Prin recursul formulat de pârâta D.S., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și pe art. 312 C. proc. civ., s-a solicitat ca, în urma rejudecării, să fie respinsă cererea reclamantei de restituire în natură a terenului de sub nr. top. P1., în suprafață de 715 mp sau casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, având în vedere că aceasta nu s-a pronunțat asupra apelului pe care l-a declarat împotriva hotărârii de primă instanță.

În motivarea recursului declarat, au fost formulate următoarele critici de recurs: - reclamanta este decăzută din dreptul de a exercita revendicarea terenurilor, pe calea dreptului comun, având în vedere că a formulat deja notificare în temeiul Legea nr. 10/2001, asupra căreia s-a pronunțat instituția deținătoare și s-a emis dispoziția PMT nr. 177 din 28 ianuarie 2004, care a rămas definitivă prin neatacare. Dispoziția de desființare a sentinței de primă instanță, ce a respins inițial, ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, conținută în decizia Curții de Apel Timișoara, nu poate înlătura dispozițiile instanței supreme din deciziile date în soluționarea recursului în interesul legii și care au o forța superioara, fiind obligatorii.

- în faza judecății de apel, deși reclamanta a solicitat în mod expres acordarea de despăgubiri pentru terenul și construcțiile nerestituite în natură, i s-a acordat restituirea în natura o unei suprafețe de teren de 111 mp, soluție care atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Soluția este nelegală și întrucât terenul restituit în natura ca fiind liber, nefolosit, neaferent construcțiilor din str. C., este, în realitate, el însuși afectat în parte de construcții. De altfel, întregul teren de la această adresă este afectat și destinat folosinței construcțiilor existente, fiind imposibil accesul la teren fără a tulbura liniștita posesie și folosința a proprietarului construcțiilor.

Prin soluția instanței de apel, inclusiv terenul din jurul construcțiilor este restituit, creându-se o situație de îngrădire a accesului la construcții și de tulburare de posesie. Soluția adoptată încalcă și regimul juridic al domeniului public deoarece terenul restituit aparține domeniului public de interes local iar reclamanta nu a atacat și nu a desființat hotărârea de guvern prin care terenul în discuție a fost trecut în domeniul public. 4. Prin recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-au formulat următoarele critici de recurs: - Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiva în cauză, având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, imobilul în litigiu a fost trecut din proprietate publica în proprietate privată, astfel încât în prezent se afla în administrarea Municipiului Timișoara, prin Primar. Această situație juridică rezultă și din cartea funciara in extenso a imobilului, potrivit căreia imobilul face parte din administrarea operativa a Statului Roman, prin Consiliul Local Timișoara și nicidecum a Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice. - soluția restituirii în natură a unei părți a imobilului dedus judecății, este nelegală, în condițiile în care acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dreptul comun, dovedindu-se că acesta a uzat anterior, fără succes, și de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001.

Or, prin adoptarea acestui act normativ, legiuitorul a reglementat toate și situațiile ce privesc restituirea în natura sau masuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context în care se impune a concluziona ca toate celelalte dispoziții pe care își întemeiază cererea reclamanta au rămas fără aplicabilitate, acțiunea sa fiind introdusa după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Recurentul-pârât a solicitat judecarea cauzei și conform art. 242 C. pen. De asemenea, împotriva deciziei civile 77 din 16 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au formulat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș. Prin recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, s-a solicitat, în principal, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, iar în subsidiar reducerea cheltuielile de judecată stabilite de instanța de apel la cuantumul de 8.050 RON, având în vedere faptul că suma este foarte mare în comparație cu obiectul cauzei și că instanța a admis doar în parte calea de atac formulată. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, s-a susținut nelegalitatea deciziei atacate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. față de împrejurarea că acest pârât nu are calitate procesuala pasivă în cauză, potrivit argumentărilor expuse în cuprinsul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara.

Prin urmare, întrucât această instituție nu se află în culpa procesuală prevăzută de art. 274 C. pen. și întrucât instanța de fond a reținut cheltuieli de judecata doar în sarcina Consiliul Local Timișoara prin Primar, nu se justifica obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată. La data de 20 septembrie 2013, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare la recursurile formulate de pârâți, solicitând respingerea acestora, ca nefondate și ca inadmisibil a recursului declarat de recurenta-pârâtă D.S., față de împrejurarea renunțării la judecată în raport cu această parte. Atașat întâmpinării, aceasta a depus la dosar copie a notificării formulate cu privire la imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001, a dispoziției nr. 177 din 28 ianuarie 2004 emisă de Primarrul Municipiului Timișoara și a cărții funciare nr. C1., Timișoara.

Înalta Curte a calificat drept concluzii scrise întâmpinarea, ce a fost depusă la dosar cu nerespectarea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Analizând criticile de recurs formulate, în raport de modalitatea de soluționare a cauzei de către instanța de apel, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt întemeiate în considerarea următoarelor aspecte. Curtea de Apel Timișoara a fost învestită cu soluționarea căii de atac a apelului (calificat ca atare prin încheierea acestei instanțe pronunțate la 26 aprilie 2012), pe care mai multe părți litigante au formulat-o împotriva hotărârii de primă instanță.

Astfel, se reține că împotriva sentinței civile nr. 5997 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în rejudecare, au declarat apel deopotrivă reclamanta K.I., pârâții Statul român, prin Consiliul local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin primar, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și pârâta D.S., actuala titulară a dreptului de proprietate asupra celor două apartamente din imobilul situat în Timișoara, str. C. și a dreptului de folosință asupra terenului aferent, cu nr. top T1. și P1. din CF C1. col. Timișoara.

Prin decizia dată în soluționarea apelurilor declarate, nr. 22 din 14 ianuarie 2013, mărginindu-se la a da curs exclusiv celei de-a doua critici a apelului reclamantei - prin care s-a pus în discuție posibilitatea restituirii în natură a întregului teren sau și a aceluia ce excede construcțiilor imobilului din str. C. - instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a respins ca nefondate apelurile pârâților Statul român, prin Consiliul local al Municipiului Timișoara, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a admis apelul reclamantei, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, prin retrocedarea în natură, către reclamantă, și a suprafeței de teren de 111 mp aferent nr. top T1./2, identificată potrivit variantei II a raportului de contraexpertiză, probă administrată în apel.

Procedând astfel, se constată că instanța de apel a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra apelului pe care pârâta D.S. l-a formulat împotriva aceleiași sentințe, nr. 5997 din 20 decembrie 2011 a Tribunalului Timiș, ce a făcut obiectul controlului său judiciar, împrejurare ce atrage adoptarea soluției de casare a hotărârii atacate atât în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar și pentru a asigura părții exercitarea deplină a dreptului său la apărare în prezenta cauză, spre a nu o priva pe aceasta de o cale de atac. Recursul pe care pârâta D.S.

l-a exercitat împotriva deciziei civile nr. 22A din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara nu este inadmisibil, așa după cum a pretins recurenta- reclamantă, prin întâmpinarea ce a fost calificată drept note scrise, întrucât simpla sa calitate de titulară a apelului împotriva sentinței civile nr. 5997 din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Timiș, dovedită cu înscrisurile de la dosarul de apel, deschide acestei părți accesul la exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii pronunțate în apel, fie și doar spre a se plânge față de omisiunea examinării căii de atac a apelului pe care a formulat-o împotriva soluției primei instanțe. De asemenea, se reține că hotărârea de primă instanță dată în rejudecarea cauzei, a fost pronunțată inclusiv în contradictoriu cu această parte.

Găsind recursul acestei părți întemeiat și, date fiind consecințele admiterii acestuia, Înalta Curte va admite și recursurile celorlalte părți formulate împotriva atât a deciziei civile nr. 22A/ 14 februarie 2013, cât și a deciziei civile nr. 77 din 16 mai 2013, date în completarea dispozitivului celei din dintâi decizii, sub aspectul suportării cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în vederea asigurării unei judecăți unitare a cauzei, față de toate părțile implicate și sub toate aspectele care țin de rezolvarea completă a litigiului. În vederea unei juste și legale soluționări a prezentei cauze, instanța de rejudecare va avea în vedere dispozițiile art. 315 alin. (3) din C. proc.

civ., dar și criticile celorlalte părți formulate prin recursurile declarate, urmând să țină seama în examinarea acestora de dezlegarea cu caracter obligatoriu conținută în decizia de desființare nr. 74A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă, care a dat dezlegare doar problemelor de drept privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, a necesității asigurării accesului la justiție și a caracterului real al acțiunii în revendicare, îndrumând la asigurarea unei judecăți în fond a litigiului, îndrumare care însă nu trebuie înțeleasă, așa cum au făcut-o instanțele de rejudecare, ca pe o statuare și asupra temeiniciei dreptului.

De asemenea, urmează a fi avut în vedere contextul legal al promovării prezentei acțiuni în revendicare a reclamantei, ce a fost introdusă la 28 mai 2008 și care a fost întemeiată pe dreptul comun, fiind promovată ulterior epuizării procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, finalizată prin emiterea dispoziției nr. 177 din 28 ianuarie 2004 a Primarului Municipiului Timișoara, de respingere a notificării nr. N1. din 13 august 2001 vizând restituirea imobilului din Timișoara, str. C., înscris în CF C1. Timișoara, dispoziție care are un caracter definitiv, prin neatacarea sa. Ca acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta urmează a fi soluționată în raport de dezlegările obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de jurisprudența C.E.D.O.

de dată recentă, conturată în cauza M. Atanasiu ș.a împotriva României, având a se aprecia inclusiv asupra consecințelor pe care decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție le are asupra cererii subsidiare a reclamantei, de acordare a despăgubirilor bănești, pentru cazul imposibilității redobândirii posesiei imobilului dedus judecății, dar și asupra apărărilor reclamantei prin care aceasta a susținut că menționata deciziei nu este aplicabilă acțiunii sale, fiind adoptată ulterior promovării acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta K.I. și de pârâții Consiliul Local Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, D.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, precum și recursurile declarate de pârâții Primarul municipiului Timișoara și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 77 din 16 mai 2013 a aceleiași Curți de Apel . Casează deciziile atacate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași Curți de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2013.