ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4001/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4001/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Timișoara la data de 28 martie 2008, sub Dosar nr. 5241/325/2008,

reclamanta K.I., în nume propriu și ca moștenitoare după defunctul I.K., a

chemat în judecată pârâții Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, B.V., B.L.,

B.A. și A.R., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate

nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a imobilului înscris

în CF nr. C1. col, Timișoara și în CF nr. C2. ind. Timișoara, respectiv în CF

nr. C3. ind. Timișoara, compus din casă, curte și grădină, aflat la adresa str.

C.; drept consecință a nevalabilității titlului statului, să se constate

nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de Statul Român cu

pârâta B.V. pentru apartamentul X1., a contractului de vânzare - cumpărare

încheiat de pârâta B.V. și pârâții B.L. și B.A. pentru același apartament, să

se constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de Statul

Român cu pârâta A.R. pentru apartamentul nr. X2. din imobilului în litigiu, să

se dispună rectificarea CF în sensul radierii dreptului de proprietate al

pârâților și reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, condiționat

de restituirea despăgubirii de 9,296 RON primită pentru construcțiile în

litigiu, actualizată cu rata inflației.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat, în esență, că a cumpărat imobilul ce face obiectul acțiunii

împreună cu soțul său, I.K., înainte de a se căsători. În anul următor celui în

care s-au căsătorit, respectiv în 1979, cei doi soți au emigrat în Germania, ocazie

cu care imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, în baza Decretului

nr. 223/1974. În anul 1977, imobilul a fost apartamentat, iar cele două apartamente

nou formate au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâtei B.V., în ceea ce

privește apartamentul nr. 1, și pârâtei A.R., în ceea ce privește apartamentul

nr. X2.

Pârâta B.V. a înstrăinat

apartamentul nr. 1 pârâților B.L. și B.A.

Terenul de 355 mp, aferent

parcelei top. T1. și terenul de 715 mp, aferent parcelei P1., au rămas până în prezent

în proprietatea Statului Român.

Transmiterea dreptului

de proprietate de la statul român la pârâții B. și A. nu a fost valabilă, încălcându-se

prevederile art. 1 din primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate

disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 966 - 968 C. civ., art. 34 pct. 1 din

Legea nr. 7/1996 republicată.

Reclamanta și-a completat

acțiunea, în sensul că a lărgit cadrul procesual cu pârâta D.S., solicitând să se

constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat între această pârâtă

și pârâții B.L. și B.A. pentru apartamentul nr. 1, să se constate nulitatea contractelor

de vânzare - cumpărare încheiate cu privire la apartamentul nr. X2. între A.R. și

B.L. și B.A., iar ulterior între B.L. și B.A. și D.S., să se dispună rectificarea

corespunzătoare a situației de carte funciară.

În subsidiar, s-a solicitat

rectificarea CF doar cu privire la terenul aferent parcelelor cu nr. top. T1. și

nr. top. P1.

Prin întâmpinările depuse,

pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara și D.S.

au solicitat respingerea acțiunii.

Pârâții B.L., B.A., B.V.

și A.R. nu au depus întâmpinare.

La termenul de judecată

din 02 septembrie 2008, reclamanta K.I., prin mandatar, a depus o declarație de

renunțare parțială la judecată, respectiv în privința pretențiilor îndreptate împotriva

pârâților B.V., B.L., B.A., A.R. și D.S., precizând totodată că înțelege să-și mențină

pretențiile îndreptate împotriva Statului român, reprezentat prin Consiliul local

Timișoara, și Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, solicitând să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului dedus judecății, iar,

pe cale de consecință, să se dispună rectificarea CF C1. col. Timișoara, nr. top.

T1. și P1., în sensul radierii dreptului de proprietate al statului asupra terenului

aferent clădirii și al reînscrierii dreptului său de proprietate, cu titlu de restabilire

a situației anterioare și de moștenire. Subsidiar, s-a solicitat ca, în măsura în

care nu se poate restitui terenul în întregime, să se dispună radierea dreptului

de proprietate al statului asupra terenului care excede suprafeței aferente casei

de locuit și reînscrierea dreptului său de proprietate.

Prin sentința civilă

nr. 11022 din 16 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosar nr.

5241/325 din 28 martie 2008, s-a luat act că reclamanta K.I. a renunțat la judecata

acțiunii civile formulate împotriva pârâților B.V., B.L., B.A., A.R., D.S. și a

fost declinată în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, competența de soluționare

a acțiunii precizate formulate de reclamanta K.I. împotriva pârâților Statul Român,

reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, și Municipiul Timișoara,

reprezentat de Primar.

Pentru a pronunța această

sentință, Judecătoria Timișoara a luat act, în baza art. 246 C. proc. civ., de renunțarea

la judecată față de pârâții B.V., B.L., B.A., A.R. și D.S.

Instanța de fond a reținut

că petitul principal al acțiunii, astfel cum a fost precizat în urma renunțării

parțiale la judecată, este constatarea nevalabilității preluării de către Statul

Român a imobilului din Timișoara, str. C., compus din casă, curte și grădină, celelalte

capete de cerere având caracter accesoriu.

După scopul urmărit, petitul

principal are ca obiect constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului

Român asupra imobilului sus menționat, cererea făcând parte din categoria celor

evaluabile în bani, după cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 32 din 9

iunie 2008, dată în recursul în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație

și Justiție. Or, întrucât valoarea acestui imobil este mai mare de 200.000 euro,

respectiv mai mare de 500.000 RON, (conform extrasului CF, numai apartamentul

nr. X2. din acest imobil a fost vândut pentru prețul de 200.000 euro, în anul 2007),

devin incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., care prevăd

competența tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță. La Tribunalul

Timiș cauza a fost înregistrată sub nr. 5241/325 din 10 octombrie 2008.

Prin sentința civilă

nr. 3713/PI din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, a fost admisă

excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a fost respinsă acțiunea,

astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta K.I., în contradictoriu cu

pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, și

Municipiul Timișoara, reprezentat de Primar, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

soluție tribunalul a arătat că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 și

la dezlegările cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

S-a avut în vedere că

reclamantei nu i s-a recunoscut un drept protejat de convenție, din cuprinsul dispoziției

nr. 177 din 28 ianuarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Timișoara rezultând

că reclamanta a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001,

care a fost soluționată în mod nefavorabil, prin respingerea notificării formulate.

Deși în motivarea dispoziției au fost reținute ca motive de respingere a notificării

prevederile art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003, reclamanta avea posibilitatea

de a contesta și de a obține anularea acestei hotărâri, textul de lege fiind contrar

dispozițiilor art. 1, 9, 12 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la acel moment.

În acest context, au fost

apreciate ca incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

cu care, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari, dar numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Apelul, declarat de reclamanta

K.I. împotriva acestei sentințe, a fost admis prin decizia civilă nr. 74/A din 06

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 5241/325/2008,

care a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a constatat că deși, atât art. 6 din Legea nr. 213/1998,

decizia nr. 1351/2008 a Curții Constituționale, precum și decizia nr. 33 din 9 iunie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, consacră caracterul special al Legii

nr. 10/2001 și implicit, caracterul special al procedurii administrative, care derogă

de la normele dreptului comun, totuși, acestea nu exclud și nu pot elimina posibilitatea

de care trebuie să se bucure foștii proprietari ale căror imobile au fost naționalizate

în regimul comunist, de a se adresa unei instanțe, care să analizeze modul de naționalizare

a bunurilor care le-au aparținut și să se pronunțe cu privire la posibilele compensații

de care trebuie să beneficieze victimele naționalizărilor.

Deși reclamanta-apelantă

a renunțat la judecarea capetelor de cerere privind constatarea nulității titlurilor

foștilor chiriași și s-a mărginit doar la constatarea naționalizării abuzive și

obținerea unei compensații, alta decât restituirea în natură a apartamentelor vândute

foștilor chiriași în baza Legii nr. 112/1995, atunci aceasta trebuie să se bucure

de mijlocirea unei instanțe și de o judecată de fond, aspect care nu contravine

caracterului special al Legii nr. 10/1001, nici deciziei nr. 1351 /2008 a Curții

Constituționale și nici deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. S-a apreciat că reclamanta este îndreptățită să se poată adresa unei

instanțe care va avea datoria să se pronunțe asupra caracterului naționalizării

și să acorde în mod direct compensații/despăgubiri, în măsura în care se va dovedi

existența unei privări de proprietate în lipsa acordării unei despăgubiri, ori aceasta

presupune în mod necesar o judecată pe fond.

Pricina a fost reînregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș sub Dosar nr. 5241.1/325/2008 la data de 21

februarie 2010.

În rejudecare, prin înscrisul

depus la dosar la termenul de judecată din 15 februarie 2011 (dosar fond), reclamanta

și-a exprimat voința de a-și susține acțiunea formulată, completată și precizată,

cu toate capetele de cerere și împotriva tuturor pârâților chemați inițial în judecată.

În plus, pentru a putea obține o reparație reală, a chemat în judecată, în calitate

de pârât, și Statul român, prin M.F.P., solicitând ca, în subsidiar, acesta să fie

obligat la plata de despăgubiri materiale echivalente cu valoarea actuală de piață

a întregului imobil, diminuată cu valoarea actualizată cu rata de inflație a despăgubirilor

pe care le-a încasat în temeiul decretului nr. 223/1974.

La termenul din 12 aprilie

2011 instanța de fond a apreciat că este învestită cu soluționarea acțiunii precizate

de la dosar de fond judecătorie, precizările depuse în acest ciclu procesual, după

casare, prin care se revine la acțiunea inițială, apreciindu-se că sunt inadmisibile.

Raportat la dispozițiile art. 315 C. proc. civ., prima instanță s-a considerat ținută

să soluționeze și acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, având ca obiect plata despăgubirilor constând

în valoarea actuală de piață a imobilului, diminuată cu valoarea actualizată a despăgubirilor

încasate de reclamantă și defunctul ei soț, în baza decretului nr. 223/1974.

Judecând în acest cadru

procesual, Tribunalul Timiș a pronunțat sentința civilă nr. 5997 din 20

decembrie 2011, prin care a admis în parte acțiunea precizată, a constatat nevalabilitatea

titlului de preluare de către Statul Român a imobilului teren în suprafață de 715

mp înscris în CF nr. C1. col. Timișoara, nr. top P1., a dispus radierea dreptului

de proprietate al Statului asupra terenului menționat și înscrierea dreptului de

proprietate al reclamantei cu titlu de restabilire situație anterioară și moștenire

și a respins, în rest, acțiunea (petitele vizând acordarea de despăgubiri bănești,

constatarea nevalabilității titlului de preluare pentru construcții și diferența

de teren, rectificarea cărții funciare pentru terenul rămas în proprietatea statului).

De asemenea, a obligat pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata sumei

de 2.653 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța în

acest sens, tribunalul a reținut că este învestit cu soluționarea unei acțiuni în

revendicare, pe calea dreptului comun, a unui imobil, teren și construcții, preluat

în baza Decretului nr. 223/1974. Din cartea funciară nr. C1. Timișoara rezultă că

imobilul construcție a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fiind ulterior

înstrăinat succesiv.

Prin sentința civilă

nr. 11022 din 16 septembrie 2008 s-a luat act că reclamanta K.I. a renunțat la judecata

acțiunii vizând restituirea apartamentelor ca urmare a constatării nulității absolute

a contractelor de vânzare cumpărare, fiind justificat dreptul de renunțare al mandatarului

prin procura depusă la dosar judecătorie. Au fost apreciate ca nefondate susținerile

reclamantei privind lipsa oricărui drept al mandatarului de a renunța la unele dintre

petitele formulate.

Cu titlu subsidiar, s-a

remarcat că pentru acțiunea în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995 a intervenit și prescripția, întrucât a expirat termenul

de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Cum terenul ce face obiectul

cauzei a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, fără plata vreunei despăgubiri,

tribunalul a apreciat că actul administrativ de preluare a fost unul abuziv, fiind

nerespectate dispozițiile art. 481 C. civ. și ale Constituției din anul 1965 cu

privire la dreptul de proprietate.

În consecință, s-a apreciat

că se impune, în temeiul art. 315 C. proc. civ., constatarea nevalabilității titlului

de preluare de către Statul Român a imobilului teren în suprafață de 715 mp, înscris

în CF nr. C1. col. Timișoara, nr. top P1., cu privire la care expertul a constatat

faptul că este liber.

Tribunalul nu a analizat

valabilitatea titlului în ce privește terenul ocupat de construcții, nici în ceea

ce privește construcțiile, cu motivarea că reclamanta nu poate obține restituirea

terenului de 355 mp în natură, fiind aferent construcțiilor înstrăinate inițial

în baza Legii nr. 112/1995, iar pentru construcții, reclamanta a renunțat la pretențiile

în legătură cu restituirea, renunțând la judecată în raport cu proprietarii persoane

fizice. Din acest motiv, nu mai există un interes pentru a se constata nevalabilitatea

titlului statului, pentru că reclamanta nu mai poate obține în cadrul legislativ

actual nici un folos practic din admiterea petitului menționat.

S-a mai reținut că pentru

terenul aferent construcțiilor reclamanta a solicitat, în cazul în care nu se restituie

în natură (ipoteză confirmată de raportul de expertiză, așa cum a fost completat)

acordarea de despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilului, însă acest

petit, ca și pentru construcții, nu poate fi admis dacă se are în vedere decizia

nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat

inadmisibilitatea acțiunilor având ca obiect despăgubiri pentru imobilul preluat,

formulate pe calea dreptului comun.

La alegerea debitorului

obligației de executat, încorporată în soluția adoptată, tribunalul a avut în vedere

faptul că imobilul teren se află în proprietatea unității administrativ teritoriale,

și, prin urmare, s-a considerat că doar acest pârât are obligații cu privire la

partea din acțiune ce a fost admisă.

Față de soluția adoptată,

tribunalul a apreciat că este superfluă analizarea celorlalte excepții invocate

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș,

cu privire la calitatea sa procesual pasivă și admisibilitatea acțiunii.

Împotriva acestei decizii

au declarat apel pârâții Statul român, prin Ministerul Finanțelor publice, prin

D.G.F.P. Timiș, Statul român, prin Consiliul local Timiș și reclamanta.

Prin decizia civilă

nr. 22 din 14 februarie 2013 pronunțată de Curtea de apel Timișoara, au fost respinse,

ca nefondate apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâți și a fost

admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte hotărârea apelată, în sensul

că s-a dispus retrocedarea în natură, în favoarea acesteia, și a suprafeței de 111

mp, nr. top.T1./2, conform variantei II din raportul de contraexpertiză.

Considerentele care au

stat la baza adoptării acestei soluții, au avut în vedere că reclamanta a investit

instanța de judecată cu o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, precizată ulterior (în sensul renunțării la petitul privind restituirea

în natură a apartamentelor înstrăinate către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995),

solicitând restituirea în natură a terenului liber de construcții.

Contraexpertiza topo efectuată

în cauză a stabilit că imobilul în litigiu este situat în zona mediană a Municipiului

Timișoara, fiind împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, că suprafața măsurată a

imobilului este de 974 mp (mai mică cu 96 mp decât suprafața tabulară), că suprafața

parcelei cu nr. top T1. este de 372 mp, iar cea a parcelei cu nr. top P1. este de

685 mp.

Pe terenul aferent parcelei

cu nr. top T1. sunt edificate două construcții: casa cu nr. de conscriere XX., având

o suprafață construită la sol de 120 mp, respectiv o anexă cu o suprafață construită

la sol de 35 mp, în timp ce pe terenul aferent parcelei cu nr. top P1., nu este

edificată nicio construcție.

Apreciind că varianta

de dezmembrare propusă în Planșa 4, varianta II, respectă exigențele art. 615

C. civ., potrivit cu care „Este obligatorie păstrarea unei distanțe de cel puțin

2 metri între fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparținând proprietarului vecin și

fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către

acest fond”, instanța de apel a considerat că și parcela cu nr. top T1./2, delimitată

prin conturul poligonal 14-141-15-16-19-20-21, în suprafață de 111 mp, poate fi

restituită în natură reclamantei, aceasta fiind o suprafață de teren liberă de construcții,

neafectată de utilități subterane, fiind lipită de parcela nr. top P1., măsura restituirii

neafectând buna utilizare a construcțiilor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În aceste limite, având

în vedere și precizarea de acțiune depusă de reclamantă la termenul de judecată

din 02 septembrie 2008 (Dosar nr. 5241/325/2008 al Judecătoriei Timișoara), dar

și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a considerat

întemeiat apelul reclamantei, în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură

și a top T1./2, teren în suprafață de 111 mp, conform variantei a II-a din raportul

de contraexpertiză efectuat în cauză.

Excepția invocată în apărare

de pârâți, privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară de drept

comun, a fost apreciată ca neavenită, de vreme ce aceasta a fost deja tranșată prin

decizia civilă nr. 74/A/06 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, nerecurată de

pârâți, care cu putere de lucru judecat a statuat că, acțiunea introdusă de reclamantă

trebuie să beneficieze de o judecată în fond.

Prin decizia civilă

nr. 77 din 16 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în aceeași cauză,

a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 22A/14

februarie 2013 și s-a dispus completarea dispozitivului menționatei hotărâri judecătorești,

în sensul obligării pârâților D.G.F.P. Timiș și a Statului român, prin Consiliului

local Timișoara să plătească reclamantei 8.050 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța în

acest sens, s-a constatat de către instanța de apel incidența dispozițiilor

art. 281 ind.2 C. proc. civ., dar și faptul că la dosar, prin notele sale scrise,

reclamanta K.I. a prezentat un decont al cheltuielilor de judecată ocazionate de

judecata în apel, constând în onorariu de avocat - 4.960 RON, avans onorariu pentru

experții S.I., A.C. și R.M. - 750 RON (câte 250 pentru fiecare) și diferența de

onorariu pentru aceiași experți, în sumă de 2.340 RON (câte 780 RON pentru fiecare

expert), totalul cheltuielilor fiind în sumă de 8.050 RON.

Anexat decontului de cheltuieli,

au fost depuse documente justificative, respectiv chitanțe și recipise CEC - în

copie, care fac dovada achitării de către reclamantă a sumelor pretinse cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei

nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în termen

legal, au declarat recurs reclamanta K.I. și pârâții Statul român, prin Consiliul

local Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar, D.S. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

de reclamanta K.I., întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., au fost formulate următoarele critici de recurs:

- în mod greșit instanța

de apel i-a admis apelul declarat doar sub aspectul restituirii în natură a suprafeței

de teren de 111 mp, din parcela cu nr. top. P1., considerându-l nefondat în rest

și menținând implicit soluția primei instanțe, care a apreciat că nu ar avea interes

în constatarea nevalabilității titlului statului și pentru acea parte din imobil

reprezentată de construcții și de terenul de sub construcții, urmare a renunțării

sale la judecarea cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

a apartamentelor din imobil.

Recurenta susține că,

față de caracterul unitar al imobilului, dar și întrucât decizia de desființare

cu trimitere nr. 74 A/6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara nu a făcut nici

o distincție legată de obiectul acțiunii, atunci când a stabilit că instanța de

rejudecare urmează să se pronunțe pe fondul cauzei, nu exista nici o justificare

de a nu-i fi analizată cererea de constatare a nevalabilității titlului statului

asupra întregului imobil, așadar și asupra parcelei cu nr. top. T1., în suprafață

de 355 mp.

Soluția instanței de apel,

care a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură și a suprafeței

de 111 mp, dar care a păstrat constatarea nevalabilității titlului statului doar

asupra parcelei cu nr. top. P1., contravine dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

213/1998.

- instanța de apel a menținut

în mod greșit soluția primei instanțe de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor

pentru construcții și partea din teren ce nu a fost restituită în natură.

Recurenta a susținut că

decizia nr. 27/2011 pronunțată de Î.C.C.J., în soluționarea unui recurs în interesul

legii, nu putea fi aplicată în cauză deoarece încă nu devenise opozabilă erga omnes,

prin publicare în M. Of., la data soluționării cauzei în primă instanță, dar și

întrucât această decizie se referă la acei subiecți care au primit decizii/dispoziții

cu propunere de acordare de despăgubiri, dar pe care nu le-au încasat de la Fondul

Proprietatea, situație în care ea nu se află, deoarece notificarea ce a fost formulată

pentru imobilul în cauză a fost soluționată prin dispoziția nr. 177 din 28

ianuarie 2004, în sensul respingerii pentru motivul că preluarea realizată de către

stat nu s-a realizat în mod abuziv.

- în mod greșit instanța

de apel nu i-a soluționat nici critica din apel, prin care critica acordarea doar

parțială, în limita unei cote de 1/3 din cheltuielile efectuate în primă instanță,

de către Tribunalul Timiș.

- în mod greșit instanța

de apel nu i-a acordat cheltuielile de judecată efectuate în apel, cu toate că a

admis calea de atac pe care aceasta a declarat-o împotriva hotărârii de primă instanță

și a depus dovezi în privința realizării acestor cheltuieli.

Recurenta-reclamantă a

mai solicitat și judecarea cauzei în lipsă.

de Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, și Municipiul Timișoara,

prin Primar, întemeiat pe dispozițiile art. 304. pct. 7 și 9 , 312 pct. 3 C.

proc. civ., s-au invocat următoarele critici de recurs:

- acțiunea promovată de

reclamantă este inadmisibilă. Pornind de la dezlegările cuprinse în decizia nr.

XXXIII din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat

că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, se aplică legea

specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acest

aspect nu este prevăzut în legea specială, dar și de la jurisprudența C.E.D.O. din

cauza M. Atanasiu ș.a. contra României, recurenții-pârâți au susținut că acțiunea

reclamantei nu se întemeiază pe un bun actual, astfel încât, ea nu ar putea obține

mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Întrucât reclamanta nu

are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, este

inutilă evaluarea cerinței existenței unui bun în patrimoniul pârâților și efectuarea

comparației titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J.

- trecerea imobilului

în proprietatea statului s-a tăcut în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ

în vigoare la acea dată, care respecta prevederile Constituției sub imperiul căreia

acesta a fost adoptat, astfel ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului

cu titlu, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Fac parte din domeniul

public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale doar acele

imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării de către

stat. Prin titlu, în accepțiunea art. 6 din lege, se înțelege orice act sau fapt

juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile

sau imobile, atât prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate

de drept comun reglementate de C. civ., cât și prin moduri specifice perioadei 06

martie 1915 - 22 decembrie 1989. Așadar, statul este proprietar, ca urmare a aplicării

la situația concreta a legislației specifice perioadei respective.

Prin urmare, instanța

nu putea admite capătul de cerere privind constatarea preluării fără titlu a imobilului

și situat în Timișoara, C. în suprafață de 715 m.p. (parcela nr. top. P1.), înscrisă

în CF col. C1. Timișoara, întrucât reclamanta nu poate face dovada prin acte în

acest sens.

- instanța de apel nu

putea dispune restituirea în natură a unei parcele de teren afectate de construcții

și incluse în domeniul public al Municipiului Timișoara, dreptul de proprietate

publică fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Sub acest aspect, recurenții-pârâți

au susținut că imobilul-teren înscris în CF col. C1. Timișoara, cu nr. top. T1.

în suprafața de 355 mp, respectiv nr. top. P1. cu suprafața de 715 mp a fost inclus

în domeniul public al municipiului Timișoara, atestat prin H.G. nr. 849/2009, la

poziția 4.170 din M.Of. 99bis/2009, conform adresei A1. /13 februarie 2012 a Serviciului

de Date Urbane din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara.

De altfel, varianta agreată

de instanța de apel din raportul de contraexpertiză nu este conformă cu dispozițiile

art. 615 C. civ., astfel cum a precizat instanța, deoarece nu se respectă distanța

de 2 m față de clădire pe porțiunea delimitată de punctele 18-6 din raportul de

expertiză ales de instanță, astfel că măsura restituirii în natură afectează buna

utilizare a construcțiilor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Nu pot fi legalizate nici

una din variantele 1 și 2 ale raportului de expertiză, deoarece acestea nu respectă

normativele privind Regulamentul General de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996

cu privire la frontul stradal și la Procentul de Ocupate al terenului, recurenții

opinând cu totul subsidiar, pentru cazul în care s-ar considera că se impune retrocedarea

unei parcele de teren către reclamantă, să fie avută în vedere varianta 4 a raportului

de expertiză, (opinia separată R.).

Recurenții au mai solicitat

și judecarea cauzei conform art. 242 C. proc. civ.

de pârâta D.S., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și pe

art. 312 C. proc. civ., s-a solicitat ca, în urma rejudecării, să fie respinsă cererea

reclamantei de restituire în natură a terenului de sub nr. top. P1., în suprafață

de 715 mp sau casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel, având în vedere că aceasta nu s-a pronunțat asupra apelului pe

care l-a declarat împotriva hotărârii de primă instanță. În motivarea recursului

declarat, au fost formulate următoarele critici de recurs:

- reclamanta este decăzută

din dreptul de a exercita revendicarea terenurilor, pe calea dreptului comun, având

în vedere că a formulat deja notificare în temeiul Legea nr. 10/2001, asupra căreia

s-a pronunțat instituția deținătoare și s-a emis dispoziția PMT nr. 177 din 28

ianuarie 2004, care a rămas definitivă prin neatacare. Dispoziția de desființare

a sentinței de primă instanță, ce a respins inițial, ca inadmisibilă acțiunea reclamantei,

conținută în decizia Curții de Apel Timișoara, nu poate înlătura dispozițiile instanței

supreme din deciziile date în soluționarea recursului în interesul legii și care

au o forța superioara, fiind obligatorii.

- în faza judecății de

apel, deși reclamanta a solicitat în mod expres acordarea de despăgubiri pentru

terenul și construcțiile nerestituite în natură, i s-a acordat restituirea în natura

o unei suprafețe de teren de 111 mp, soluție care atrage incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Soluția este nelegală

și întrucât terenul restituit în natura ca fiind liber, nefolosit, neaferent construcțiilor

din str. C., este, în realitate, el însuși afectat în parte de construcții. De altfel,

întregul teren de la această adresă este afectat și destinat folosinței construcțiilor

existente, fiind imposibil accesul la teren fără a tulbura liniștita posesie și

folosința a proprietarului construcțiilor.

Prin soluția instanței

de apel, inclusiv terenul din jurul construcțiilor este restituit, creându-se o

situație de îngrădire a accesului la construcții și de tulburare de posesie.

Soluția adoptată încalcă

și regimul juridic al domeniului public deoarece terenul restituit aparține domeniului

public de interes local iar reclamanta nu a atacat și nu a desființat hotărârea

de guvern prin care terenul în discuție a fost trecut în domeniul public.

de pârâtul Statul român, prin Ministerul finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au formulat

următoarele critici de recurs:

- Statul Roman, prin Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiva în cauză, având în vedere faptul

că, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, imobilul în litigiu

a fost trecut din proprietate publica în proprietate privată, astfel încât în prezent

se afla în administrarea Municipiului Timișoara, prin Primar. Această situație juridică

rezultă și din cartea funciara in extenso a imobilului, potrivit căreia imobilul

face parte din administrarea operativa a Statului Roman, prin Consiliul Local Timișoara

și nicidecum a Statului Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice.

- soluția restituirii

în natură a unei părți a imobilului dedus judecății, este nelegală, în condițiile

în care acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dreptul comun, dovedindu-se că

acesta a uzat anterior, fără succes, și de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001.

Or, prin adoptarea acestui act normativ, legiuitorul a reglementat toate și situațiile

ce privesc restituirea în natura sau masuri reparatorii prin echivalent în cazul

imobilelor expropriate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context în

care se impune a concluziona ca toate celelalte dispoziții pe care își întemeiază

cererea reclamanta au rămas fără aplicabilitate, acțiunea sa fiind introdusa după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul-pârât a solicitat

judecarea cauzei și conform art. 242 C. pen.

De asemenea, împotriva

deciziei civile 77 din 16 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

au formulat recurs pârâții Primarul municipiului Timișoara și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

Prin recursul declarat

de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, s-a solicitat, în principal, respingerea

cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, iar în

subsidiar reducerea cheltuielile de judecată stabilite de instanța de apel la cuantumul

de 8.050 RON, având în vedere faptul că suma este foarte mare în comparație cu obiectul

cauzei și că instanța a admis doar în parte calea de atac formulată.

Prin recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș, s-a susținut nelegalitatea deciziei atacate în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. față de împrejurarea că acest pârât nu are calitate

procesuala pasivă în cauză, potrivit argumentărilor expuse în cuprinsul recursului

declarat împotriva deciziei civile nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel

Timișoara.

Prin urmare, întrucât

această instituție nu se află în culpa procesuală prevăzută de art. 274 C. pen.

și întrucât instanța de fond a reținut cheltuieli de judecata doar în sarcina Consiliul

Local Timișoara prin Primar, nu se justifica obligarea Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20

septembrie 2013, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare la recursurile

formulate de pârâți, solicitând respingerea acestora, ca nefondate și ca inadmisibil

a recursului declarat de recurenta-pârâtă D.S., față de împrejurarea renunțării

la judecată în raport cu această parte. Atașat întâmpinării, aceasta a depus la

dosar copie a notificării formulate cu privire la imobilul în litigiu, în temeiul

Legii nr. 10/2001, a dispoziției nr. 177 din 28 ianuarie 2004 emisă de Primarrul

Municipiului Timișoara și a cărții funciare nr. C1., Timișoara.

Înalta Curte a calificat

drept concluzii scrise întâmpinarea, ce a fost depusă la dosar cu nerespectarea

termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând criticile de

recurs formulate, în raport de modalitatea de soluționare a cauzei de către instanța

de apel, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt întemeiate în considerarea

următoarelor aspecte.

Curtea de Apel Timișoara

a fost învestită cu soluționarea căii de atac a apelului (calificat ca atare prin

încheierea acestei instanțe pronunțate la 26 aprilie 2012), pe care mai multe părți

litigante au formulat-o împotriva hotărârii de primă instanță.

Astfel, se reține că împotriva

sentinței civile nr. 5997 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în

rejudecare, au declarat apel deopotrivă reclamanta K.I., pârâții Statul român, prin

Consiliul local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin primar, Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și pârâta D.S., actuala titulară

a dreptului de proprietate asupra celor două apartamente din imobilul situat în

Timișoara, str. C. și a dreptului de folosință asupra terenului aferent, cu nr.

top T1. și P1. din CF C1. col. Timișoara.

Prin decizia dată în soluționarea

apelurilor declarate, nr. 22 din 14 ianuarie 2013, mărginindu-se la a da curs exclusiv

celei de-a doua critici a apelului reclamantei - prin care s-a pus în discuție posibilitatea

restituirii în natură a întregului teren sau și a aceluia ce excede construcțiilor

imobilului din str. C. - instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a respins

ca nefondate apelurile pârâților Statul român, prin Consiliul local al Municipiului

Timișoara, Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a admis apelul reclamantei,

cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, prin retrocedarea în natură,

către reclamantă, și a suprafeței de teren de 111 mp aferent nr. top T1./2, identificată

potrivit variantei II a raportului de contraexpertiză, probă administrată în apel.

Procedând astfel, se constată

că instanța de apel a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra apelului pe care

pârâta D.S. l-a formulat împotriva aceleiași sentințe, nr. 5997 din 20

decembrie 2011 a Tribunalului Timiș, ce a făcut obiectul controlului său judiciar,

împrejurare ce atrage adoptarea soluției de casare a hotărârii atacate atât în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar și pentru a asigura părții exercitarea

deplină a dreptului său la apărare în prezenta cauză, spre a nu o priva pe aceasta

de o cale de atac.

Recursul pe care pârâta

D.S. l-a exercitat împotriva deciziei civile nr. 22A din 14 februarie 2013 a Curții

de Apel Timișoara nu este inadmisibil, așa după cum a pretins recurenta- reclamantă,

prin întâmpinarea ce a fost calificată drept note scrise, întrucât simpla sa calitate

de titulară a apelului împotriva sentinței civile nr. 5997 din 20 octombrie 2011

a Tribunalului Timiș, dovedită cu înscrisurile de la dosarul de apel, deschide acestei

părți accesul la exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii pronunțate

în apel, fie și doar spre a se plânge față de omisiunea examinării căii de atac

a apelului pe care a formulat-o împotriva soluției primei instanțe. De asemenea,

se reține că hotărârea de primă instanță dată în rejudecarea cauzei, a fost pronunțată

inclusiv în contradictoriu cu această parte.

Găsind recursul acestei

părți întemeiat și, date fiind consecințele admiterii acestuia, Înalta Curte va

admite și recursurile celorlalte părți formulate împotriva atât a deciziei civile

nr. 22A/ 14 februarie 2013, cât și a deciziei civile nr. 77 din 16 mai 2013, date

în completarea dispozitivului celei din dintâi decizii, sub aspectul suportării

cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în vederea asigurării unei judecăți

unitare a cauzei, față de toate părțile implicate și sub toate aspectele care țin

de rezolvarea completă a litigiului.

În vederea unei juste

și legale soluționări a prezentei cauze, instanța de rejudecare va avea în vedere

dispozițiile art. 315 alin. (3) din C. proc. civ., dar și criticile celorlalte părți

formulate prin recursurile declarate, urmând să țină seama în examinarea acestora

de dezlegarea cu caracter obligatoriu conținută în decizia de desființare nr. 74A

din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă, care a dat dezlegare

doar problemelor de drept privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare,

a necesității asigurării accesului la justiție și a caracterului real al acțiunii

în revendicare, îndrumând la asigurarea unei judecăți în fond a litigiului, îndrumare

care însă nu trebuie înțeleasă, așa cum au făcut-o instanțele de rejudecare, ca

pe o statuare și asupra temeiniciei dreptului.

De asemenea, urmează a

fi avut în vedere contextul legal al promovării prezentei acțiuni în revendicare

a reclamantei, ce a fost introdusă la 28 mai 2008 și care a fost întemeiată pe dreptul

comun, fiind promovată ulterior epuizării procedurii speciale a Legii nr. 10/2001,

finalizată prin emiterea dispoziției nr. 177 din 28 ianuarie 2004 a Primarului Municipiului

Timișoara, de respingere a notificării nr. N1. din 13 august 2001 vizând restituirea

imobilului din Timișoara, str. C., înscris în CF C1. Timișoara, dispoziție care

are un caracter definitiv, prin neatacarea sa.

Ca acțiune întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unui imobil preluat

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta urmează a fi soluționată în raport de dezlegările

obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și de jurisprudența C.E.D.O. de dată recentă, conturată în cauza M. Atanasiu ș.a

împotriva României, având a se aprecia inclusiv asupra consecințelor pe care decizia

nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție le are asupra cererii subsidiare

a reclamantei, de acordare a despăgubirilor bănești, pentru cazul imposibilității

redobândirii posesiei imobilului dedus judecății, dar și asupra apărărilor reclamantei

prin care aceasta a susținut că menționata deciziei nu este aplicabilă acțiunii

sale, fiind adoptată ulterior promovării acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta K.I. și de pârâții Consiliul Local Timișoara și Municipiul Timișoara

prin Primar, D.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 22 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă, precum și recursurile declarate de pârâții Primarul

municipiului Timișoara și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 77 din 16 mai 2013 a aceleiași Curți de

Apel

.

Casează deciziile atacate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

Curți de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie

2013.