ÎCCJ, decizie (scj.ro #81624)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81624) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cerere de chemare în judecată formulată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Aplicarea dispozițiilor

art. 297 din Codul de procedură civilă în forma în vigoare la data

învestirii instanței.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual

civil. Norme tranzitorii de procedură.

Index

alfabetic :

norme tranzitorii

-

căi de atac

Legea nr. 202/2010, art. XXII

Notă : Ulterior pronunțării

acestei decizii, la data de 18 februarie 2013,  a fost pronunțată

decizia nr. 2  în recursul în interesul legii, în interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. XXII alin. (2) din Legea

nr.202/2010.

Dispozițiile art. XXII din

Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii de aplicare a prevederilor

art. 297 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum a fost modificat, nu pot fi

interpretate în sensul că s-ar aplica și cererilor de apel

înregistrate după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010,

întrucât, referirea din norma tranzitorie la ”cereri formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010”, nu poate fi înțeleasă ca o

trimitere și la căile de atac (sub motiv că și cererea de

apel este o „cerere"), deoarece regimul căilor de atac este dat de

reglementarea în vigoare la data învestirii primei instanțe, când s-a

declanșat procesul.

În acord cu principiul

previzibilității procedurii judiciare, sintagma „procese începute

și cereri formulate", trebuie înțeleasă ca vizând cererea

de chemare în judecată pe baza căreia s-a făcut sesizarea primei

instanțe și, astfel, declanșarea procesului.

Ca urmare, dacă învestirea instanței de judecată s-a realizat

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art.

297 alin. (1) C.proc.civ. sunt aplicabile în forma nemodificată, incidentă

la momentul declanșării litigiului.

Secția

I civilă, decizia nr.187 din 23 ianuarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 20.10.2010,

reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar a chemat în judecată pe

pârâții C.E., C.A., C.V., solicitând obligarea pârâților la plata

sumei de 818.545 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a terenului, situat în Timișoara, pentru perioada 2001-2007.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că Statul Român a dobândit imobilul menționat în temeiul

Decretului nr. 223/1974, iar pârâții s-au înscris în mod fraudulos în

cartea funciară a imobilului ca proprietari, cu titlu de restabilire

situație anterioară prin restituire, respectiv cumpărare.

Prin sentința penală nr.

2456/2008 a Judecătoriei Timișoara, s-a dispus radierea din CF nr.

10427 Timișoara, a mențiunilor din foaia de proprietate, începând cu

poziția 4 și toate înscrierile ulterioare, și reînscrierea

Statului Român, ca titular al dreptului de proprietate. Prin aceeași

hotărâre, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de

Primăria municipiului Timișoara privind despăgubiri constând în

taxă pentru lipsa de folosință a imobilului.

Reclamantul a arătat că

lipsa de folosință a imobilului a fost calculată prin raportare

la taxa de concesionare a terenului, de încasarea căreia Statul Român a

fost privat în perioada 2001-2007, că există o legătură de

cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta ilicită a

pârâților, aceștia fiind cercetați și trimiși in

judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de pericol

(falsuri), care evident sunt susceptibile de a produce prejudicii materiale.

Fapta ilicită constă în înscrierea ilegală în cartea

funciară a dreptului de proprietate al pârâților.

În drept, cererea de chemare în judecată

a fost întemeiată pe dispozițiile art.998 și urm. C.civ.

Prin sentința civilă nr.

4489/PI din 30.09.2011, Tribunalul Timiș a respins excepția

insuficientei timbrări; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive apăratei C.A. și a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul Municipiul Timișoara, prin

Primar, împotriva pârâtei C.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția puterii

de lucru judecat și a respins cererea de chemare în judecată.

Tribunalul a reținut, în ce

privește excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în

judecată, că reclamantul a achitat în integralitate taxa

judiciară de timbru stabilită în sarcina sa.

Referitor la calitatea

procesuală pasivă a pârâtei C.A., s-a constatat că nu s-a

făcut dovada faptului că persoana chemată în judecată în

această calitate este una și aceeași persoană cu C.A., de

la care pârâta C.E. a pretins că a cumpărat imobilul. Astfel, cu

ocazia cercetărilor desfășurate în procesul penal nu a putut fi

identificată numita C.A., de la care inculpata C.E. a pretins că a

cumpărat imobilul. Chiar cu ocazia acelor cercetări, inculpata C.E. a

identificat o altă persoană purtând numele C.A. decât pârâta din

prezenta cauză, persoană care, potrivit datelor furnizate,

domiciliază în

Belgia.

Așa fiind, tribunalul a

reținut că pârâta C.A. din cauză nu este una și

aceeași persoană cu numita C.A., indicată în procesul penal de

către C.E., ca fiind persoana ce a vândut terenul din litigiu.

Referitor la excepția puterii

de lucru judecat, tribunalul a reținut că, prin hotărârile

penale definitive (sentința penală nr. 2456/2008 a Judecătoriei

Timișoara, definitivă prin decizia penală nr. 169/A/2009 a

Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia penală nr.

1007/R/2009 a Curții de Apel Timișoara), a fost respinsă

acțiunea civilă formulată de Primăria municipiului

Timișoara, prin care se solicitau despăgubiri constând în

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, instanța

statuând că pretențiile părții civile sunt nefondate,

întrucât infracțiunile de pericol (în speță, falsurile) nu sunt

susceptibile de producerea unor prejudicii materiale. Or, aceste statuări

ale hotărârii penale definitive se impun cu putere de lucru judecat în cadrul

unei noi acțiuni civile cu același obiect, motiv pentru care a fost

admisă excepția puterii de lucru judecat și respinsă

cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul

Timișoara împotriva pârâților C.E. și C.V. pe acest considerent.

Tribunalul a reținut,

totodată, că admiterea excepției puterii de lucru judecat face

de prisos analizarea excepției prescripției dreptului material la

acțiune invocată de către aceeași pârâți.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 56 din

13 martie 2012 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a desființat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei

instanțe.

Instanța de apel a constatat

că tribunalul a realizat o greșită apreciere și aplicare a

dispozițiilor legale referitoare la excepția puterii de lucru

judecat, cu trimitere la hotărârile penale definitive și la faptul

că prin acestea acțiunea civilă având ca obiect despăgubiri

constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului a fost

respinsă, cu motivarea că infracțiunile de pericol nu sunt

susceptibile de producerea unor prejudicii materiale.

Or, reținând acest aspect,

tribunalul nu a avut în vedere în întregime statuările instanțelor

penale, soluționând eronat această excepție, cu încălcarea

art.20 și 22 alin. (1) C.pr.pen.

Astfel, s-a constatat că prin

sentința penală nr.2456/2008 a Judecătoriei Timișoara, a

fost respinsă cererea formulată de partea civilă Primăria

municipiului Timișoara, pentru despăgubiri constând în contravaloarea

imobilului, reținându-se că nu există o legătură de

cauzalitate între prejudiciul pretins și o faptă ilicită a

inculpatei C.E., din care să rezulte prejudiciul și nici

condiția privind vinovăția inculpatei.

Pe de altă parte, deși

decizia penală nr.169/A/2009 pronunțată de Tribunalul

Timiș, a menținut soluția cu privire la latura civilă a

cauzei, a nuanțat situația în considerente. S-a reținut că,

pentru ca acțiunea civilă să poate fi exercitată în cadrul

procesului penal trebuie îndeplinite, cumulativ, anumite condiții, printre

care se regăsește și aceea ca infracțiunea

săvârșită de inculpat să fi cauzat un prejudiciu material

sau moral. Or, această condiție face ca nu în orice proces penal

să poate fi exercitată și acțiunea civilă, deoarece anumite

infracțiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii

materiale și, în consecință, exclud posibilitatea

exercitării acțiunii civile. Sub acest aspect, instanța de apel

a reținut că infracțiunile de pericol nu pot genera, în mod

direct, prejudicii materiale.

S-a constatat că în cauza

penală, inculpata C.E. a fost trimisă în judecată doar pentru

săvârșirea unor infracțiuni de pericol (falsuri), care nu sunt

susceptibile de producerea unor prejudicii materiale.

S-a reținut, totodată,

că pentru acordarea unor despăgubiri materiale este necesar ca între

fapta inculpatului și prejudiciu să existe o legătură de

cauzalitate. Ca atare, inculpatul poate fi obligat la plata unor

despăgubiri civile numai prin raportare la fapta proprie și nu la

fapta altei persoane. Primăria municipiului Timișoara a solicitat

obligarea inculpatei la plata unor despăgubiri materiale reprezentând taxa

de nefolosință a terenului în perioada 2001-2007. Or, potrivit

probelor, inculpata C.E. a înstrăinat imobilul din Timișoara la data

de 25.09.2001, dată de la care ea nu mai putea fi obligată la plata

unei asemenea taxe. Ulterior acestui moment, această obligație putea

reveni noului proprietar, respectiv pârâtului C.V., dar instanța

penală, nefiind sesizată cu privire la activitățile

desfășurate de acesta, nu s-a putut pronunța asupra acestui

aspect, motiv pentru care părții civile îi rămâne la

dispoziție calea unei acțiuni separate introduse în fața

instanței civile. Această soluție a fost menținută

prin decizia penală nr.1007/R/2009 a Curții de Apel Timișoara.

Față de aceste

considerente ale deciziilor penale, s-a constatat că acțiunea

civilă exercitată în cadrul procesului penal a fost respinsă, cu

unele analize privind îndeplinirea cerințelor art. 998 C.civ., doar în privința

pârâtei C.E. nu și a pârâtului C.V., reținându-se că

instanța penală nu a fost sesizată cu privire la

activitățile acestuia, astfel că părții civile îi

rămâne la dispoziție o acțiune civilă împotriva acestuia.

În plus, considerentele

reținute de instanța penală cu privire la C.E. au vizat

admisibilitatea formulării unei acțiuni civile în cadrul procesului

penal, respectiv faptul că, după data de 25.09.2001 (data

înstrăinării imobilului către C.V.) nu mai poate fi obligată

la plata unei taxe pentru lipsa de folosință, întrucât nu mai este

îndeplinită cerința faptei proprii.

Față de toate aceste

elemente, instanța de apel a apreciat că se impune concluzia că

există o putere de lucru judecat parțială în sensul art.20

și 22 alin. (2) C.pr.pen., în condițiile în care instanța

penală a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele

exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal (și nu

că nu sunt îndeplinite cerințele art. 998 C.civ., cum în mod eronat a

conchis tribunalul), respectiv că răspunderea civilă a numitei

C.E. poate fi antrenată (cu cercetarea și a cerințelor art.998

C.civ.) doar până la data de 25.09.2001.

De aceea, s-a constatat că

prima instanță a respins în mod eronat acțiunea civilă

formulată împotriva pârâților C.E. și C.V., pentru putere de

lucru judecat, atâta timp cât, chiar instanța penală face referire la

posibilitatea promovării unei acțiuni civile distincte în acest scop.

Întrucât soluționarea

procesului pe baza unei excepții greșit reținute, nu a mai

permis cercetarea fondului, sentința a fost desființată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei au declarat

recurs pârâții C.E. și C.V., care au formulat critici sub

următoarele aspecte:

Hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, fiind încălcate dispozițiile

art. 297 C.proc.civ. și art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, în

condițiile în care cauza a fost trimisă spre rejudecare, deși

niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea în fața primei

instanțe prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Or, pornind de la interpretarea

gramaticală a art. XXII alin.(2) din Legea nr. 202/2010, se poate

desprinde concluzia că intenția legiuitorului a fost ca art. 297

alin. (1) C.proc.civ. să se aplice și cererilor de apel înregistrate

după data de 25.11.2010, având în vedere că textul vorbește

despre „procese începute și cereri formulate", permițând astfel

ca în cadrul procesului început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010 să fie făcute cereri cărora să li se aplice noile

reguli de procedură, dacă cererile sunt ulterioare legii noi.

Instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor art. 20 și 22 C.pr.pen.,

câtă vreme dispozitivul hotărârilor penale anterioare este foarte

clar, instanța penală tranșând în cadrul procesului penal inclusiv

pretențiile civile privind lipsa de folosință a imobilului prin

respingerea acțiunii, reținând că nu există raport de

cauzalitate între faptă și presupusul prejudiciu.

Chiar dacă instanța

penală de apel a dezvoltat motivarea primei instanțe cu privire la

respingerea pretențiilor civile, s-a pronunțat în cauză și

pe această cerere, reținând că nu există raport de

cauzalitate între fapta inculpatei și prejudiciu, deci nu sunt îndeplinite

cerințele art. 998 C.civ., astfel încât există autoritate de lucru

judecat. Instanța penală a făcut trimitere la posibilitatea

promovării unei acțiuni distincte doar în ce îl privește pe C.V.

Referitor la

pârâții C.V. și C.E., instanța de

apel trebuia să observe incidența art. 1

și 7 din Decretul nr. 167/1958 și să dea eficiență

excepției prescripției dreptului la acțiune. Aceasta, întrucât

prin hotărârile penale menționate, s-a constatat că

infracțiunile de fals au fost săvârșite în cursul anului 2001,

dată de la care se naște și curge termenul de prescripție a

dreptului material la acțiune. Cum de la data nașterii dreptului la

acțiune au trecut 10 ani, acțiunea este prescrisă.

În plus, pârâta C.E. a

înstrăinat imobilul în cursul anului 2001, dată de la care acesteia

nu i se mai poate solicita contravaloarea lipsei de folosință.

Acțiunea promovată este

nefondată, pretențiile nefiind dovedite. Astfel, pentru a fi

angajată răspunderea civilă delictuală, temei al

obligării la plata prejudiciului constând în privarea de folosință

asupra bunului, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile privind fapta

ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și

fapta ilicită, vinovăția autorului.

Or, în speță nu sunt

îndeplinite condițiile privind legătura de cauzalitate dintre fapta

pretins a fi fost săvârșită de pârâți și prejudiciu

și nici condiția privind vinovăția acestora.

În același timp,

pretențiile reclamantului nu sunt dovedite, valoarea terenului

indicată de reclamanți fiind exagerată.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Analizând criticile deduse

judecății, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

Susținerea

recurenților-pârâți potrivit căreia, sub aspect procedural, este

eronată soluția instanței de apel de desființare a

sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile în care

niciuna dintre părți nu a solicitat adoptarea unei asemenea

soluții, este eronată.

Dispozițiile invocate, ale art.

XXII din Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii de aplicare a

prevederilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum a fost modificat, nu

sunt de natură să sprijine critica formulată.

Potrivit

textului menționat, aplicarea noilor reglementări se face cu

privire la „procese, cereri și sesizări

privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după

intrarea în vigoare a prezentei legi".

Contrar susținerii

recurenților, textul nu poate fi interpretat în sensul că s-ar aplica

și cererilor de apel înregistrate după 25.11.2010 (data intrării

în vigoare a Legii nr. 202/2010), față de principiul

predictibilității procesului civil, care presupune ca regulile de

desfășurare a acestuia, inclusiv sub aspectul căilor de atac

(natură și conținut) să fie cunoscute de la momentul

sesizării instanței.

De aceea, referirea din norma

tranzitorie la cereri formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

202/2010, nu poate fi înțeleasă ca o trimitere și la căile

de atac (sub motiv că și cererea de apel este o „cerere"),

întrucât regimul căilor de atac este dat de reglementarea în vigoare la

data învestirii primei instanțe, când s-a declanșat procesul.

În acest sens, în acord, cum s-a

menționat, cu principiul previzibilității procedurii judiciare,

trebuie înțeleasă sintagma „procese începute și cereri

formulate", ca vizând cererea de chemare în judecată pe baza

căreia s-a făcut sesizarea primei instanțe și, astfel,

declanșarea procesului.

Întrucât în speță,

învestirea tribunalului s-a realizat la 20.10.2010, anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 202/2010, rezultă că în mod corect s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.proc.civ., în forma

nemodificată, incidentă la momentul declanșării litigiului.

Au, de asemenea, caracter nefondat

criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel a apreciat

asupra lipsei de incidență a autorității de lucru judecat.

Contrar susținerii

recurenților, pretențiile reclamantului constând în contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului pe perioada 2001-2007

nu au fost dezlegate în procesul penal de o

manieră care să pună obstacol

judecății

acțiunii civile.

Astfel, cele statuate de

jurisdicția penală se repercutează cu efectul pozitiv al

lucrului judecat în procesul civil în măsura în care dau într-adevăr,

dezlegare problemei litigioase.

În același timp, soluția

din dispozitiv intră în autoritate de lucru judecat împreună cu

considerentele necesare care o sprijină și o lămuresc.

Or, având de tranșat latura

civilă - respectiv, restabilirea situației anterioare falsificării

înscrisurilor anulate, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului de către Stat și plata taxei de nefolosință

asupra terenului pe perioada 2001 - 2007 - instanțele penale nu s-au

limitat la a constata, cum susțin recurenții, lipsa raportului de

cauzalitate între faptă și presupusul prejudiciu.

Așa cum corect a reținut

instanța anterioară, în soluționarea căilor de atac din

procesul penal au fost aduse nuanțări rezolvării date laturii

civile a cauzei.

Astfel, respingând cererea de

despăgubiri a părții civile Primăria municipiului

Timișoara, instanța penală de apel a reținut că

obligarea inculpatei la plata taxei de nefolosire a terenului pe perioada

2001-2007 nu s-ar justifica atâta vreme cât aceasta a înstrăinat imobilul

la data de 25.09.2001 numitului C.V., așa încât lipsește fapta

proprie a acesteia, ca element al răspunderii civile, pentru perioada

menționată.

În același timp, s-a apreciat

că, ulterior momentului înstrăinării, obligația putea

reveni noului proprietar, C.V., a cărui obligare în procesul penal nu se

poate dispune „deoarece instanța penală nu a fost sesizată cu

privire la activitățile desfășurate de acesta, astfel încât

părții civile îi rămâne la dispoziție calea unei

acțiuni separate introduce în fața instanței civile".

În același sens, în

hotărârea care a soluționat recursul exercitat în cauză (decizia

nr. 1227/R/2007 a Curții de Apel Timișoara, Secția penală),

s-a reținut că părțile civile au posibilitatea formulării,

separat, a unei acțiuni civile.

Rezultă

că, în rezolvarea laturii civile a cauzei penale, instanțele au

reținut, pe de o parte, că inculpatei

C.E. nu-i poate fi angajată răspunderea pentru o perioadă

ulterioară datei la care a înstrăinat imobilului și, pe de

altă parte, că este deschisă, în valorificarea pretențiilor,

calea unei acțiuni civile separate, în condițiile în care numitul

C.V., noul proprietar, nu a fost parte în procesul penal.

Așadar, instanța

penală nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor civile,

reținându-se în considerentele deciziilor care au definitivat soluția

fondului, impedimente în legătură cu judecata laturii civile.

De aceea, faptul că, potrivit

dispozitivului sentinței penale, soluția a fost de respingere a

acțiunii civile formulate de Primăria municipiului Timișoara, nu

poate avea semnificația pretinsă de către recurenți.

Pe de o parte, pentru că

dispozitivul intră în autoritate de lucru judecat în limitele și în

sensul explicat de considerente, iar, pe de altă parte, soluția se

definitivează și odată cu ea autoritatea de lucru judecat, prin

epuizarea exercițiului căilor de atac (luându-se deci, în

considerare, hotărârile pronunțate cu ocazia controlului judiciar,

cele care dau conținutul autorității de lucru judecat în forma

definitivă).

Or, câtă vreme fondul

pretențiilor nu a fost tranșat jurisdicțional, partea are

posibilitatea readucerii lor în fața instanței, indiferent cărei

jurisdicții aparține hotărârea anterioară (jurisdicția

penală, pentru a se prevala de dispozițiile art. 22 C.proc.pen., sau

de altă natură, pentru a se prevala, în regulă generală, de

efectul pozitiv al lucrului judecat).

Apreciind în sens contrar,

tribunalul a pronunțat o soluție cu aplicarea eronată a

dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat, corect

sancționată de instanța de apel cu desființarea acesteia

și trimiterea spre rejudecare.

Este neîntemeiată, de asemenea,

susținerea recurenților potrivit căreia instanța

penală ar fi făcut trimitere la posibilitatea promovării unei

acțiuni distincte doar în ce-l privește pe C.V., ceea ce nu ar

justifica desființarea cu trimitere în privința ambilor pârâți.

În realitate, potrivit

considerentelor deciziei penale din apel, în privința lui C.E. se

reține că nu-i poate fi angajată răspunderea civilă pe

perioada ulterioară înstrăinării imobilului (deci, perioada

ulterioară datei de 25.09.2001). Or, pretențiile deduse

judecății în instanța civilă au vizat perioada 2001-2007,

numita C.E. intabulându-se în cartea funciară în mod fraudulos anterior

înstrăinării către C.V.

Pentru considerentele arătate,

criticile vizând greșita desființare a sentinței pe motivul

subzistenței în cauză a autorității de lucru judecat,

precum și a cadrului procesual cu ocazia rejudecării, sunt

neîntemeiate.

De asemenea, nu pot fi primite

susținerile recurenților potrivit cărora instanța ar fi

trebuit să dea eficiență excepției prescripției

extinctive.

Aceasta, în condițiile în care

aspectul referitor la termenul înăuntrul căruia au fost formulate

pretențiile nu a fost invocat și nu a făcut obiect al

dezbaterilor în proces, astfel încât instanța nu se putea pronunța

asupra lui, iar reclamanții nu pot deduce judecății asemenea

critici în recurs.

Tot astfel, sunt lipsite de

pertinență și nu pot face obiect de analiză în recurs

criticile referitoare la fondul pretențiilor și la nedovedirea

acestora, în condițiile în care judecata nu a vizat, până la acest

moment, asemenea aspecte.

Câtă vreme soluția de

primă instanță s-a fundamentat pe reținerea unor

excepții, iar decizia din apel a constat în desființarea cu trimitere,

în mod evident instanțele anterioare nu au cercetat fondul pricinii,

pentru a se cenzura în recurs modalitatea în care au făcut-o.

Pentru considerentele expuse, toate

criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în

consecință.