Decizia nr. 2 din 18 februarie 2013

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii declarat în conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în vigoare la data sesizării, de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, s-a apreciat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu referire la aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în privinţa proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ”.

Examenul jurisprudenţial În urma verificărilor jurisprudenţei la nivel naţional s-a constatat că în procesele începute anterior datei de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţele de control judiciar nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a considerat că dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor sunt aplicabile numai în situaţia în care cererea introductivă de instanţă a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că în situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor și prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, devin aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, conform art. XXII alin. (2) din această lege. 3.2. Într-o altă opinie s-a considerat că dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor sunt aplicabile atunci când cererea de apel a fost formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. În acest sens, s-a arătat că din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în forma modificată, să se aplice cererilor de apel înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, de vreme ce textul face referire la cererile formulate. Prin urmare, în cadrul unui litigiu pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, noile reguli de procedură vor fi aplicabile acelor cereri formulate în cadrul litigiului, după data intrării în vigoare a legii. Cererea de apel este o cerere formulată în cadrul unui litigiu, astfel încât prevederile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în noua redactare adusă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, se vor aplica atunci când calea de atac a apelului a fost exercitată după intrarea în vigoare a acestei legi.

Opinia procurorului general Exprimându-și punctul de vedere, prim-adjunctul procurorului general a apreciat că primul punct de vedere exprimat este în acord cu litera și spiritul legii, argumentând, în esenţă, că modificărilor care privesc aspecte procedurale ce pot fi integrate unui proces pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor trebuie să li se dea o aplicare unitară, în sensul raportării acestora la momentul sesizării originare a instanţei, prin cererea de chemare în judecată. Or, cererea de apel prin care se declanșează un control judecătoresc total devolutiv din partea unei instanţe superioare este o cerere care se integrează unui proces.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit în cauză a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor sunt aplicabile numai dacă procesul a început, în primă instanţă, după data intrării în vigoare a actului normativ menţionat.

Înalta Curte Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 329 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data sesizării, cu referire la autorul sesizării și existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. În privinţa soluţiilor pe care le puteau pronunţa instanţele de apel, dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul procedură civilă (în redactarea anterioară a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prevedeau că, în cazul în care, în mod greșit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. În situaţia existenţei acestor motive de nelegalitate, hotărârea primei instanţe era obligatoriu desfiinţată și cauza trimisă spre rejudecare, iar numărul desfiinţărilor cu trimitere spre rejudecare nu era limitat. În forma supusă examinării, art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă stabilește că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii apelate și evocarea fondului de către instanţa de apel, iar trimiterea spre rejudecare constituie o soluţie de excepţie ce poate fi dispusă doar atunci când sunt îndeplinite și următoarele condiţii suplimentare: a) cel puţin una dintre părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare; b) soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului. În determinarea înţelesului normelor tranzitorii conţinute în alin. (2) al art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, interpretarea gramaticală, prin raportare, fie la categoria proceselor începute, fie la categoria cererilor formulate, conduce la consecinţe diametral diferite sub aspectul aplicării principiilor noului act normativ. Pentru acest motiv, interpretarea gramaticală trebuie dublată de o interpretare sistematică și teleologică a legii. Din perspectiva obiectului de reglementare, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor a operat modificări în privinţa unor norme de competenţă și a unor norme de procedură propriu-zisă, menite să devanseze punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă. Din perspectiva aplicării în timp a unora dintre modificările operate, legiuitorul a înţeles să deroge de la regula generală conţinută de art. 725 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub această lege, dat fiind caracterul flexibil al principiului enunţat și posibilitatea atenuării sale. Aceste situaţii constituie tot atâtea ipostaze de supravieţuire a legii vechi de procedură. Alin. (1) al art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu titlu de derogare de la principiul enunţat, reia reglementarea cuprinsă în art. 725 alin. 2 din Codul procedură civilă, adăugându-se și situaţiile de desfiinţare sau anulare, nemenţionate în norma generală. De asemenea, alin. (2) al art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor instituie o serie de derogări de la regula aplicării imediate a normelor de procedură în procesele pendinte la data intrării în vigoare a legii noi. În toate celelalte cazuri, textele de lege care cuprind modificări ale dispoziţiilor în materie procedurală din Codul de procedură civilă sau din legi speciale, precum și cele care introduc noi reglementări procedurale, sunt de imediată aplicare, adică produc efecte și în cauzele sau executările silite începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, dacă respectiva cauză este în curs de soluţionare sau executarea silită este în desfășurare. În demersul de lămurire a înţelesului și întinderii sintagmei „se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi”, se are în vedere și materia în care operează modificările indicate în precedent de text, dacă ea se integrează unui proces ori dacă poate avea o existenţă de sine stătătoare (de exemplu, sesizările de recurs în interesul legii) ori complementară căilor de atac integrate unui proces (de exemplu, cererile la care se referă art. 281 2a din Codul de procedură civilă, introdus prin art. I pct. 25 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor). Din aceste perspective, acelor modificări care privesc aspecte procedurale ce pot fi integrate unui proces pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor trebuie să li se dea o aplicare unitară, în sensul raportării acestora la momentul sesizării originare a instanţei, prin cererea de chemare în judecată. Edificatoare în acest context este distincţia dintre noţiunea de „proces” și cea de „cerere” la care textul de lege face trimitere. În sens larg, noţiunea de „proces civil” este definită în doctrina juridică ca fiind mijlocul de realizare a justiţiei constând într-o serie de „activităţi desfășurate de către instanţă, părţi, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătorești a justiţiei, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor civile, conform procedurii stabilite de lege”. În sens tehnic și juridic, s-a apreciat că procesul civil parcurge o evoluţie, în faze de desfășurare, începând cu etapa sesizării instanţei și până la actul final al judecăţii, care este hotărârea. Fiecare etapă evoluează, la rândul său, cu ajutorul și în baza unor acte de procedură, care sunt stabilite de lege astfel încât să asigure scopul final al procesului – pronunţarea unei hotărâri. Totodată, pentru a stabili înţelesul noţiunii de „cerere” trebuie remarcată distincţia dintre cererea ca formă și formalitate procedurală, cu referire la condiţiile prescrise pentru constituirea actului, și cererea ca act de procedură în sensul dreptului procesual civil. În speţă, cererea de apel, ca act de procedură, declanșează un control judecătoresc total devolutiv din partea unei instanţe superioare, de unde rezultă că este o cerere care se integrează unui proces civil aflat deja în evoluţie. Ca atare, dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, sunt aplicabile numai dacă procesul a început, în primă instanţă, după data de 25 noiembrie 2010. În același sens, în doctrină s-a susţinut că dispoziţiile legii noi nu sunt incidente apelurilor promovate după acest moment împotriva hotărârilor pronunţate în procese începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. În conformitate cu principiul previziunii efective, legea trebuie să fie previzibilă și, tocmai de aceea, sintagma „cereri formulate” va trebui să aibă în vedere cererile adresate primei instanţe, nu și pe cele de exercitare a căilor legale de atac. În situaţia în care legiuitorul ar fi dorit ca dispoziţiile noii legi să se aplice și cererilor de apel formulate după intrarea sa în vigoare, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru în conţinutul art. XXII din acest act normativ. Dezlegarea propusă pentru problema de drept oferă o soluţionare unitară în aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor și în acele situaţii în care instanţele de apel sunt învestite cu mai multe cereri de apel, formulate de părţile din același proces, cereri care se pot situa la momente anterioare și, respectiv, ulterioare, datei de 25 noiembrie 2010. În astfel de situaţii, raportarea la momentul sesizării originare, reprezentate de formularea cererii de chemare în judecată, conferă nu doar previzibilitate, ci și o unitate de abordare conceptuală în actul jurisdicţional pe care instanţa de apel este chemată să îl pronunţe. Soluţia conferă continuitate de rezolvare a situaţiilor tranzitorii de genul celor analizate și din perspectiva viitoarei aplicări a noului Cod de procedură civilă, de vreme ce soluţia de principiu, consacrată la momentul sesizării de art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, a fost preluată și de art. 480 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, dispoziţiile noului cod vor fi aplicabile numai proceselor începute după intrarea sa în vigoare. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul în interesul legii și va statua, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoziţiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, că dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, se aplică proceselor începute, prin cerere de chemare în judecată, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat.