ÎCCJ, Decizia nr. 2/2013

Înalta Curte de Casație și Justiție

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 2/2013

din 18/02/2013

Dosar 21/2012

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 313 din 30/05/2013

Livia Doina Stanciu- președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Lavinia Curelea- președintele Secției I civile

Ionel Barbă- președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Roxana Popa- președintele delegat al Secției a II-a civile

Corina Michaela Jîjîie- președintele Secției penale

Carmen Elena Popoiag- judecător la Secția I civilă

Mihaela Tăbârcă- judecător la Secția I civilă

Florentin Sorin Drăguț- judecător la Secția I civilă - judecător raportor

Cristina Iulia Tarcea- judecător la Secția I civilă

Dănuț Cornoiu- judecător la Secția I civilă

Andreia Liana Constanda- judecător la Secția I civilă

Aurelia Motea- judecător la Secția a II-a civilă

Paulina Lucia Brehar- judecător la Secția a II-a civilă

Ileana Izabela Dolache- judecător la Secția a II-a civilă

Carmen Trănica Teau- judecător la Secția a II-a civilă - judecător-raportor

Mirela Polițeanu- judecător la Secția a II-a civilă

Marian Budă- judecător la Secția a II-a civilă

Rodica Florica Voicu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Doina Duican- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Gabriela Elena Bogasiu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Carmen Sîrbu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Elena Canțăr- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal - judecător-raportor

Simona Camelia Marcu- judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Simona Cristina Neniță- judecător la Secția penalăIlie Iulian Dragomir- judecător la Secția penală

Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 21/2012 este legal constituit conform dispozițiilor art. 330

6

alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat și completat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, și ale art. 27

2

alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data constituirii.

Ședința este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă prim-magistratul-asistent, doamna Aneta Ionescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27

3

din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data desemnării.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare sesizarea prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, în privința proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Reprezentantul prim-adjunctului procurorului general, doamna procuror-șef adjunct Antonia Eleonora Constantin, a susținut recursul în interesul legii și a solicitat să se stabilească faptul că dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanță a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

În urma verificărilor jurisprudenței la nivel național s-a constatat că în procesele începute anterior datei de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, instanțele de control judiciar nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept supusă dezlegării în cauza de față.

3.1. Într-o primă orientare jurisprudențială s-a considerat că dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor sunt aplicabile numai în situația în care cererea introductivă de instanță a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că în situația în care cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor și prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, devin aplicabile dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, conform art. XXII alin. (2) din această lege.

3.2. Într-o altă opinie s-a considerat că dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor sunt aplicabile atunci când cererea de apel a fost formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

În acest sens, s-a arătat că din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în forma modificată, să se aplice cererilor de apel înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, de vreme ce textul face referire la cererile formulate.

Prin urmare, în cadrul unui litigiu pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, noile reguli de procedură vor fi aplicabile acelor cereri formulate în cadrul litigiului, după data intrării în vigoare a legii.

Cererea de apel este o cerere formulată în cadrul unui litigiu, astfel încât prevederile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în noua redactare adusă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, se vor aplica atunci când calea de atac a apelului a fost exercitată după intrarea în vigoare a acestei legi.

Exprimându-și punctul de vedere, prim-adjunctul procurorului general a apreciat că primul punct de vedere exprimat este în acord cu litera și spiritul legii, argumentând, în esență, că modificărilor care privesc aspecte procedurale ce pot fi integrate unui proces pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor trebuie să li se dea o aplicare unitară, în sensul raportării acestora la momentul sesizării originare a instanței, prin cererea de chemare în judecată. Or, cererea de apel prin care se declanșează un control judecătoresc total devolutiv din partea unei instanțe superioare este o cerere care se integrează unui proces.

Raportul întocmit în cauză a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluțiile identificate de examenul jurisprudențial, respectiv aceea că dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor sunt aplicabile numai dacă procesul a început, în primă instanță, după data intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerințele impuse de dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data sesizării, cu referire la autorul sesizării și existența unei jurisprudențe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.

În privința soluțiilor pe care le puteau pronunța instanțele de apel, dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul procedură civilă (în redactarea anterioară a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prevedeau că, în cazul în care, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În situația existenței acestor motive de nelegalitate, hotărârea primei instanțe era obligatoriu desființată și cauza trimisă spre rejudecare, iar numărul desființărilor cu trimitere spre rejudecare nu era limitat.

În forma supusă examinării, art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă stabilește că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii apelate și evocarea fondului de către instanța de apel, iar trimiterea spre rejudecare constituie o soluție de excepție ce poate fi dispusă doar atunci când sunt îndeplinite și următoarele condiții suplimentare: a) cel puțin una dintre părți a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori prin întâmpinare; b) soluția trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului.

În determinarea înțelesului normelor tranzitorii conținute în alin. (2) al art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, interpretarea gramaticală, prin raportare, fie la categoria proceselor începute, fie la categoria cererilor formulate, conduce la consecințe diametral diferite sub aspectul aplicării principiilor noului act normativ. Pentru acest motiv, interpretarea gramaticală trebuie dublată de o interpretare sistematică și teleologică a legii.

Din perspectiva obiectului de reglementare, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor a operat modificări în privința unor norme de competență și a unor norme de procedură propriu-zisă, menite să devanseze punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă.

Din perspectiva aplicării în timp a unora dintre modificările operate, legiuitorul a înțeles să deroge de la regula generală conținută de art. 725 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub această lege, dat fiind caracterul flexibil al principiului enunțat și posibilitatea atenuării sale.

Aceste situații constituie tot atâtea ipostaze de supraviețuire a legii vechi de procedură.

Alin. (1) al art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, cu titlu de derogare de la principiul enunțat, reia reglementarea cuprinsă în art. 725 alin. 2 din Codul procedură civilă, adăugându-se și situațiile de desființare sau anulare, nemenționate în norma generală.

De asemenea, alin. (2) al art. XXII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor instituie o serie de derogări de la regula aplicării imediate a normelor de procedură în procesele pendinte la data intrării în vigoare a legii noi.

În toate celelalte cazuri, textele de lege care cuprind modificări ale dispozițiilor în materie procedurală din Codul de procedură civilă sau din legi speciale, precum și cele care introduc noi reglementări procedurale, sunt de imediată aplicare, adică produc efecte și în cauzele sau executările silite începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, dacă respectiva cauză este în curs de soluționare sau executarea silită este în desfășurare.

În demersul de lămurire a înțelesului și întinderii sintagmei "se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi", se are în vedere și materia în care operează modificările indicate în precedent de text, dacă ea se integrează unui proces ori dacă poate avea o existență de sine stătătoare (de exemplu, sesizările de recurs în interesul legii) ori complementară căilor de atac integrate unui proces (de exemplu, cererile la care se referă art. 281

2a

din Codul de procedură civilă, introdus prin art. I pct. 25 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor).

Din aceste perspective, acelor modificări care privesc aspecte procedurale ce pot fi integrate unui proces pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor trebuie să li se dea o aplicare unitară, în sensul raportării acestora la momentul sesizării originare a instanței, prin cererea de chemare în judecată.

Edificatoare în acest context este distincția dintre noțiunea de "proces" și cea de "cerere" la care textul de lege face trimitere.

În sens larg, noțiunea de "proces civil" este definită în doctrina juridică ca fiind mijlocul de realizare a justiției constând într-o serie de "activități desfășurate de către instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor civile, conform procedurii stabilite de lege". În sens tehnic și juridic, s-a apreciat că procesul civil parcurge o evoluție, în faze de desfășurare, începând cu etapa sesizării instanței și până la actul final al judecății, care este hotărârea. Fiecare etapă evoluează, la rândul său, cu ajutorul și în baza unor acte de procedură, care sunt stabilite de lege astfel încât să asigure scopul final al procesului - pronunțarea unei hotărâri.

Totodată, pentru a stabili înțelesul noțiunii de "cerere" trebuie remarcată distincția dintre cererea ca formă și formalitate procedurală, cu referire la condițiile prescrise pentru constituirea actului, și cererea ca act de procedură în sensul dreptului procesual civil.

În speță, cererea de apel, ca act de procedură, declanșează un control judecătoresc total devolutiv din partea unei instanțe superioare, de unde rezultă că este o cerere care se integrează unui proces civil aflat deja în evoluție.

Ca atare, dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, sunt aplicabile numai dacă procesul a început, în primă instanță, după data de 25 noiembrie 2010. În același sens, în doctrină s-a susținut că dispozițiile legii noi nu sunt incidente apelurilor promovate după acest moment împotriva hotărârilor pronunțate în procese începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

În conformitate cu principiul previziunii efective, legea trebuie să fie previzibilă și, tocmai de aceea, sintagma "cereri formulate" va trebui să aibă în vedere cererile adresate primei instanțe, nu și pe cele de exercitare a căilor legale de atac.

În situația în care legiuitorul ar fi dorit ca dispozițiile noii legi să se aplice și cererilor de apel formulate după intrarea sa în vigoare, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru în conținutul art. XXII din acest act normativ.

Dezlegarea propusă pentru problema de drept oferă o soluționare unitară în aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor și în acele situații în care instanțele de apel sunt învestite cu mai multe cereri de apel, formulate de părțile din același proces, cereri care se pot situa la momente anterioare și, respectiv, ulterioare, datei de 25 noiembrie 2010.

În astfel de situații, raportarea la momentul sesizării originare, reprezentate de formularea cererii de chemare în judecată, conferă nu doar previzibilitate, ci și o unitate de abordare conceptuală în actul jurisdicțional pe care instanța de apel este chemată să îl pronunțe.

Soluția conferă continuitate de rezolvare a situațiilor tranzitorii de genul celor analizate și din perspectiva viitoarei aplicări a noului Cod de procedură civilă, de vreme ce soluția de principiu, consacrată la momentul sesizării de art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a fost preluată și de art. 480 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, dispozițiile noului cod vor fi aplicabile numai proceselor începute după intrarea sa în vigoare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite recursul în interesul legii și va statua, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, că dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, se aplică proceselor începute, prin cerere de chemare în judecată, după intrarea în vigoare a actului normativ menționat.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii declarat de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, stabilește că:

Dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanță a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2013.

PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Prim-magistrat-asistent,

Aneta Ionescu