ÎCCJ, Decizia nr. 7/2013

Problema de drept care a generat practica neunitară Recursul în interesul legii vizează natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de dispozițiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, la dispoziția creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanța de executare cu validarea popririi.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de dispozițiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, la dispoziția creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanța de executare cu validarea popririi.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Unele instanțe de judecată au apreciat că termenul de 3 luni prevăzut de dispozițiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând decăderea creditorului, debitorului sau organului de executare din dreptul de a solicita instanței de executare validarea popririi. Aceste instanțe au reținut, în esență, că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 460 din Codul de procedură civilă cu dispozițiile art. 456 din același cod rezultă că terțul poprit trebuie să își îndeplinească obligația în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar creditorul poate, dacă terțul poprit nu își îndeplinește această obligație, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să își execute obligația, validarea popririi. S-a reținut, de asemenea, că, în conformitate cu dispozițiile art. 103 din Codul de procedură civilă, întrucât cererea de validare reprezintă un act de procedură, în sensul acestei norme legale, în situația în care nu este formulată în termenul de 3 luni prevăzut de lege în favoarea celor în drept să ceară validarea, termen al cărui punct de plecare este clar delimitat de lege, anume expirarea celor 15 zile de la data când terțul a primit înștiințarea de efectuare a popririi, în cauză, operează decăderea, ca sancțiune de drept procesual civil pentru neefectuarea în termen a actelor de procedură. Prin urmare, rețin aceste instanțe, terțul poprit nu are la dispoziție un termen de 3 luni pentru îndeplinirea obligației, ci acest termen este pentru creditor și numai înlăuntrul acestuia el poate formula cererea de validare a popririi, după expirarea acestui termen cererea fiind tardivă, astfel încât acest termen nu este unul prohibitiv, ci unul imperativ din punctul de vedere al caracterului său. 3.2. Alte instanțe au avut un punct de vedere contrar celui expus anterior, în sensul că termenul de 3 luni prevăzut de art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este unul prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte de împlinirea lui. Prin urmare, consideră aceste instanțe, formularea cererii de validare a popririi după împlinirea acestui termen nu este supusă vreunei sancțiuni, dar este, totuși, limitată de împlinirea termenului de perimare a executării silite, de 6 luni, prevăzut de art. 389 din Codul de procedură civilă.

Opinia procurorului general Procurorul general a opinat în sensul că prima orientare jurisprudențială, conform căreia termenul de 3 luni prevăzut de dispozițiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este un termen de procedură, înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act, nerespectarea acestuia fiind sancționată cu decăderea, este în acord cu litera și spiritul legii. În esență, procurorul general a argumentat în sensul că termenul în discuție este unul procedural, imperativ, natura acestuia decurgând din rațiunea și finalitatea avute în vedere de legiuitor la reglementarea lui, aceea de a imprima celeritate în desfășurarea fazei execuționale a procedurii. Or, în lipsa unui termen pentru introducerea cererii de validare a popririi sau în situația în care s-ar accepta teza caracterului prohibitiv al termenului, s-ar ajunge la situația de neconceput ca o asemenea cerere să poată fi introdusă oricând, ceea ce ar avea drept consecință menținerea și perpetuarea unei stări de incertitudine în care s-ar găsi subiectele de drept implicate în procedura popririi.

Raportul asupra recursului în interesul legii Raportul cuprinde soluțiile diferite date de instanțele judecătorești problemei de drept și argumentele pe care se fundamentează acestea, constată că problema de drept în discuție nu se regăsește în doctrina și jurisprudența Curții Constituționale și propune un proiect de soluție care împărtășește practica judecătorească ce consideră că natura juridică a termenului de 3 luni, reglementat de dispozițiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este aceea a unui termen procesual, imperativ, a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a introduce cererea de validare a popririi.

Înalta Curte Înalta Curte a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii, cu pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitor la natura juridică a termenului de 3 luni, prevăzut la dispoziția creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanța de executare cu validarea popririi. Instituția popririi, ca modalitate de executare silită indirectă asupra bunurilor mobile, a cunoscut modificări substanțiale de reglementare prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005. Anterior acestei reglementări, în procedura de înființare și validare a popririi, instanța de judecată avea un rol principal, deoarece, după depunerea cererii de executare de către creditor, președintele ordona facerea popririi prin comunicarea ei celui de-al treilea și dispunea citarea acestuia și a datornicului, precum și comunicarea către aceștia a copiei de pe cererea de poprire (art. 455 din Codul de procedură civilă), iar dacă se dovedea că terțul poprit este dator, instanța valida poprirea condamnând pe terțul poprit să plătească suma poprită creditorului (art. 457 din Codul de procedură civilă). Prin urmare, înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, atât înființarea, cât și validarea popririi erau faze obligatorii în cadrul procedurii executării silite mobiliare prin poprire. În sistemul procesual instituit prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, poprirea poate parcurge doar în unele cazuri două faze, aceea a înființării și aceea a validării popririi, deoarece simplificarea formelor execuționale a constituit unul din obiectivele actului normativ în discuție. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, așa cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Și acest text a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, astfel încât, la data sesizării instanței supreme cu recursul în interesul legii, forma în vigoare a articolului avea următorul conținut: "Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi". Se constată că această dispoziție legală reglementează validarea popririi doar ca o procedură de excepție, determinată de conduita terțului poprit, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia regula popririi urmată de validare în toate situațiile, indiferent de conduita terțului poprit. Această situație este justificată de faptul că art. 456 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, instituie o serie de obligații în sarcina terțului poprit care, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, trebuie să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile poprite și să trimită dovada executorului sau să plătească direct creditorului suma cuvenită acestuia. În situația în care terțul poprit nu respectă obligațiile instituite prin art. 456 din Codul de procedură civilă, creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanța de executare în vederea validării popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă. Acest termen a fost interpretat diferit în practica instanțelor de judecată, unele instanțe reținând că art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă instituie un termen imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a solicita instanței de executare validarea popririi, alte instanțe reținând, dimpotrivă, că acest text de lege instituie un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte de împlinirea lui. Pentru determinarea naturii juridice a acestui termen trebuie subliniat faptul că termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau este oprit să se facă un anumit act de procedură. Această definire a termenului procedural impune în mod logic un prim criteriu de clasificare, în termene imperative (peremptorii) sau prohibitive (dilatorii), în funcție de caracterul lor. Se constată că termenul prevăzut de art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este un termen imperativ, pentru că înăuntrul acestuia trebuie îndeplinit actul de procedură care constă în sesizarea instanței cu cererea de validare a popririi. Este total lipsită de fundament argumentarea instanțelor care au considerat caracterul prohibitiv al acestui termen, atât timp cât art. 460 alin. 1 reglementează obligația pozitivă de a face un act de procedură și nu o obligație negativă, de a nu face respectivul act. Termenul în discuție este, deopotrivă, și un termen legal, fix și absolut, deoarece legea îl impune, iar nerespectarea lui, în lipsa unor alte dispoziții contrare, afectează eficacitatea sesizării instanței de executare prin intervenirea sancțiunii decăderii. În ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenului de 3 luni, impus de art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, au fost și instanțe care au apreciat că, deși termenul este legal și absolut, nerespectarea lui nu poate atrage sancțiunea decăderii, deoarece legea nu impune o astfel de sancțiune. Cu privire la acest aspect se reține că, potrivit art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui altui act de procedură în termenul legal atrag decăderea, în afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Prin urmare, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă sancțiunea decăderii pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient faptul că partea nu și-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat de lege. În condițiile în care Codul de procedură civilă instituie ca regulă decăderea pentru nerespectarea termenelor imperative prevăzute de lege, aceasta operează ori de câte ori există un termen legal și imperativ înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procedural, iar legea nu prevede o derogare expresă de la sancțiunea decăderii. Așa cum s-a arătat, sistemul execuțional stabilit prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, a instituit o procedură mai accelerată de executare și a schimbat reglementarea instituției formei de executare silită prin poprire, instituind ca regulă executarea fără validare. În condițiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terțul poprit a obligațiilor legale, reglementarea unui termen de sesizare a instanței, care nu ar fi supus unei sancțiuni procedurale, prin care să se sancționeze conduita neglijentă a părții care nu și-a exercitat în termen dreptul procedural, ar fi nu numai în dezacord cu dispozițiile art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, dar și lipsită de logică, golind de conținut atât scopul legiuitorului de a eficientiza și accelera procedura execuțională, cât și caracterul special al procedurii validării popririi. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,