ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 187/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Timiș la 20 octombrie 2010, reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar a

chemat în judecată pe pârâții C.E., C.A., C.V., solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumei de 818.545 lei,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului, situat în

Timișoara, str. Munteniei nr. 47, pentru perioada 2001 - 2007.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că Statul Român a dobândit imobilul menționat în temeiul

Decretului nr. 223/1974, iar pârâții s-au înscris în mod fraudulos în cartea

funciară a imobilului ca proprietari, cu titlu de restabilire situație

anterioară prin restituire, respectiv cumpărare. Prin sentința penală nr. 2456

din 08 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara, s-a dispus radierea din CF

Timișoara a mențiunilor din foaia de proprietate, începând cu poziția 4 și

toate înscrierile ulterioare, și reînscrierea Statului Român, ca titular al

dreptului de proprietate. Prin aceeași hotărâre, a fost respinsă acțiunea

civilă formulată de Primăria municipiului Timișoara privind despăgubiri

constând în taxă pentru lipsa de folosință a imobilului.

Reclamantul a arătat

că lipsa de folosință a imobilului a fost calculată prin raportare la taxa de

concesionare a terenului, de încasarea căreia Statul Român a fost privat în

perioada 2001 - 2007, că există o legătură de cauzalitate între prejudiciul

pretins și fapta ilicită a pârâților, aceștia fiind cercetați penal și trimiși

in judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni de pericol (falsuri), care evident

sunt susceptibile de a produce prejudicii materiale. Fapta ilicită, s-a arătat,

constă în înscrierea ilegală în cartea funciară a dreptului de proprietate al

pârâților.

În drept, cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 și următoarele C.

civ.

Prin sentința civilă nr.

4489/ PI din 30 septembrie 2011, Tribunalul Timiș a respins excepția

insuficientei timbrări; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei C.A. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva pârâtei C.A., ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis

excepția puterii de lucru judecat și a respins cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar, împotriva pârâților

C.E. și C.V.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în ce privește excepția insuficientei timbrări a

cererii de chemare în judecată, că reclamantul a achitat în integralitate taxa

judiciară de timbru stabilită în sarcina sa.

Referitor la

calitatea procesuală pasivă a pârâtei C.A., s-a constatat că nu s-a făcut

dovada faptului că persoana chemată în judecată în această calitate este una și

aceeași persoană cu C.A., de la care pârâta C.E. a pretins că a cumpărat

imobilul.

Astfel, cu ocazia

cercetărilor desfășurate în procesul penal nu a putut fi identificată numita C.A.,

de la care inculpata C.E. a pretins că a cumpărat imobilul. Chiar cu ocazia

acelor cercetări, inculpata C.E. a identificat din fotografiile care i-au fost

prezentate, o altă persoană purtând numele C.A. decât pârâta din prezenta

cauză, persoană care, potrivit datelor furnizate, domiciliază în Belgia. Așa

fiind, tribunalul a reținut că pârâta C.A. din prezenta cauză nu este una și

aceeași persoană cu numita C.A., indicată în procesul penal de către C.E., ca

fiind persoana ce a vândut terenul din litigiu.

În consecință, excepția

lipsei calității procesuale pasive a fost găsită întemeiată.

Referitor la excepția

puterii de lucru judecat, tribunalul a reținut că, prin hotărârile penale

definitive (sentința penală nr. 2456/2008 a Judecătoriei Timișoara, definitivă

prin decizia penală nr. 169/A/2009 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin

decizia penală nr. 1007/ R din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara), a

fost respinsă acțiunea civilă formulată de Primăria municipiului Timișoara,

prin care se solicitau despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului, instanța statuând că pretențiile părții civile sunt

nefondate, întrucât infracțiunile de pericol (în speță, falsurile) nu sunt

susceptibile de producerea unor prejudicii materiale. Or, aceste statuări ale

hotărârii penale definitive se impun cu putere de lucru judecat în cadrul unei

noi acțiuni civile cu același obiect, motiv pentru care a fost admisă excepția

puterii de lucru judecat și respinsă cererea de chemare în judecată formulată

de reclamantul Municipiul Timișoara împotriva pârâților C.E. și C.V. pe acest

considerent.

Tribunalul a reținut,

totodată, că admiterea excepției puterii de lucru judecat face de prisos

analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de

către aceeași pârâți.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar,

solicitând schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii civile.

În motivarea căii de

atac, s-a arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală, fără a ține cont de dispozițiile legale aplicabile în materie și de

probatoriul administrat în cauză.

Prin decizia civilă nr. 56 din 13

martie 2012 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul, a desființat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a constatat că tribunalul a realizat o greșită apreciere și aplicare a

dispozițiilor legale referitoare la excepția puterii de lucru judecat, cu

trimitere la hotărârile penale definitive și la faptul că prin acestea acțiunea

civilă având ca obiect despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului a fost respinsă, cu motivarea că infracțiunile de

pericol nu sunt susceptibile de producerea unor prejudicii materiale.

Or, reținând acest

aspect, tribunalul nu a avut în vedere în întregime statuările instanțelor

penale, soluționând eronat această excepție, cu încălcarea art. 20 și 22 alin.

(1) C. proc. pen.

Astfel, s-a constatat

că prin sentința penală nr. 2456 din 08 octombrie 2008 a Judecătoriei Timișoara

a fost respinsă cererea formulată de partea civilă Primăria municipiului

Timișoara, pentru despăgubiri constând în contravaloarea imobilului,

reținându-se că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins

și o faptă ilicită a inculpatei C.E., din care să rezulte prejudiciul și nici

condiția privind vinovăția inculpatei.

Pe de altă parte, deși

decizia penală nr. 169/ A din 04 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș a

menținut soluția cu privire la latura civilă a cauzei, a nuanțat situația în

considerente. S-a reținut că, pentru ca acțiunea civilă să poate fi exercitată

în cadrul procesului penal trebuie îndeplinite, cumulativ, anumite condiții,

printre care se regăsește și aceea ca infracțiunea săvârșită de inculpat să fi

cauzat un prejudiciu material sau moral. Or, această condiție face ca nu în

orice proces penal să poate fi exercitată și acțiunea civilă, deoarece anumite

infracțiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale și,

în consecință, exclud posibilitatea exercitării acțiunii civile. Sub acest

aspect, instanța de apel a reținut că infracțiunile de pericol nu pot genera,

în mod direct, prejudicii materiale.

S-a constatat că în

cauza penală, inculpata C.E. a fost trimisă în judecată doar pentru săvârșirea

unor infracțiuni de pericol (falsuri), care nu sunt susceptibile de producerea unor

prejudicii materiale.

S-a reținut,

totodată, că pentru acordarea unor despăgubiri materiale este necesar ca între

fapta inculpatului și prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate. Ca atare,

inculpatul poate fi obligat la plata unor despăgubiri civile numai prin

raportare la fapta proprie și nu la fapta altei persoane. Primăria municipiului

Timișoara a solicitat obligarea inculpatei la plata unor despăgubiri materiale

reprezentând taxa de nefolosință a terenului în perioada 2001 - 2007. Or,

potrivit probelor existente la dosar, inculpata C.E. a înstrăinat imobilul din

Timișoara, str. Munteniei nr. 47 la data de 25 septembrie 2001, dată de la care

ea nu mai putea fi obligată la plata unei asemenea taxe. Ulterior acestui

moment, această obligație putea reveni noului proprietar, respectiv pârâtului C.V.,

dar instanța penală, nefiind sesizată cu privire la activitățile desfășurate de

acesta, nu s-a putut pronunța asupra acestui aspect, motiv pentru care părții

civile îi rămâne la dispoziție calea unei acțiuni separate introduse în fața

instanței civile .

Această soluție a

fost menținută prin decizia penală nr. 1007/ R din 19 octombrie 2009 a Curții

de Apel Timișoara.

Față de aceste

considerente ale deciziilor penale, s-a constatat că acțiunea civilă exercitată

în cadrul procesului penal a fost respinsă, cu unele analize privind

îndeplinirea cerințelor art. 998 C. civ., doar în privința pârâtei C.E., nu și

a pârâtului C.V., reținându-se că instanța penală nu a fost sesizată cu privire

la activitățile acestuia, astfel că părții civile îi rămâne la dispoziție o

acțiune civilă împotriva acestuia.

În plus,

considerentele reținute de instanța penală cu privire la C.E. au vizat

admisibilitatea formulării unei acțiuni civile în cadrul procesului penal,

respectiv faptul că, după data de 25 septembrie 2001 (data înstrăinării

imobilului către C.V.) nu mai poate fi obligată la plata unei taxe pentru lipsa

de folosință, întrucât nu mai este îndeplinită cerința faptei proprii.

Față de toate aceste

elemente, instanța de apel a apreciat că se impune concluzia că există o putere

de lucru judecat parțială în sensul art. 20 și 22 alin. (2) C. proc. pen., în

condițiile în care instanța penală a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele

exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal (și nu că nu sunt

îndeplinite cerințele art. 998 C. civ., cum în mod eronat a conchis

tribunalul), respectiv că răspunderea civilă a numitei C.E. poate fi antrenată

(cu cercetarea și a cerințelor art. 998 C. civ.) doar până la data de 25

septembrie 2001.

De aceea, s-a

constatat că prima instanță a respins în mod eronat acțiunea civilă formulată

împotriva pârâților C.E. și C.V., pentru putere de lucru judecat, atâta timp

cât, chiar instanța penală face referire la posibilitatea promovării unei

acțiuni civile distincte în acest scop.

Întrucât soluționarea procesului pe

baza unei excepții greșit reținute, nu a mai permis cercetarea fondului, sentința

a fost desființată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei au declarat recurs

pârâții C.E. și C.V., care au formulat critici sub următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, fiind încălcate dispozițiile art. 297 C.

proc. civ. și art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010, în condițiile în care

cauza a fost trimisă spre rejudecare, deși niciuna dintre părți nu a solicitat

trimiterea în fața primei instanțe prin cererea de apel sau prin întâmpinare.

Or, pornind de la

interpretarea gramaticală a art. 22 alin. (2) din Legea nr. 202/2010, se poate

desprinde concluzia că intenția legiuitorului a fost ca art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. să se aplice și cererilor de apel înregistrate după data de 25

noiembrie 2010, având în vedere că textul vorbește despre „procese începute și

cereri formulate”, permițând astfel ca în cadrul procesului început înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 să fie făcute cereri cărora să li se

aplice noile reguli de procedură, dacă cererile sunt ulterioare legii noi.

- Instanța de apel a

făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 20 și 22 C. proc. pen., câtă

vreme dispozitivul hotărârilor penale anterioare este foarte clar, instanța

penală tranșând în cadrul procesului penal inclusiv pretențiile civile privind

lipsa de folosință a imobilului prin respingerea acțiunii, reținând că nu

există raport de cauzalitate între faptă și presupusul prejudiciu.

Chiar dacă instanța

penală de apel a dezvoltat motivarea primei instanțe cu privire la respingerea

pretențiilor civile, s-a pronunțat în cauză și pe această cerere, reținând că

nu există raport de cauzalitate între fapta inculpatei și prejudiciu, deci nu

sunt îndeplinite cerințele art. 998 C. civ., astfel încât există autoritate de

lucru judecat.

Instanța penală a

făcut trimitere la posibilitatea promovării unei acțiuni distincte doar în ce

îl privește pe C.V.

- Referitor la

pârâții C.V. și C.E., instanța de apel trebuia să observe incidența art. 1 și 7

din Decretul nr. 167/1958 și să dea eficiență excepției prescripției dreptului

la acțiune.

Aceasta, întrucât

prin hotărârile penale menționate s-a constatat că infracțiunile de fals au

fost săvârșite în cursul anului 2001, dată de la care se naște și curge

termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Cum de la data

nașterii dreptului la acțiune au trecut 10 ani, acțiunea reclamanților este

prescrisă.

În plus, pârâta C.E.

a înstrăinat imobilul în cursul anului 2001, dată de la care acesteia nu i se

mai poate solicita contravaloarea lipsei de folosință.

- Acțiunea promovată

este nefondată, pretențiile reclamanților nefiind dovedite.

- Astfel, pentru a fi

angajată răspunderea civilă delictuală, temei al obligării la plata

prejudiciului constând în privarea de folosință asupra bunului, trebuie

îndeplinite cumulativ condițiile privind fapta ilicită, prejudiciul, raportul

de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, vinovăția autorului.

Or, în speță nu sunt

îndeplinite condițiile privind legătura de cauzalitate dintre fapta pretins a

fi fost săvârșită de pârâți și prejudiciu și nici condiția privind vinovăția

acestora.

În același timp,

pretențiile reclamanților nu sunt dovedite, valoarea terenului indicată de

reclamanți fiind exagerată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea

recurenților-pârâți potrivit căreia, sub aspect procedural, este eronată

soluția instanței de apel de desființare a sentinței cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a solicitat adoptarea

unei asemenea soluții, este eronată.

Dispozițiile invocate,

ale art. 22 din Legea nr. 202/2010, conținând norme tranzitorii de aplicare a

prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat, nu

sunt de natură să sprijine critica formulată.

Potrivit textului

menționat, aplicarea noilor reglementări se face cu privire la „procese, cereri

și sesizări privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate

după intrarea în vigoare a prezentei legi”.

Contrar susținerii

recurenților, textul nu poate fi interpretat în sensul că s-ar aplica și

cererilor de apel înregistrate după 25 noiembrie 2010 (data intrării în vigoare

a Legii nr. 202/2010), față de principiul predictibilității procesului civil,

care presupune ca regulile de desfășurare a acestuia, inclusiv sub aspectul

căilor de atac (natură și conținut) să fie cunoscute de la momentul sesizării

instanței.

De aceea, referirea

din norma tranzitorie la cereri formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

nu poate fi înțeleasă ca o trimitere și la căile de atac (sub motiv că și

cererea de apel este o „cerere”), întrucât regimul căilor de atac este dat de

reglementarea în vigoare la data învestirii primei instanțe, când s-a declanșat

procesul.

În acest sens, în

acord, cum s-a menționat, cu principiul previzibilității procedurii judiciare,

trebuie înțeleasă sintagma „procese începute și cereri formulate”, ca vizând

cererea de chemare în judecată pe baza căreia s-a făcut sesizarea primei

instanțe și, astfel, declanșarea procesului.

Întrucât în speță,

învestirea tribunalului s-a realizat la 20 octombrie 2010, anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 202/2010, rezultă că în mod corect s-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma nemodificată,

incidentă la momentul declanșării litigiului.

- Au, de asemenea,

caracter nefondat criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel

a apreciat asupra lipsei de incidență a autorității de lucru judecat.

Contrar susținerii

recurenților, pretențiile reclamantului constând în contravaloarea lipsei de

folosință a imobilului pe perioada 2001 - 2007 nu au fost dezlegate în procesul

penal de o manieră care să pună obstacol judecății acțiunii civile.

Astfel, cele statuate

de jurisdicția penală se repercutează cu efectul pozitiv al lucrului judecat în

procesul civil în măsura în care dau într-adevăr, dezlegare problemei

litigioase.

În același timp,

soluția din dispozitiv intră în autoritate de lucru judecat împreună cu

considerentele necesare care o sprijină și o lămuresc.

Or, având de tranșat

latura civilă - respectiv, restabilirea situației anterioare falsificării

înscrisurilor anulate, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului de către Stat și plata taxei de nefolosință asupra terenului pe

perioada 2001 - 2007 - instanțele penale nu s-au limitat la a constata, cum

susțin recurenții, lipsa raportului de cauzalitate între faptă și presupusul

prejudiciu.

Așa cum corect a

reținut instanța anterioară, în soluționarea căilor de atac din procesul penal

au fost aduse nuanțări rezolvării date laturii civile a cauzei.

Astfel, respingând

cererea de despăgubiri a părții civile Primăria municipiului Timișoara,

instanța penală de apel a reținut că obligarea inculpatei la plata taxei de

nefolosire a terenului pe perioada 2001 - 2007 nu s-ar justifica atâta vreme

cât aceasta a înstrăinat imobilul la data de 25 septembrie 2001 numitului C.V.,

așa încât lipsește fapta proprie a acesteia, ca element al răspunderii civile,

pentru perioada menționată.

În același timp, s-a

apreciat că, ulterior momentului înstrăinării, obligația putea reveni noului

proprietar, C.V., a cărui obligare în procesul penal nu se poate dispune „deoarece

instanța penală nu a fost sesizată cu privire la activitățile desfășurate de

acesta, astfel încât părții civile îi rămâne la dispoziție calea unei acțiuni

separate introduce în fața instanței civile”.

În același sens, în

hotărârea care a soluționat recursul exercitat în cauză (decizia nr. 1227/ R

din 26 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția penală) s-a reținut că

părțile civile au posibilitatea formulării, separat, a unei acțiuni civile.

Rezultă că, în

rezolvarea laturii civile a cauzei penale, instanțele au reținut, pe de o

parte, că inculpatei C.E. nu-i poate fi angajată răspunderea pentru o perioadă

ulterioară datei la care a înstrăinat imobilului și, pe de altă parte, că este

deschisă, în valorificarea pretențiilor, calea unei acțiuni civile separate, în

condițiile în care numitul C.V., noul proprietar, nu a fost parte în procesul

penal.

Așadar, instanța

penală nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor civile, reținându-se în

considerentele deciziilor care au definitivat soluția fondului, impedimente în

legătură cu judecata laturii civile.

De aceea, faptul că,

potrivit dispozitivului sentinței penale, soluția a fost de respingere a

acțiunii civile formulate de Primăria municipiului Timișoara, nu poate avea

semnificația pretinsă de către recurenți.

Pe de o parte, pentru

că dispozitivul intră în autoritate de lucru judecat în limitele și în sensul

explicat de considerente, iar, pe de altă parte, soluția se definitivează și

odată cu ea autoritatea de lucru judecat, prin epuizarea exercițiului căilor de

atac (luându-se deci, în considerare, hotărârile pronunțate cu ocazia

controlului judiciar, cele care dau conținutul autorității de lucru judecat în

forma definitivă).

Or, câtă vreme fondul

pretențiilor nu a fost tranșat jurisdicțional, partea are posibilitatea

readucerii lor în fața instanței, indiferent cărei jurisdicții aparține

hotărârea anterioară (jurisdicția penală, pentru a se prevala de dispozițiile art.

22 C. proc. pen., sau de altă natură, pentru a se prevala, în regulă generală,

de efectul pozitiv al lucrului judecat).

Apreciind în sens

contrar, tribunalul a pronunțat o soluție cu aplicarea eronată a dispozițiilor

referitoare la autoritatea de lucru judecat, corect sancționată de instanța de

apel cu desființarea acesteia și trimiterea spre rejudecare.

- Este neîntemeiată,

de asemenea, susținerea recurenților potrivit căreia instanța penală ar fi

făcut trimitere la posibilitatea promovării unei acțiuni distincte doar în ce-l

privește pe C.V., ceea ce nu ar justifica desființarea cu trimitere în privința

ambilor pârâți.

În realitate,

potrivit considerentelor deciziei penale din apel, în privința lui C.E. se

reține că nu-i poate fi angajată răspunderea civilă pe perioada ulterioară

înstrăinării imobilului (deci, perioada ulterioară datei de 25 septembrie 2001).

Or, pretențiile

deduse judecății în instanța civilă au vizat perioada 2001 - 2007, numita C.E.

intabulându-se în cartea funciară în mod fraudulos anterior înstrăinării către C.V.

Pentru considerentele

arătate, criticile vizând greșita desființare a sentinței pe motivul

subzistenței în cauză a autorității de lucru judecat, precum și a cadrului

procesual cu ocazia rejudecării, sunt neîntemeiate.

- De asemenea, nu pot

fi primite susținerile recurenților potrivit cărora instanța ar fi trebuit să

dea eficiență excepției prescripției extinctive.

Aceasta, în

condițiile în care aspectul referitor la termenul înăuntrul căruia au fost

formulate pretențiile nu a fost invocat și nu a făcut obiect al dezbaterilor în

proces, astfel încât instanța nu se putea pronunța asupra lui, iar reclamanții

nu pot deduce judecății asemenea critici în recurs.

- Tot astfel, sunt

lipsite de pertinență și nu pot face obiect de analiză în recurs criticile

referitoare la fondul pretențiilor și la nedovedirea acestora, în condițiile în

care judecata nu a vizat, până la acest moment, asemenea aspecte.

Câtă vreme soluția de

primă instanță s-a fundamentat pe reținerea unor excepții, iar decizia din apel

a constat în desființarea cu trimitere, în mod evident instanțele anterioare nu

au cercetat fondul pricinii, pentru a se cenzura în recurs modalitatea în care

au făcut-o.

Pentru considerentele

expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții C.E. și C.V. împotriva deciziei nr. 56

din 13 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2013.