ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1146/2010

Asupra recursurilor civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 249 din 7

februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost admisă

acțiunea formulată de reclamanta

N.S. împotriva pârâților I.C.T., I.C.C., Municipiul

Timișoara, prin primar, Consiliul Local al municipiului Timișoara, Primăria municipiului

Timișoara și SC O.J.C.V.L. T. SRL Timișoara, a fost constatată nulitatea

absolută a contractului de închiriere nr. 4295 din 16 octombrie 2003, încheiat

între pârâții I.C.T. și I.C.C. și Primăria municipiului Timișoara, a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 748 din 08 ianuarie 2004 încheiat între

aceeași pârâți persoane fizice și SC O.J.C.V.L. T. SRL și a contractului de

concesiune nr. 2 din 05 octombrie 2006 încheiat între I.C.T., I.C. și

Municipiul Timișoara, reprezentat de Consiliul Local al municipiului Timișoara,

a fost dispusă radierea dreptului de proprietate al pârâților persoane fizice

și a dreptului de concesionare al acestora privind suprafața de teren de 89,70

mp, înscris în partea a treia a cărții funciare și reîntabularea dreptului de

proprietate al Statului Român în aceeași carte funciară și au fost obligați

pârâții să-i plătească reclamantei suma de 5785 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții I.C.T., I.C.C., Consiliul Local și Primăria municipiului

Timișoara, iar prin decizia nr. 340 din 20 iunie 2007, pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, au fost admise apelurile, a fost anulată

sentința tribunalului și a fost trimisă cauza, spre competentă soluționare, în

primă instanță, Judecătoriei Timișoara.

Prin decizia nr. 4234 din 25 iunie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamantă, a fost

casată decizia curții de apel și a fost trimisă cauza, spre rejudecare,

aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 18/A din 2 februarie 2009,

prin care a fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții I.C.T.,

I.C.C., Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin

primar și Primăria municipiului Timișoara împotriva sentinței nr. 249 din 7

februarie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și au fost obligați

apelanții să-i plătească intimatei-reclamante N.S. sume de câte 1340,5 lei

fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții I.C.T., I.C.C., Consiliul Local al municipiului

Timișoara, Municipiul Timișoara prin primar și Primăria municipiului Timișoara.

Pârâții I.C.T. și I.C.C. și-au

încadrat recursul în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și au

susținut în esență, că reclamanta a solicitat prin notificare restituirea unui

alt imobil decât cel cu privire la care era eventual îndreptățită a-l solicita;

că au depus diligențele necesare pentru a afla dacă imobilul este revendicat,

după care au depus cerere pentru a le fi vândut și pentru a le fi concesionat

terenul în suprafață de 89,70 mp; că în luna iunie 2006 au finalizat construirea

casei în care au fost încorporate o parte din elementele vechii construcții; că

notificarea nu a fost notată în cartea funciară; că pentru imobilul ce le-a

fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta era îndreptățită doar la

măsuri reparatorii prin echivalent și că reaua lor credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu a fost dovedită.

Prin recursul declarat de pârâții

Consiliul Local al municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin primar și

Primăria municipiului Timișoara, încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., s-a susținut că sunt nejustificate cheltuielile de judecată

stabilite de instanța de fond; că în notificare nu a fost menționată corect

adresa imobilului solicitat; că notificarea nu a fost înregistrată în cartea

funciară; că doar în aceste condiții imobilul nu a fost indisponibilizat și că

pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului de închiriere și a

celui de vânzare-cumpărare.

Recursurile sunt nefondate.

Confirmând soluția primei instanțe,

instanța de apel a reținut corect faptul că este doar o eroare materială

menționarea în notificare a imobilului înscris în C.F. 139 Timișoara, iar nu C.F.

139 Mehala, reclamanta referindu-se la imobilul ce a fost proprietatea

părinților săi M.B., B.M. și preluat abuziv de stat.

Totodată, prin notificare a fost

corect precizată adresa la care se află situat imobilul, și anume, în

Timișoara, adresă ce se regăsește în extrasul de carte funciară aflat la fila

19 din dosarul tribunalului.

În același sens, în procesul verbal,

privind starea imobilului, din 14 noiembrie 2002 (fila 26 din dosarul primei

instanțe) se menționează că acesta este situat în str. Dr. S. nr. 15, și că

este înscris în C.F. 139 Mehala.

În atare situație nu se poate

susține că imobilul solicitat de reclamantă prin notificarea nr. 1214 din 13

noiembrie 2001 nu a fost corect individualizat, încă de la data de 14 noiembrie

2002, data procesului verbal la care s-a făcut referire, anterior datelor de 16

octombrie 2003, 8 ianuarie 2004 și 5 octombrie 2006, când au fost încheiate în

această ordine, contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare și

contractul de concesiune.

În acest caz, sunt aplicabile

prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, sub

sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative

sau judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, orice închiriere sau

subînchiriere privind imobilele notificate, sens în care sunt și dispozițiile

art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Sub acest aspect este de menționat

și faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, pârâții persoane

fizice nu aveau calitatea de chiriași pentru a putea cumpăra imobilul,

contractul de închiriere fiind încheiat abia la 16 octombrie 2003.

Prin încălcarea acestor prevederi

legale, prezumția de bună credință a cumpărătorilor a fost răsturnată.

Pe de altă parte, așa cum în mod

corect au stabilit instanțele, reclamantei nu îi revenea decât obligația de a

înregistra notificarea la unitatea deținătoare a bunului, iar nu și aceea de a

înregistra această notificare în cartea funciară.

Motivele de recurs ce se referă la

situația de fapt privitoare la edificarea noii construcții nu se încadrează în

situațiile limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și deci, nu pot fi

analizate.

În ceea ce privește critica

formulată de recurenții persoane juridice referitoare la cuantumul

cheltuielilor de judecată se constată că acesta a fost stabilit în limita în

care a fost dovedit.

În consecință, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., urmează a fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.

La cererea intimatei-reclamante,

conform art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligați recurenții la plata sumei

de 3297,40 lei, cheltuieli de judecată, stabilite în măsura în care au fost

dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile pârâților

I.C.C. și I.C.T., Consiliul

Local Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar și Primăria Municipiului

Timișoara prin Primar împotriva deciziei nr. 18/A din 2 februarie 2009 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondate.

Obligă recurenții la 3297,40 lei

cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2010.