ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2335/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 iulie

2006 reclamanții Municipiul Timișoara, Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara cheamă în judecată pe pârâta SC T.

SRL Timișoara, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună

rezilierea contractului de închiriere nr. 1129/2000 încheiat între pârâtă și

Primăria Municipiului Timișoara pentru spațiul cu altă destinație decât aceea

de locuință din Timișoara, în suprafață de 121,66 mp, evacuarea necondiționată

a pârâtei din spațiul menționat, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.157,82

lei reprezentând diferență de chirie pe perioada 1 ianuarie 2001 – 1 martie

2003 în cuantum de 2.705,74 lei, majorări de întârziere în cuantum de 5.276,20

lei și penalizări de 175,87 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11180 din 28

noiembrie 2006 Judecătoria Timișoara declină competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, față de natura comercială a

capătului principal de cerere având ca obiect rezilierea unui contract

comercial.

Acțiunea reclamanților este respinsă prin

sentința civilă nr. 115/PI din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, care reține că spațiul închiriat

pârâtei nu este legal evidențiat în C.F., că reclamanții nu au depus dovezi din

care să rezulte existența sa individual și corect determinată, că pârâta a

achitat și chiria restantă, că nici majorările și penalizările nu sunt

datorate, contractul de închiriere în litigiu fiind încheiat în baza deciziei

civile nr. 360 din 7 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 154/A din 15

septembrie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, respinge apelul

formulat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, reținând, în acest

sens, că suma ce reprezintă chirie pentru spațiul în litigiu nu poate fi

calificată drept creanță fiscală în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003

întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părți, ci

din convenția părților reglementată de norme de drept privat, precum și că

reclamanții apelanți nu au finalizat demersurile de înscriere în C.F. a

imobilului în cauză, care nici nu coincide cu precizările din contractul de

închiriere nici ca suprafață și nici ca amplasament.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamanții declară recurs, solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului lor și schimbarea

sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată.

În fundamentarea recursului lor

recurenții critică instanța de apel pentru greșita interpretare a actului dedus

judecății, ignorând că, potrivit art. 4 alin. (2) din contract, părțile au

convenit asupra reactualizării chiriei lunare pe durata derulării acestuia prin

hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, cum s-a și procedat

conform H.C.L.M.T. nr. 42/2000, art. 1 și nr. 182/2001, că penalitățile de

întârziere și majorările de întârziere sunt datorate ele fiind calculate

potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003, chiria în litigiu fiind o creanță

bugetară, o soluție contrară conducând la discriminări între societățile

comerciale chiriașe.

Recurenții critică instanța de apel și

pentru ignorarea faptului că, prin dezmembrarea imobilului din P. nr. 5 în două

parcele, imobilul din str. V. nr. 9 în suprafață de 197 mp are o existență

individual și corect determinată, acesta făcând obiectul contractului de

închiriere încheiat cu intimata pârâtă, decizia recurată fiind astfel

pronunțată cu greșita aplicare a legii și a clauzelor contractului în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul recurenților prin

prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.

Se reține, în acest sens, că în mod

judicios instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a calificat

chiria datorată de pârâta intimată ca obligație contractuală decurgând din

contractul de închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat și nu ca

o creanță fiscală reglementată de O.G. nr. 92/2003, astfel că în mod întemeiat

s-a stabilit că pârâta locatar nu datorează penalizările și majorările

calculate de reclamanții recurenți conform dispozițiilor O.G. nr. 92/2003,

neincidente în cauză, precum și că pârâta locatar a și achitat chiria restantă

solicitată de reclamanții recurenți (fila 83 dosar de fond).

De asemeni, întemeiat a stabilit instanța

de apel criticată că reclamanții nu au finalizat formalitățile de intabulare în

C.F. a imobilului închiriat, fiind diferențe între imobilul precizat în

contractul de închiriere, în litigiu, în suprafață de 121,66 mp și imobilul

rezultat în urma dezmembrării în baza lucrării cadastrale în suprafață de 197 mp,

aspect care probează că judicios a procedat instanța de control judiciar când a

confirmat soluția primei instanțe care reținuse că spațiul închiriat nu este

evidențiat legal în C.F., existența acestuia nefiind individual și corect

determinată.

Cum pârâta locatar a achitat chiria

restantă solicitată de reclamanți și cum aceasta nu datorează sumele solicitate

de reclamanți și calculate cu titlu de penalizări și majorări de întârziere

potrivit unor norme aplicabile creanțelor fiscale și nu conform clauzelor

contractuale, în mod judicios a confirmat instanța de apel hotărârea instanței

de fond care a reținut că nu există temeiuri pentru rezilierea contractului în

litigiu și evacuarea intimatei din spațiul cu privire la care, de altfel, sunt

în curs demersuri pentru cumpărarea acestuia de către pârâtă.

Astfel fiind, decizia recurată fiind

legală și temeinică, dându-se eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul declarat de recurenți împotriva acesteia urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

Municipiul Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 154 din 15 septembrie 2008 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2009.