ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2335/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 iulie 2006 reclamanții Municipiul Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara cheamă în judecată pe pârâta SC T. SRL Timișoara, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 1129/2000 încheiat între pârâtă și Primăria Municipiului Timișoara pentru spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință din Timișoara, în suprafață de 121,66 mp, evacuarea necondiționată a pârâtei din spațiul menționat, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.157,82 lei reprezentând diferență de chirie pe perioada 1 ianuarie 2001 – 1 martie 2003 în cuantum de 2.705,74 lei, majorări de întârziere în cuantum de 5.276,20 lei și penalizări de 175,87 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11180 din 28 noiembrie 2006 Judecătoria Timișoara declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția comercială, față de natura comercială a capătului principal de cerere având ca obiect rezilierea unui contract comercial. Acțiunea reclamanților este respinsă prin sentința civilă nr. 115/PI din 19 februarie 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, care reține că spațiul închiriat pârâtei nu este legal evidențiat în C.F., că reclamanții nu au depus dovezi din care să rezulte existența sa individual și corect determinată, că pârâta a achitat și chiria restantă, că nici majorările și penalizările nu sunt datorate, contractul de închiriere în litigiu fiind încheiat în baza deciziei civile nr. 360 din 7 februarie 2000 a Curții de Apel Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 154/A din 15 septembrie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, respinge apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, reținând, în acest sens, că suma ce reprezintă chirie pentru spațiul în litigiu nu poate fi calificată drept creanță fiscală în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, existent între părți, ci din convenția părților reglementată de norme de drept privat, precum și că reclamanții apelanți nu au finalizat demersurile de înscriere în C.F. a imobilului în cauză, care nici nu coincide cu precizările din contractul de închiriere nici ca suprafață și nici ca amplasament.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanții declară recurs, solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului lor și schimbarea sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. În fundamentarea recursului lor recurenții critică instanța de apel pentru greșita interpretare a actului dedus judecății, ignorând că, potrivit art. 4 alin. (2) din contract, părțile au convenit asupra reactualizării chiriei lunare pe durata derulării acestuia prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, cum s-a și procedat conform H.C.L.M.T.

nr. 42/2000, art. 1 și nr. 182/2001, că penalitățile de întârziere și majorările de întârziere sunt datorate ele fiind calculate potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003, chiria în litigiu fiind o creanță bugetară, o soluție contrară conducând la discriminări între societățile comerciale chiriașe. Recurenții critică instanța de apel și pentru ignorarea faptului că, prin dezmembrarea imobilului din P. nr. 5 în două parcele, imobilul din str. V. nr. 9 în suprafață de 197 mp are o existență individual și corect determinată, acesta făcând obiectul contractului de închiriere încheiat cu intimata pârâtă, decizia recurată fiind astfel pronunțată cu greșita aplicare a legii și a clauzelor contractului în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat. Examinând recursul recurenților prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat. Se reține, în acest sens, că în mod judicios instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a calificat chiria datorată de pârâta intimată ca obligație contractuală decurgând din contractul de închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat și nu ca o creanță fiscală reglementată de O.G. nr. 92/2003, astfel că în mod întemeiat s-a stabilit că pârâta locatar nu datorează penalizările și majorările calculate de reclamanții recurenți conform dispozițiilor O.G. nr. 92/2003, neincidente în cauză, precum și că pârâta locatar a și achitat chiria restantă solicitată de reclamanții recurenți (fila 83 dosar de fond).

De asemeni, întemeiat a stabilit instanța de apel criticată că reclamanții nu au finalizat formalitățile de intabulare în C.F. a imobilului închiriat, fiind diferențe între imobilul precizat în contractul de închiriere, în litigiu, în suprafață de 121,66 mp și imobilul rezultat în urma dezmembrării în baza lucrării cadastrale în suprafață de 197 mp, aspect care probează că judicios a procedat instanța de control judiciar când a confirmat soluția primei instanțe care reținuse că spațiul închiriat nu este evidențiat legal în C.F., existența acestuia nefiind individual și corect determinată.

Cum pârâta locatar a achitat chiria restantă solicitată de reclamanți și cum aceasta nu datorează sumele solicitate de reclamanți și calculate cu titlu de penalizări și majorări de întârziere potrivit unor norme aplicabile creanțelor fiscale și nu conform clauzelor contractuale, în mod judicios a confirmat instanța de apel hotărârea instanței de fond care a reținut că nu există temeiuri pentru rezilierea contractului în litigiu și evacuarea intimatei din spațiul cu privire la care, de altfel, sunt în curs demersuri pentru cumpărarea acestuia de către pârâtă. Astfel fiind, decizia recurată fiind legală și temeinică, dându-se eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenți împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 154 din 15 septembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.