ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1560/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 13 decembrie 2007 reclamantele Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Timișoara următoarele: rezilierea contractului de închiriere nr. 600/1999 încheiat cu pârâta având ca obiect spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință în suprafață de 107,76 mp situat în Timișoara; obligarea pârâtei la plata debitului de 71.969 lei reprezentând chirie restantă, majorări de întârziere și penalități; evacuarea pârâtei din spațiu.

Prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 115 C. proc. civ. pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că față de data introducerii acțiunii decembrie 2007 și perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie, calculate conform HCL nr. 42/2000, respectiv 1 ianuarie 2001- 28 februarie 2003, termenul de prescripție de 3 ani aplicabil raporturilor comerciale stabilite de părți, s-a împlinit. Totodată, pârâta a susținut că, prin Dispoziția nr. 2505 din 17 octombrie 2006 imobilul a fost retrocedat foștilor proprietari, contractul de închiriere fiind astfel desființat.

II - Prin sentința civilă nr. 157/PI pronunțată la data de 11 martie 2008 Tribunalul Timiș, secția comercială de contencios administrativ, a luat act de renunțarea reclamantelor la capetele de cerere având ca obiect rezilierea contractului de închiriere nr. 600/1999 și evacuarea pârâtei, a respins ca nefondată excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamantei, a admis în parte capătul de cerere privind pretențiile și a obligat pârâta la plata sumei de 12.245 lei reprezentând diferență chirie restantă și penalități de întârziere. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, din analiza probatoriilor administrate, următoarea situație de fapt și de drept.

Raporturile locative stabilite de părți cu privire la spațiul comercial situat în Timișoara au făcut obiectul contractului de închiriere nr. 6001999, potrivit căruia chiria lunară datorată urma să fie reactualizată în cursul derulării contractului prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara. În acest sens prin HCLMT nr. 42/2000 s-au modificat tarifele de bază pe mp, fiind majorate potrivit Anexei 1. Hotărârea nr. 42/2000 a fost atacată în fața instanțelor de contencios administrativ de către Asociația Patronilor din comerț, alimentație publică și turism Timiș și de către chiriași, acțiune care a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 471 din 1 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.

Pentru achitarea diferenței de chirie reactualizată conform hotărârii nr. 42/2000, Consiliul Local prin patru hotărâri succesive emise în perioada 25 februarie 2003-20 iulie 2004 a modificat scadența obligației de plată până la data de 31 decembrie 2004. În raport de această scadență 31 decembrie 2004 și data introducerii acțiunii, tribunalul a apreciat, că termenul de prescripție nu s-a împlinit. Cu privire la debitul solicitat constând în diferență chirie restantă pe perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, tribunalul a reținut că pârâta nu a făcut dovada achitării acesteia, datorând 11.522 lei sumă la care se calculează penalități de întârziere conform art. 6 din contract, penalități al căror cuantum va fi limitat la suma de 693 lei solicitată de reclamanți.

III - Împotriva acestei sentințe atât reclamantele cât și pârâta au declarat apel, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, vizând susținerile și apărările formulată în fața primei instanțe și care au fost înlăturate prin hotărâre adoptată. Prin decizia civile nr. 141 din 8 iulie 2008 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins ca nefondat apelul reclamanților, a admis apelul pârâtei și a schimbat în parte sentința fondului în sensul respingerii și a capetelor de cerere având ca obiect plata diferenței chirie restantă și a penalităților de întârziere. Instanța de control judiciar a apreciat ca nefondată susținerea Municipiului Timișoara referitoare la calcularea majorărilor și penalităților de întârziere conform O.U.G.

nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, confirmând dezlegarea dată de către tribunal asupra naturii contractuale a raporturilor stabilite de părți, raporturi guvernate de dispozițiile legii civile. Referitor la apelul pârâtei, instanța de control judiciar a apreciat că soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune este greșită, termenul de prescripție de trei ani fiind împlinit la data formulării acțiunii, reținând ca moment al nașterii dreptului material la acțiune data de 1 octombrie 2002, când s-a pronunțat decizia nr. 471 de către Curtea de Apel Timișoara cu privire la legalitatea HCLMT nr. 42/2000. IV - Împotriva acestei decizii reclamantele au declarat la data de 30 iulie 2008 recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului formulat de societatea pârâtă și admiterii apelului entităților administrative cu consecința admiterii acțiunii introductive în totalitate.

Recurentele și-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând interpretarea greșită a clauzelor contractului de închiriere și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente. Sub un prim aspect recurentele au criticat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele reprezentând diferență de chirie reactualizată datorată pe perioada 2001-28 februarie 2003, susținând că termenul de prescripție este de 5 ani prevăzut de dispozițiile din Codul fiscal deoarece sumele solicitate reprezintă creanțe bugetare.

Sub un al doilea aspect recurentele au susținut că a fost încălcat de instanță principiul conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege pentru părțile contractuale, care obliga instanța să respecte clauza stipulată la art. 4 din contract, clauză acceptată de chiriaș, în raport de care locatorul este în drept să decidă modul, condițiile și prețul la care înțelege să-și fructifice bunul. În acest sens, recurentele susțin că scadența pentru plata diferențelor de chirie stabilite potrivit HCL nr. 42/2000 a fost prorogată succesiv până la data de 31 decembrie 2004, dată în raport de care nu poate opera prescripția dreptului material la acțiune. Sub un ultim aspect recurentele critică înlăturarea nejustificată a dispozițiilor O.U.G.

nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală ca temei legal pentru calculul majorilor și penalităților de întârziere precum și încălcarea caracterului de acte administrative de autoritate cu referire la Hotărârile Consiliului Local nr. 42/2000 și nr. 182/2001 de modificare a tarifelor la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât locuința. Intimata pârâtă SC B. SRL prin întâmpinarea depusă la data de 14 ianuarie 2008 a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat împotriva deciziei pronunțate în apel, care a reținut în mod corect natura convențională a raporturilor dintre părți guvernate de clauzele contractului de locațiune nr. 600/1999 și de dispozițiile legii civile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune.

V - Asupra recursului. Verificând decizia atacată în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că prezentul recurs este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează: 1. Prima chestiune ce se impune a fi examinată este aceea a naturii juridice a raporturilor stabilite de părți, ca izvor al obligațiilor asumate, deoarece în logica raționamentului juridic, de dezlegarea acestei chestiuni depinde și soluția pe celelalte motivele supuse controlului de legalitate prin prezentul recurs. Sub acest aspect, ambele instanțe au reținut în mod corect natura convențională a raporturilor stabilite de părți, în temeiul contractului de închiriere nr. 600/1999, supus dispozițiilor legii civile și respectiv Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă.

Susținerile recurentelor cu privire la natura juridică a raporturilor stabilite de părți în legătură cu spațiul închiriat sunt neclare și oarecum contradictorii deoarece deși invocă încălcarea art. 969 C. civ. cu referire la contractul de închiriere ceea ce semnifică o recunoaștere a naturii civile a acestuia, în același timp invocă și dispozițiile codului de procedură fiscală sub aspectul prescripției. Or, calitatea de locator în contractul de închiriere, astfel cum a fost convenit, nu impune concluzia existenței unor raporturi de autoritate sau de drept fiscal între părți, iar destinația sumelor obținute cu titlu de chirie de către locator, nu duce la aplicarea în raporturile dintre părți a legislației fiscale și pe cale de consecință și a jurisdicției de contencios administrativ fiscal.

Altfel spus plata chiriei de către locatar este datorată în temeiul clauzelor convenite de părți în contractul de închiriere, și nu în baza unui act de impunere emis de reclamantă în calitate de autoritate administrativă. De altfel, recurentele reclamante s-au adresat cu cererea în pretenții, jurisdicției comerciale, confirmând astfel că legea aplicabilă în raporturile stabilite cu un comerciant este legea civilă (art. 56 C. com.). Așa fiind, critica recurentelor potrivit căreia contractului de închiriere convenit cu pârâta intimată i se aplică numai sub aspectul prescripției dispozițiile din codul de procedură fiscală este nefondată. Curtea găsește însă, întemeiate susținerile recurentelor sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, respectiv 31 decembrie 2004 data scadenței pentru plata diferențelor de chirie astfel cum a fost prorogată prin hotărârile succesive al locatorului.

Instanța de apel deși conferă valabilitate depline clauzei inserate la art. 4 alin. (2) din contract, potrivit căreia chiria lunară putea fi reactualizată pe perioada derulării contractului prin hotărârea consiliului local, înlătură, fără o motivare pertinentă, prorogarea scadenței obligației de plată a sumelor reprezentând diferența de chirie, în condițiile în care reține, sub aspectul situației de fapt existența litigiului având ca obiect hotărârea nr. 42/2000 privind modificarea cuantumului chiriei dispusă de locator potrivit clauzei înserate la art. 4 alin. (2) din contract. Or, una din îndatoririle principale ale locatarului, după art. 1429 C. civ. este de a plăti prețul locațiunii la termenele statornicite de părți.

În principiu legea presupune că termenul e în favoarea debitorului și prin urmare până la scadență el nu poate fi acționat pentru îndeplinirea obligației. Art. 1024 C. civ. prevede însă că termenul poate fi și în favoarea ambelor părți, dacă aceasta rezultă din convenție sau din circumstanțele cauzei. În cauza de față, dispozițiile legale susmenționate își găsesc pe deplin aplicarea, deoarece debitorului i s-a comunicat de către creditor prorogarea scadenței, fapt acceptat tacit, dar incontestabil de către acesta. Partea în favoarea căreia termenul e stipulat poate renunța expres sau tacit la beneficiul termenului ,,iar când termenul este în folosul ambelor părți, renunțarea trebuie să fie convențională ”. Rezultă din circumstanțele cauzei că niciuna din cele două ipoteze de renunțare la beneficiul termenului acordat nu s-a realizat, așa încât scadența obligației la noul termen, 31 decembrie 2004 rămâne pe deplin valabilă.

Mai trebuie precizat, în acest punct al analizei, că amânarea, prorogarea îndeplinirii obligației de plată, apare mai degrabă în favoarea debitorului, care a contestat, chiar dacă neîntemeiat, modalitatea de reactualizare a chiriei. Altfel spus, interpretarea instanței de apel, cu privire la modificarea scadenței obligației de plată a chiriei, apare rigidă și inechitabilă, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, deoarece creditorul, a acordat debitorului său credit prin aceea că propagând scadența a considerat că el va rămâne solvabil, în condițiile în care acesta a contestat nejustificat cuantumul chiriei, distinct de acceptarea tacită a prorogării de către debitoare. În sfârșit, Curtea amintește, în sprijinul considerațiilor de mai sus, că principiul înscris în art. 969 C. civ.

are în vedere și faptul că în limita determinată de ordinea publică, convențiile trebuie executate cu bună credință și potrivit principiilor de legalitate și echitate pe care le indică natura raporturilor dintre părți, scopul pe care l-au avut în vedere fiind determinant pentru a desluși care a fost voința lor comună. În acest context juridic, Curtea constată că față de beneficiul termenului acordat debitorului pentru plata chiriei reactualizate, 31 decembrie 2004 și data introducerii acțiunii, 13 decembrie 2007, termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu s-a împlinit. Așa fiind, Curtea va admite prezentul recurs și va modifica decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de pârâta intimată împotriva sentinței fondului, pe care o va menține în totalitate.

Vor fi menținute totodată și dispozițiile deciziei atacate cu privire la respingerea apelului declarat de reclamanta împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții MUNICIPIUL TIMIȘOARA prin PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA împotriva deciziei civile nr. 141 din 8 iulie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, modifică decizia recurată în sensul că respinge și apelul pârâtei SC B. SRL TIMIȘOARA împotriva sentinței civile nr. 157/PI din 11 martie 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială de contencios administrativ. Menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 mai 2009.