ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 190 din 21 martie 2008,

pronunțată în dosarul nr. 9194/30/2007, Tribunalul Timiș a respins excepția

prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, a admis în

parte cererea reclamanților Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria

Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în

contradictoriu cu pârâta SC U.S. SRL, a dispus rezilierea contractului de

închiriere din 8 februarie 1999 încheiat între părți, evacuarea pârâtei din

imobilul situat în Municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în CF

Timișoara, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de

526,39 mp.

Totodată, a obligat pârâta

să plătească reclamanților suma totală de 77.393 lei, din care 73.012 lei

reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28

februarie 2003, iar 4.381 lei reprezintă penalități de întârziere, a respins în

rest acțiunea respectiv pretențiile de 377.472 lei majorări de întârziere și a

obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 16,6 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond a reținut următoarea stare de fapt:

La data de 8 februarie 1999,

între reclamanta Primăria Municipiului Timișoara, în calitate de locator și

pârâta SC U.S. SRL Timișoara, în calitate de locatar, s-a încheiat contract de

închiriere, pentru imobilul situat în municipiul Timișoara, județul Timiș,

înscris în CF Timișoara, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință

în suprafață de 526,39 mp.

Potrivit clauzelor

contractului de închiriere anterior menționat, respectiv art. 4 alin. (2)

chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată) pe durata

derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului

Timișoara. Succesiv, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri, care

le abrogau pe cele anterioare.

Hotărârea Consiliului Local

al Municipiului Timișoara nr. 42/2000 stabilește în art. 1 că începând cu data

de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru

spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință.

Această hotărâre a fost

atacată în justiție de A.P.C.A.P.T. Timiș, intervenienții Prefectul Județului

Timiș și un număr mare de chiriași. Acțiunea a fost admisă în prima instanță și

s-a dispus anularea H.C.L.M.T. nr. 42/2000. Consiliul Local al Municipiului

Timișoara a declarat recurs, care a fost admis și s-a respins acțiunea, H.C.L.M.T.

nr. 42/2000 rămânând în vigoare.

Prin art. 3 din H.C.L.M.T. nr.

37 din 25 februarie 2003 se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până

la zi, se poate face până la data de 31 mai 2003.

Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr.

95 din 22 aprilie 2003 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25

februarie 2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se

poate face până la data de 31 decembrie 2003.

Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr.

13 din 27 ianuarie 2004 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25

februarie 2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se

poate face până la data de 30 iunie 2004, dată de la care se vor calcula

penalitățile de întârziere și majorările legale.

Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr.

18 din 20 iulie 2004 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25 februarie

2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face

până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile

de întârziere și majorările legale.

Pârâta nu a făcut dovada că

pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 a achitat chiria majorată

prin H.C.L.M.T. nr. 42/2000.

În art. 6 din contract se

prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii

pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma

datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.

Având a se pronunța asupra

excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților,

invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a constatat că aceasta

este neîntemeiată.

Astfel, prin prescripție

extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul

stabilit de lege. art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că

prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

În privința momentului

nașterii dreptului la acțiune, s-a observat că prin art. 5 alin. (1) din contractul

de închiriere părțile au convenit ca plata chiriei să se facă lunar, cel mai

târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata.

Prin art. 4 alin. (2) din

contractul de închiriere, care conform art. 969 alin. (1) C. civ. reprezintă

legea părților, locatorul și locatarul au convenit ca nivelul chiriei lunare să

fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri

ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

H.C.L.M.T. nr. 42/2000

stabilește în art. 1 că începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică

tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât

aceea de locuință.

Prin art. 3 din H.C.L.M.T. nr.

37 din 25 februarie 2003, modificat succesiv prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 95

din 22 aprilie 2003, art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 13 din 27 ianuarie 2004 și art. 1

din H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004, se prevede că achitarea diferenței din

anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de

la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.

Sintetizând, părțile au

convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale

Consiliului Local al Municipiului Timișoara, iar astfel de acte au prorogat la

31 decembrie 2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul

2001.

Prin urmare, văzând și art. 6

din contract, dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la

data scadenței (31 decembrie 2004), respectiv 30 ianuarie 2005.

Față de data introducerii

cererii de chemare în judecată (14 decembrie 2007), s-a observat că termenul de

prescripție nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează în

raport cu Decretul nr. 167/1958, 3 ani, așa cum susține pârâta sau în raport cu

O.G. nr. 92/2003, 5 ani, așa cum susține reclamantul.

Examinând fondul cauzei,

prima instanță a considerat că acțiunea reclamanților este întemeiată în

privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare și întemeiată în

parte în privința capătului de cerere constând în pretenții.

Astfel, potrivit art. 969 alin.

(1) C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante.

Conform art. 6 din

contractul de închiriere, nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima

zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere

din suma datorată pentru maxim 30 de zile calendaristice; după această perioadă

de 30 de zile calendaristice, contractul de închiriere este reziliat de drept.

De asemenea, potrivit art. 1439

alin. (2) C. civ., în cazul când una din părți nu împlinește îndatoririle sale

principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune.

La dosar nu există vreo dovadă că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28

februarie 2003 pârâta ar fi achitat chiria majorată conform H.C.L.M.T. nr. 42/2000,

ca atare, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 8 februarie 1999

încheiat între părți.

Referitor la capătul de

cerere constând în evacuarea pârâtei, s-a observat că în urma rezilierii

contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să justifice

prezența în imobilul litigios, dispunându-se astfel evacuarea pârâtei din

imobilul situat în municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în CF

Timișoara, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de

526,39 mp.

În privința capătului de

cerere constând în obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie, a

majorărilor și a penalităților, instanța a considerat că pretențiile

reclamanților sunt întemeiate doar în parte, respectiv debitul constând în

diferențele de chirie și penalitățile.

Conform art. 1429 C. civ.,

locatarul are obligația de a plăti chiria la termenele stabilite. S-a reținut

că din înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul cauzei rezultă că acesta

are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379 C.

proc. civ.

Debitul constând în chirie

are o existență determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al

Municipiului Timișoara prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe mp,

în contractul de închiriere fiind înscrise atât suprafața imobilului cât și

destinația acestuia, criterii care se regăsesc și în anexa la H.C.L.M.T. nr. 42/2000,

reținându-se că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pârâta

datorează o diferență de chirie de 73.012 lei.

Instanța de fond a înlăturat

susținerile reclamanților conform cărora pentru întârzierea în plata chiriei

sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003, deoarece veniturile din chirii

ar constitui creanțe bugetare. Astfel, s-a observat că aplicabilitatea Codului

de procedură fiscală iese din discuție, pe de o parte, deoarece atâta vreme cât

între părți există un contract valabil încheiat își produce efectele potrivit

clauzelor sale, iar pe de altă parte, deoarece chiar dacă veniturile din chirii

constituie creanțe bugetare, această împrejurare nu implică și caracterul

fiscal al creanței respective. Raporturile contractuale presupun poziții de

egalitate între părți, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de

subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile. În speță,

raporturile dintre părți sunt guvernate de contractul de locațiune și de

dispozițiile legii civile. Rezultă că reclamanții nu sunt îndreptățiți la

majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe

dispozițiile Codului de procedură fiscală.

S-a reținut că reclamanții

sunt însă îndreptățiți la penalități de întârziere contractuale, conform art. 6,

care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii

pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma

datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.

Cum penalitățile se

calculează la suma datorată, iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese

că aceste majorări ar atinge cota de 150% din debit. Art. 4 alin. (3) din Legea

nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare

nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția

cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu

s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de către penalități, suma maximă

pe care reclamanții o pot pretinde cu titlu de penalități de întârziere este

cea egală cu debitul, adică 73.012 lei. Dar, reclamanții au solicitat

penalități doar în cuantum de 4.381 lei, situație în care își găsește

aplicabilitatea principiul disponibilității, materializat în dispozițiile art. 129

alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății.

Prin urmare, pârâta a fost

obligată să plătească reclamanților suma totală de 77.393 lei, din care 73.012

lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28

februarie 2003, iar 4.381 lei reprezintă penalități de întârziere, fiind

respinsă în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 377.472 lei majorări de

întârziere.

Văzând și dispozițiile art. 274

C. proc. civ., pârâta căzând total în pretenții în privința capetelor de cerere

constând în reziliere și evacuare, aceasta a fost obligată să plătească

reclamanților suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria

Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pârâta SC

U.S. SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 19 mai 2008.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia nr. 127 din 16 iunie 2008 a respins ca nefondat apelul

reclamanților și a admis apelul pârâtei schimbând în parte sentința și a

respins cererea reclamanților, menținând în rest dispozițiile sentinței.

Instanța de apel a reținut,

în esență, date fiind raporturile locative dintre părți, chiria stabilită prin

contract are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local și că

astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale. Ca atare,

raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie se

aplică termenul de prescripție de 3 ani, termen care a început să curgă la data

de 1 octombrie 2002 pentru diferența de chirii datorată pe perioada 1 ianuarie

2001 - 1 octombrie 2002 și de la data scadenței pentru fiecare chirie pentru

diferențele lunare din perioada 1 octombrie 2002 - 28 martie 2003. Cum acțiunea

a fost înregistrată doar la 18 decembrie 2007, dreptul la acțiune pentru plata

diferențelor de chirie aferente perioadei 1 octombrie 2001 - 28 februarie 2003

este prescris extinctiv.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, în termen, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar,

Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara

solicitând admiterea recursului lor și modificarea deciziei în sensul admiterii

apelului lor, respingerii excepției prescripției extinctive, schimbarea în tot

a sentinței instanței de fond și admiterea în întregime a acțiunii lor.

În motivarea recursului lor,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamanții critică instanța de apel în primul rând pentru admiterea excepției

prescripției dreptului la acțiune întrucât nu a aplicat în speță dispozițiile

Codului fiscal care prevăd că termenul de prescripție este de 5 ani, fiind

vorba de sume care reprezintă creanțe bugetare, așa cum sunt definite de O.G. nr.

45/2003.

Pe de altă parte recurenții

- reclamanți susțin că și dacă s-ar calcula termenul de prescripție de 3 ani

pretențiile lor nu sunt prescrise deoarece prescripția a fost întreruptă pe

perioada soluționării cererii în anularea hotărârii Consiliului Local Timișoara

nr. 42/2000, cerere respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 471 din 1

octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.

În continuarea motivării

recursului lor reclamanții reiau susținerea privind asimilarea sumelor obținute

din închirierea spațiilor creanțelor bugetare și aplicarea termenului special

de prescripție de 5 ani după care fac o serie de considerații cu privire la

executarea contractului de închiriere și la calculul chiriei și al

penalităților care nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs

prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În partea finală a

recursului lor reclamanții arată că temeiul de drept al calculului majorărilor

și penalităților de întârziere este O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură

Fiscală și critică faptul că se face o confuzie între penalitățile de

întârziere și majorările de întârziere, menționând că primele se percep pentru

perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 iar cele de al doilea de la 1

ianuarie 2005 până la data plății.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate ce pot fi încadrate în motivele legale de recurs,

Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Instanța de apel în mod

legal a reținut că este prescrisă creanța pretinsă de reclamanți și ca atare a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea

reclamanților.

Nu este întemeiată

susținerea reclamanților - recurenți că sumele încasate cu titlu de chirii ar

constitui creanțe bugetare prescriptibile în 5 ani, conform Codului de

Procedură Fiscală. În mod corect a stabilit instanța de apel că aceste sume au

natura unor venituri proprii la bugetul local iar din momentul în care se

datorează chiria reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local dar

nu o creanță fiscală, în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003,

pentru care termenul de prescripție este de 5 ani. Aceasta întrucât între părți

nu a luat naștere un raport juridic fiscal, niciuna dintre părți nu are

calitatea de organ fiscal și chiria convenită contractual este doar o categorie

a creanțelor bugetare în sens larg dar nu are regimul juridic al unei creanțe

fiscale (impozite, taxe, accize etc.). Drept urmare prestațiile la care s-au

obligat părțile prin contractul de închiriere, chiar și prestațiile care

vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse

regimului juridic de drept comun, inclusiv în ceea ce privește normele de

reglementare a prescripției extinctive cuprinse de Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte nu este

întemeiată nici cealaltă critică a recurenților cu privire la momentul de la

care a început să curgă termenul de prescripție întrucât instanța de apel a

luat în considerare același termen ca cel indicat de recurenți respectiv 1

octombrie 2002 dar a reținut, în mod corect, că acțiunea reclamanților este

prescrisă și raportată la acest moment, întrucât termenul de prescripție

aplicabil este de 3 ani.

Față de cele de mai sus,

reținând că instanța de apel a soluționat în mod legal excepția prescripției

dreptului la acțiune și, drept urmare, în mod corect a respins, pe acest temei

acțiunea reclamanților Curtea nu va mai examina și criticile recurenților

privind calculul chiriei și penalităților de întârziere precum și al

majorărilor de întârziere, aceste critici rămânând fără obiect.

Față de cele de mai sus

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul ca nefondat iar în baza art. 274 C. proc. civ. să oblige recurenții să

plătească intimatei - pârâte cheltuielile de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții Municipiul Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva deciziei Curții de Apel

Timișoara nr. 127 din 16 iunie 2008, ca nefondat.

Obligă recurenții să

plătească intimatei - pârâte SC U.S. SRL Timișoara suma de 5.926 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2009.