ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 905/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 190 din 21 martie 2008,
pronunțată în dosarul nr. 9194/30/2007, Tribunalul Timiș a respins excepția
prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, a admis în
parte cererea reclamanților Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria
Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara în
contradictoriu cu pârâta SC U.S. SRL, a dispus rezilierea contractului de
închiriere din 8 februarie 1999 încheiat între părți, evacuarea pârâtei din
imobilul situat în Municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în CF
Timișoara, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de
526,39 mp.
Totodată, a obligat pârâta
să plătească reclamanților suma totală de 77.393 lei, din care 73.012 lei
reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28
februarie 2003, iar 4.381 lei reprezintă penalități de întârziere, a respins în
rest acțiunea respectiv pretențiile de 377.472 lei majorări de întârziere și a
obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 16,6 lei cheltuieli de
judecată.
Pentru a hotărî astfel
instanța de fond a reținut următoarea stare de fapt:
La data de 8 februarie 1999,
între reclamanta Primăria Municipiului Timișoara, în calitate de locator și
pârâta SC U.S. SRL Timișoara, în calitate de locatar, s-a încheiat contract de
închiriere, pentru imobilul situat în municipiul Timișoara, județul Timiș,
înscris în CF Timișoara, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință
în suprafață de 526,39 mp.
Potrivit clauzelor
contractului de închiriere anterior menționat, respectiv art. 4 alin. (2)
chiria lunară practicată urma să fie reactualizată (modificată) pe durata
derulării contractului prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului
Timișoara. Succesiv, chiriile au fost modificate prin astfel de hotărâri, care
le abrogau pe cele anterioare.
Hotărârea Consiliului Local
al Municipiului Timișoara nr. 42/2000 stabilește în art. 1 că începând cu data
de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază pe mp la chiriile pentru
spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință.
Această hotărâre a fost
atacată în justiție de A.P.C.A.P.T. Timiș, intervenienții Prefectul Județului
Timiș și un număr mare de chiriași. Acțiunea a fost admisă în prima instanță și
s-a dispus anularea H.C.L.M.T. nr. 42/2000. Consiliul Local al Municipiului
Timișoara a declarat recurs, care a fost admis și s-a respins acțiunea, H.C.L.M.T.
nr. 42/2000 rămânând în vigoare.
Prin art. 3 din H.C.L.M.T. nr.
37 din 25 februarie 2003 se prevede că achitarea diferenței din anul 2001 până
la zi, se poate face până la data de 31 mai 2003.
Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr.
95 din 22 aprilie 2003 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25
februarie 2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se
poate face până la data de 31 decembrie 2003.
Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr.
13 din 27 ianuarie 2004 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25
februarie 2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi se
poate face până la data de 30 iunie 2004, dată de la care se vor calcula
penalitățile de întârziere și majorările legale.
Prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr.
18 din 20 iulie 2004 se modifică art. 3 din H.C.L.M.T. nr. 37 din 25 februarie
2003 în sensul că achitarea diferenței din anul 2001 până la zi, se poate face
până la data de 31 decembrie 2004, dată de la care se vor calcula penalitățile
de întârziere și majorările legale.
Pârâta nu a făcut dovada că
pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 a achitat chiria majorată
prin H.C.L.M.T. nr. 42/2000.
În art. 6 din contract se
prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii
pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma
datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Având a se pronunța asupra
excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților,
invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a constatat că aceasta
este neîntemeiată.
Astfel, prin prescripție
extinctivă se înțelege stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul
stabilit de lege. art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că
prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
În privința momentului
nașterii dreptului la acțiune, s-a observat că prin art. 5 alin. (1) din contractul
de închiriere părțile au convenit ca plata chiriei să se facă lunar, cel mai
târziu până la expirarea lunii pentru care se face plata.
Prin art. 4 alin. (2) din
contractul de închiriere, care conform art. 969 alin. (1) C. civ. reprezintă
legea părților, locatorul și locatarul au convenit ca nivelul chiriei lunare să
fie reactualizată (modificată) pe durata derulării contractului, prin hotărâri
ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara.
H.C.L.M.T. nr. 42/2000
stabilește în art. 1 că începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică
tarifele de bază pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât
aceea de locuință.
Prin art. 3 din H.C.L.M.T. nr.
37 din 25 februarie 2003, modificat succesiv prin art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 95
din 22 aprilie 2003, art. 1 din H.C.L.M.T. nr. 13 din 27 ianuarie 2004 și art. 1
din H.C.L.M.T. nr. 18 din 20 iulie 2004, se prevede că achitarea diferenței din
anul 2001 până la zi, se poate face până la data de 31 decembrie 2004, dată de
la care se vor calcula penalitățile de întârziere și majorările legale.
Sintetizând, părțile au
convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale
Consiliului Local al Municipiului Timișoara, iar astfel de acte au prorogat la
31 decembrie 2004 data scadenței plății pentru diferențele de chirie pe anul
2001.
Prin urmare, văzând și art. 6
din contract, dreptul la acțiune s-a născut la împlinirea a 30 de zile de la
data scadenței (31 decembrie 2004), respectiv 30 ianuarie 2005.
Față de data introducerii
cererii de chemare în judecată (14 decembrie 2007), s-a observat că termenul de
prescripție nu s-a împlinit, indiferent dacă durata acestuia se calculează în
raport cu Decretul nr. 167/1958, 3 ani, așa cum susține pârâta sau în raport cu
O.G. nr. 92/2003, 5 ani, așa cum susține reclamantul.
Examinând fondul cauzei,
prima instanță a considerat că acțiunea reclamanților este întemeiată în
privința capetelor de cerere constând în reziliere și evacuare și întemeiată în
parte în privința capătului de cerere constând în pretenții.
Astfel, potrivit art. 969 alin.
(1) C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile
contractante.
Conform art. 6 din
contractul de închiriere, nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima
zi a lunii pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere
din suma datorată pentru maxim 30 de zile calendaristice; după această perioadă
de 30 de zile calendaristice, contractul de închiriere este reziliat de drept.
De asemenea, potrivit art. 1439
alin. (2) C. civ., în cazul când una din părți nu împlinește îndatoririle sale
principale, cealaltă parte poate cere desființarea contractului de locațiune.
La dosar nu există vreo dovadă că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28
februarie 2003 pârâta ar fi achitat chiria majorată conform H.C.L.M.T. nr. 42/2000,
ca atare, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 8 februarie 1999
încheiat între părți.
Referitor la capătul de
cerere constând în evacuarea pârâtei, s-a observat că în urma rezilierii
contractului de închiriere pârâta nu mai posedă vreun titlu care să justifice
prezența în imobilul litigios, dispunându-se astfel evacuarea pârâtei din
imobilul situat în municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în CF
Timișoara, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de
526,39 mp.
În privința capătului de
cerere constând în obligarea pârâtei la plata diferențelor de chirie, a
majorărilor și a penalităților, instanța a considerat că pretențiile
reclamanților sunt întemeiate doar în parte, respectiv debitul constând în
diferențele de chirie și penalitățile.
Conform art. 1429 C. civ.,
locatarul are obligația de a plăti chiria la termenele stabilite. S-a reținut
că din înscrisurile depuse de reclamanți la dosarul cauzei rezultă că acesta
are față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă în sensul art. 379 C.
proc. civ.
Debitul constând în chirie
are o existență determinabilă în raport cu hotărârile Consiliului Local al
Municipiului Timișoara prin care se majorează tarifele de bază la chiria pe mp,
în contractul de închiriere fiind înscrise atât suprafața imobilului cât și
destinația acestuia, criterii care se regăsesc și în anexa la H.C.L.M.T. nr. 42/2000,
reținându-se că pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pârâta
datorează o diferență de chirie de 73.012 lei.
Instanța de fond a înlăturat
susținerile reclamanților conform cărora pentru întârzierea în plata chiriei
sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 92/2003, deoarece veniturile din chirii
ar constitui creanțe bugetare. Astfel, s-a observat că aplicabilitatea Codului
de procedură fiscală iese din discuție, pe de o parte, deoarece atâta vreme cât
între părți există un contract valabil încheiat își produce efectele potrivit
clauzelor sale, iar pe de altă parte, deoarece chiar dacă veniturile din chirii
constituie creanțe bugetare, această împrejurare nu implică și caracterul
fiscal al creanței respective. Raporturile contractuale presupun poziții de
egalitate între părți, pe când raporturile de drept fiscal sunt raporturi de
subordonare, de autoritate, iar nu raporturi juridice civile. În speță,
raporturile dintre părți sunt guvernate de contractul de locațiune și de
dispozițiile legii civile. Rezultă că reclamanții nu sunt îndreptățiți la
majorări de întârziere și la penalități de întârziere întemeiate pe
dispozițiile Codului de procedură fiscală.
S-a reținut că reclamanții
sunt însă îndreptățiți la penalități de întârziere contractuale, conform art. 6,
care prevede că nerespectarea termenului de plată, respectiv ultima zi a lunii
pentru care se face plata, se penalizează cu 5% pe zi de întârziere din suma
datorată pentru maximum 30 de zile calendaristice.
Cum penalitățile se
calculează la suma datorată, iar pârâta a depășit termenul de 30 de zile, reiese
că aceste majorări ar atinge cota de 150% din debit. Art. 4 alin. (3) din Legea
nr. 469/2002 stabilește că totalul penalităților pentru întârziere în decontare
nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția
cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Întrucât în contract nu
s-a prevăzut posibilitatea depășirii debitului de către penalități, suma maximă
pe care reclamanții o pot pretinde cu titlu de penalități de întârziere este
cea egală cu debitul, adică 73.012 lei. Dar, reclamanții au solicitat
penalități doar în cuantum de 4.381 lei, situație în care își găsește
aplicabilitatea principiul disponibilității, materializat în dispozițiile art. 129
alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra
obiectului cererii deduse judecății.
Prin urmare, pârâta a fost
obligată să plătească reclamanților suma totală de 77.393 lei, din care 73.012
lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28
februarie 2003, iar 4.381 lei reprezintă penalități de întârziere, fiind
respinsă în rest acțiunea, respectiv pretențiile de 377.472 lei majorări de
întârziere.
Văzând și dispozițiile art. 274
C. proc. civ., pârâta căzând total în pretenții în privința capetelor de cerere
constând în reziliere și evacuare, aceasta a fost obligată să plătească
reclamanților suma de 16,6 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe
au declarat apel reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria
Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pârâta SC
U.S. SRL, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 19 mai 2008.
Curtea de Apel Timișoara,
prin decizia nr. 127 din 16 iunie 2008 a respins ca nefondat apelul
reclamanților și a admis apelul pârâtei schimbând în parte sentința și a
respins cererea reclamanților, menținând în rest dispozițiile sentinței.
Instanța de apel a reținut,
în esență, date fiind raporturile locative dintre părți, chiria stabilită prin
contract are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local și că
astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale. Ca atare,
raportat la natura juridică a cererii privind plata diferențelor de chirie se
aplică termenul de prescripție de 3 ani, termen care a început să curgă la data
de 1 octombrie 2002 pentru diferența de chirii datorată pe perioada 1 ianuarie
2001 - 1 octombrie 2002 și de la data scadenței pentru fiecare chirie pentru
diferențele lunare din perioada 1 octombrie 2002 - 28 martie 2003. Cum acțiunea
a fost înregistrată doar la 18 decembrie 2007, dreptul la acțiune pentru plata
diferențelor de chirie aferente perioadei 1 octombrie 2001 - 28 februarie 2003
este prescris extinctiv.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs, în termen, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar,
Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara
solicitând admiterea recursului lor și modificarea deciziei în sensul admiterii
apelului lor, respingerii excepției prescripției extinctive, schimbarea în tot
a sentinței instanței de fond și admiterea în întregime a acțiunii lor.
În motivarea recursului lor,
întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,
reclamanții critică instanța de apel în primul rând pentru admiterea excepției
prescripției dreptului la acțiune întrucât nu a aplicat în speță dispozițiile
Codului fiscal care prevăd că termenul de prescripție este de 5 ani, fiind
vorba de sume care reprezintă creanțe bugetare, așa cum sunt definite de O.G. nr.
45/2003.
Pe de altă parte recurenții
- reclamanți susțin că și dacă s-ar calcula termenul de prescripție de 3 ani
pretențiile lor nu sunt prescrise deoarece prescripția a fost întreruptă pe
perioada soluționării cererii în anularea hotărârii Consiliului Local Timișoara
nr. 42/2000, cerere respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 471 din 1
octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara.
În continuarea motivării
recursului lor reclamanții reiau susținerea privind asimilarea sumelor obținute
din închirierea spațiilor creanțelor bugetare și aplicarea termenului special
de prescripție de 5 ani după care fac o serie de considerații cu privire la
executarea contractului de închiriere și la calculul chiriei și al
penalităților care nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs
prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În partea finală a
recursului lor reclamanții arată că temeiul de drept al calculului majorărilor
și penalităților de întârziere este O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură
Fiscală și critică faptul că se face o confuzie între penalitățile de
întârziere și majorările de întârziere, menționând că primele se percep pentru
perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2005 iar cele de al doilea de la 1
ianuarie 2005 până la data plății.
Examinând recursul prin
prisma motivelor invocate ce pot fi încadrate în motivele legale de recurs,
Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Instanța de apel în mod
legal a reținut că este prescrisă creanța pretinsă de reclamanți și ca atare a
admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea
reclamanților.
Nu este întemeiată
susținerea reclamanților - recurenți că sumele încasate cu titlu de chirii ar
constitui creanțe bugetare prescriptibile în 5 ani, conform Codului de
Procedură Fiscală. În mod corect a stabilit instanța de apel că aceste sume au
natura unor venituri proprii la bugetul local iar din momentul în care se
datorează chiria reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local dar
nu o creanță fiscală, în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003,
pentru care termenul de prescripție este de 5 ani. Aceasta întrucât între părți
nu a luat naștere un raport juridic fiscal, niciuna dintre părți nu are
calitatea de organ fiscal și chiria convenită contractual este doar o categorie
a creanțelor bugetare în sens larg dar nu are regimul juridic al unei creanțe
fiscale (impozite, taxe, accize etc.). Drept urmare prestațiile la care s-au
obligat părțile prin contractul de închiriere, chiar și prestațiile care
vizează cuantumul chiriei și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse
regimului juridic de drept comun, inclusiv în ceea ce privește normele de
reglementare a prescripției extinctive cuprinse de Decretul nr. 167/1958.
Pe de altă parte nu este
întemeiată nici cealaltă critică a recurenților cu privire la momentul de la
care a început să curgă termenul de prescripție întrucât instanța de apel a
luat în considerare același termen ca cel indicat de recurenți respectiv 1
octombrie 2002 dar a reținut, în mod corect, că acțiunea reclamanților este
prescrisă și raportată la acest moment, întrucât termenul de prescripție
aplicabil este de 3 ani.
Față de cele de mai sus,
reținând că instanța de apel a soluționat în mod legal excepția prescripției
dreptului la acțiune și, drept urmare, în mod corect a respins, pe acest temei
acțiunea reclamanților Curtea nu va mai examina și criticile recurenților
privind calculul chiriei și penalităților de întârziere precum și al
majorărilor de întârziere, aceste critici rămânând fără obiect.
Față de cele de mai sus
Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă
recursul ca nefondat iar în baza art. 274 C. proc. civ. să oblige recurenții să
plătească intimatei - pârâte cheltuielile de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanții Municipiul Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara și
Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva deciziei Curții de Apel
Timișoara nr. 127 din 16 iunie 2008, ca nefondat.
Obligă recurenții să
plătească intimatei - pârâte SC U.S. SRL Timișoara suma de 5.926 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 martie 2009.