ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 60/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, sub nr. 8578/30 din 21 noiembrie 2007 reclamanții Municipiul Timișoara prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâta SC G.O.P. S.N.C. solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 603/1999 încheiat între Primăria Municipiului Timișoara și pârâtă, evacuarea necondiționată a acesteia din spațiul cu altă destinație decât cea de locuință situat în Timișoara, în suprafață de 69,55 mp, înscris în C.F. ind. 127441 Timișoara, nr.top 17189/IX, C.F.

col. 8048, obligarea pârâtei la plata diferenței de chirie, majorări și penalități de întârziere în cuantum de 21.171 lei, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 61/PI din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinge acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara reprezentat prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, cu sediul în Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC G.O.P. S.N.C. cu sediul în Timișoara.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că între părți a intervenit contractul de închiriere nr. 603/1999 care are înserată clauză de actualizare a chiriei pe durata derulării lui, prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, iar prin Hotărârea nr. 42/2000, începând cu data de 1 ianuarie 2001 au fost modificate tarifele de bază pe metru pătrat, la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință. În ceea ce o privește pe pârâtă, actualizarea chiriei a fost cuantificată pentru perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003 la 4.044 lei, sumă la care au fost calculate dobânzi și penalități de întârziere. Raporturile dintre părți au însă, natură convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decretului 167/1958 iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale așa cum sunt definite de art. 21 C. proc.

fisc., aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, iar acțiunea este prescrisă atât sub aspectul debitului solicitat pentru perioada 2001-2003 cât și sub aspectul accesoriilor (dobânzi, penalități de întârziere aferente debitului), precum și capătul de cerere privind rezilierea contractului încheiat între părți, prin prisma acelorași dispoziții ale art. 3, art. 7 și art. 12 din Decretul 167/1958. Cu privire la evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, reclamanții nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia civilă nr. 119/A din 9 iunie 2008, respinge apelul declarat de Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara având sediul în Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 61/2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8578/30/2007, în contradictoriu cu pârâta intimată SC G.O.P. S.N.C. , cu sediul în Timișoara. Obligă reclamanții la plata sumei de 2000 RON către pârâtă, cu titlu de onorariu avocat, în apel. Instanța de apel a constatat că termenul de prescripție incident în cauză este cel general de 3 ani, conform dispozițiilor Decretului nr. 167/1968, iar întreruperea prescripției nu operează în speță decât în condițiile art. 16 din același act normativ.

Prin cererea de recurs formulată, reclamanții au susținut că în mod eronat instanțele au admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând acțiunea formulată, fără a intra în cercetarea fondului cauzei. Recurenții au precizat că în speță sunt aplicabile dispozițiile Codului Fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani întrucât aceste sume reprezintă creanțe bugetare. Potrivit art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, republicată privind Codul de procedură fiscală, „Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani”. Totuși pretențiile nu sunt prescrise nici pentru termenul general de 3 ani, deoarece prescripția a fost întreruptă.

Se susține în continuare că sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local, fiind asimilate creanțelor bugetare, astfel încât termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de Legea nr. 571/2003, respectiv de 5 ani. Referitor la fondul cauzei, se precizează că pârâta nu a respectat clauza prevăzută și acceptată fără obiecțiuni, astfel cum rezultă din contractul de închiriere menționat. Chiria restantă solicitată reprezintă diferența de chirie pentru perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, rezultată ca urmare a aplicării tarifelor stabilite prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 42/2000.

Reactualizarea, modificarea chiriei se face potrivit art. 4 din contractul de închiriere, contract semnat de pârâtă fără obiecțiuni, iar suma de 1.729 lei reprezintă diferența de chirie calculată potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pentru care au fost calculate penalități și majorări de întârziere. De asemenea, dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractele de închiriere nr. 585/1999 și 586/1999 prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri ale Consiliului Local, ce au putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969 și art. 970 C. civ. Temeiul de drept indicat de recurenți îl constituie art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Intimata prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului, menținerea deciziei recurate și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Recursul nu este fondat. Înalta Curte analizând hotărârea în raport de motivele invocate de recurenți, de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente constată că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile invocate. Referitor la primul motiv de recurs, din conținutul deciziei recurate nu rezultă că instanța s-a substituit părților contractante, modificând sau înlocuind clauzele contractuale, ori a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut, instanța pronunțându-se pe excepția prescripției dreptului la acțiune, și nu pe fondul cauzei.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, în sensul că decizia pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aceasta nu poate fi primită, întrucât chiar din propriile susțineri ale reclamanților rezultă că actul juridic încheiat între părți are caracterul unui act de gestiune, fără a fi încadrat în categoria actelor de autoritate pentru a beneficia de un alt regim juridic, preferențial. Înalta Curte constată că termenul de prescripție incident în cauză este cel general de 3 ani, conform dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1968, iar întreruperea prescripției nu operează în cauză, decât în condițiile prevăzute de art. 16 din actul normativ menționat.

Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”. În speță, majorarea chiriei pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, pretinsă de recurenți este prescrisă, întrucât față de ultimul moment la care a început să curgă termenul final de prescripție, respectiv februarie 2003 și cea a introducerii acțiunii, 21 noiembrie 2007, termenul de 3 ani în care recurenții reclamanți își puteau valorifica dreptul era depășit. Privitor la reiterarea situației de fapt din apel, recurenții nu se pot prevala de o analiză a susținerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate întrucât ambele instanțe s-au pronunțat asupra excepției dreptului la acțiune, care a făcut de prisos cercetarea în fond a cauzei.

Critica privind întreruperea prescripției nu poate fi reținută, în cauză nefiind îndeplinite condițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 119 din 9 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ. se vor obliga recurenții la 3.200 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 119 din 9 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială ca nefondat. Obligă recurenții la 3.200 lei cheltuieli de judecată către intimată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2009.