ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1076/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1076/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 160/PI din 11 martie 2008

pronunțată în dosarul nr. 9146/30/2007, Tribunalul Timiș a respins excepția

prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamanților, invocată de

pârâtă prin întâmpinare.

A respins excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis excepția lipsei

calității procesuale active a Primăriei Municipiului Timișoara și a Consiliului

Local al Municipiului Timișoara.

A respins acțiunea

reclamanților Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara ca nefiind introdusă de persoane fără calitate

procesuală activă.

A admis în parte cererea

reclamantului Municipiul Timișoara reprezentat de Primarul municipiului în

contradictoriu cu pârâta SC T. SA Timișoara.

A dispus evacuarea pârâtei

din imobilul situat în Municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în C.F.

Timișoara, constând în spațiu cu altă destinație decât locuință în suprafață de

30 mp.

A dispus rezilierea

contractului de închiriere din 30 septembrie 1998 încheiat între părți.

A obligat pârâta să

plătească reclamantului Municipiul Timișoara suma totală de 2.112 lei, din care

1.992 lei reprezintă diferență chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001

– 28 februarie 2003, iar 120 lei reprezintă penalități de întârziere.

A respins în rest acțiunea,

respectiv pretențiile de 10.299 lei majorări de întârziere.

A obligat pârâta să

plătească reclamantului Municipiul Timișoara suma de 16,6 lei cheltuieli de

judecată.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel, în termen legal, reclamanții Municipiul Timișoara, prin

Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, cât și pârâta SC T. SA Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 142

din 8 iulie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, în majoritate, a

respins apelul declarat de reclamanți și a admis apelul formulat de pârâtă, a

schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins capetele de acțiune

în rezilierea contractului, de evacuare, diferență chirie restantă, penalități

de întârziere și obligarea la cheltuieli de judecată și a menținut restul

dispozițiilor hotărârii.

A obligat, totodată,

reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar la plata sumei de 1.900 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel față de pârâtă.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut, în primul rând, privitor la excepția lipsei calității procesual

active a reclamanților Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria

Municipiului Timișoara că este întemeiată și a fost bine soluționată, deoarece potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ

teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică

deplină și patrimoniu propriu, iar conform alin. (2) în justiție, sunt

reprezentate după caz de Primar sau de președintele Consiliului județean.

Pe fond, în ceea ce privește

apelul reclamantului Municipiul Timișoara, prin Primar a reținut că, în speță,

așa cum s-a menționat este vorba despre raporturi contractuale și ca atare

aplicabilitatea Codului de procedură fiscală nu poate fi reținută.

În ceea ce privește

penalitățile de întârziere, întrucât, reclamanții au solicitat obligarea

pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 693 lei, în mod

corect, Tribunalul a avut în vedere principiul disponibilității.

În mod neîntemeiat

reclamantul - apelant Municipiul Timișoara, prin Primar a considerat că art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002 nu este aplicabil în speță, venind în contradicție

cu principiul echității.

Astfel, art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 469/2002 prevede că totalul penalităților pentru întârziere în

decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu

excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Deoarece în contract nu s-a

prevăzut posibilitatea depășirii valorii debitului, în mod întemeiat, prima

instanță a apreciat că suma maximă pe care o poate pretinde reclamantul cu

titlu de penalități de întârziere este egală cu valoarea debitului, respectiv

cu suma de 1.992 lei.

În ceea ce privește apelul

pârâtei, referitor la excepția prescripției acțiunii intentate împotriva

pârâtei, respinsă de către Tribunal ca neîntemeiată, s-a reținut că, în mod

corect, pârâta a considerat că, întrucât, ne aflăm în prezența unor relații

contractuale de natură comercială, în conformitate cu prevederile art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar creanța pe

care reclamantul Municipiul Timișoara, prin Primar a solicitat-o este

prescrisă.

În speță termenul de la care

a luat naștere dreptul material la acțiune al reclamantului Municipiul

Timișoara, prin Primar a fost data de 1 octombrie 2002, data pronunțării

deciziei civile nr. 471 în dosar nr. 2564/CA/2001 al Curții de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ.

Având în vedere ordinea de

soluționare a excepțiilor invocate de pârâta - SC T. SA, cât și admiterea

excepției prescripției acțiunii reclamantului Municipiul Timișoara, prin

Primar, Curtea nu a mai analizat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului.

Referitor la petitele vizând

rezilierea contractului de închiriere din 1998 și evacuarea pârâtei din spațiul

situat în Timișoara, județul Timiș, s-a constatat că în mod neîntemeiat acestea

au fost admise de prima instanță, având în vedere că nu se poate reține nicio

culpă contractuală în sarcina pârâtei.

Astfel, locatorul a emis și

emite facturi pentru chirie pe care locatara le-a achitat în valoarea

solicitată, acesta neemițând până la data chemării în judecată, facturi pentru

plata diferențelor de chirie pretinse direct prin acțiune și cu privire la care

dreptul la acțiune s-a și prescris sau o notificare în acest sens încât

solicitarea rezilierii contractului apare ca fiind tardivă și neavenită, în

contextul art. 6 din contract potrivit căruia reclamantul putea face acest

lucru în termenul de 30 de zile de la data neplății.

Cât privește evacuarea,

având în vedere că această cerere este un accesoriu al primului petit

(accesorium sequitur principale), toate argumentele care fundamentează

respingerea cererii de reziliere au fost aplicate mutatis mutandis și în acest

caz. Neputându-se pronunța în mod legal și temeinic rezilierea contractului de

închiriere, nu se va putea pronunța nici evacuarea pârâtei, care este titulara

unui drept de folosință născut în baza unui contract de închiriere perfect

valabil.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat, în termenul legal, recurs reclamanții prin aceeași cerere,

solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii judecătorești atacate în

sensul admiterii apelului propriu și a respingerii apelului formulat de pârâtă,

respingerea excepției prescripției extinctive, schimbarea în parte a sentinței

apelate și pe fond admiterea în totalitate a acțiunii introductive.

Au susținut, în esență, în

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. că instanța de apel a

denaturat conținutul clauzelor contractuale și a aplicat greșit legea.

Astfel, potrivit art. 4 alin.

(2), chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului

prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara, Hotărârea

C.L.M.T. nr. 42/2000 tocmai la această clauză făcând referire când stabilește

în art. 1 că „începând cu data de 1 ianuarie 2001 se modifică tarifele de bază

pe mp la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință”,

reactualizarea făcându-se în raport de rata inflației, zona de interes, etc.

Această hotărâre fiind

contestată în instanță a condus la suspendarea efectelor sale pe o perioadă de

timp și în aceste condiții s-au emis facturi cu tarife nemodificate dar,

cererea a fost în final respinsă de instanța de judecată încât trebuia să se

dea eficiență voinței părților în sensul în care au convenit prin contract,

instanța, încălcând din acest punct de vedere și principiul forței obligatorii a

contractului.

Cât privește penalitățile de

întârziere acestea au fost solicitate pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 31

decembrie 2005, iar majorările de întârziere de la 1 ianuarie 2005 până la data

plății, instanța de apel făcând confuzie în ceea ce privește regimul juridic

aplicabil fiecăreia, în raport de evoluția legislației în materie.

Sub acest aspect, au arătat

că față de natura creanței care este fiscală și acestea au același regim

juridic fiind aplicabil termenul de prescripție de 5 ani.

Cât privește rezilierea

contractului, instanța de apel a ignorat H.C.L.T.M. nr. 182/2001 prin care s-a

modificat art. 6 din contract, potrivit căruia nerespectarea termenului de

plată după trecerea perioadei de 30 zile atrage rezilierea de drept a

contractului.

Intimata - pârâtă a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

În primul rând, trebuie

arătat că în ceea ce-i privește pe recurenții - reclamanți Primăria

Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, aceștia nu

pot invoca omisso medio motive de nelegalitate privind fondul litigiului, ci

doar legate de modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale

active, ceea ce nu face obiectul recursului.

Cât privește fondul

litigiului, raportat la recursul reclamantului Municipiul Timișoara, prin

Primar, se constată că perioada pentru care s-a pretins diferența de chirie

este, potrivit acțiunii introductive, 1 ianuarie 2002 – 28 februarie 2003.

S-a susținut că, părțile au

convenit ca plata chiriei să se facă în condițiile prevăzute prin hotărâri ale Consiliului

Local al Municipiului Timișoara, prin care aceasta ar fi fost prorogată la 31

decembrie 2004, pentru sumele aferente perioadei de mai sus și că instanța de

apel denaturând conținutul convenției a rezolvat greșit atât excepția

prescripției cât și fondul sub aspectul sumelor real cuvenite.

Or, din observarea

contractului rezultă că părțile au convenit ca stabilirea și reactualizarea

chiriei să se realizeze pe baza hotărârilor consiliului local, ceea ce

presupune în interpretarea corectă, dată și de către instanța de apel, că

această clauză se referă la prețul contractului și nu la plata acestuia.

Prin urmare, orice altă

modificare prin hotărârile consiliului local fără acordul celeilalte părți,

precum rescadențarea debitelor, echivalează cu o modificare unilaterală a

condițiilor de plată, valabile fiind cele din contract care, potrivit art. 969 C.

civ. reprezintă legea părților, respectiv „lunar, cel mai târziu până la expirarea

lunii pentru care se face plata”.

Cât privește natura juridică

a creanței, cu incidență asupra termenului de prescripție aplicabil, este

evident că raportarea recurentului la dispozițiile fiscale, este greșită,

aceasta fiind derivată dintr-un raport juridic de drept privat și nu de drept

fiscal, ceea ce a atras și competența instanței de drept comun și nu a

instanței de contencios administrativ.

Chiar dacă se admite că este

o creanță bugetară ea este nefiscală, deci, nesupusă normelor juridice din materia

fiscală, regim juridic care nu poate fi aplicat diferențiat, în sensul ca

stabilirea și urmărirea să se facă după dreptul comun, iar termenul de

prescripție aplicabil să fie cel special, de 5 ani, din materia fiscală și nu

cel general, de 3 ani, corect aplicat de instanța de apel.

Cât privește pretinsa

modificare a art. 6 din contract, tot prin hotărâre a consiliului local,

încalcă același principiu al forței obligatorii a contractului.

Pe de altă parte, recurentul

este cel care fac confuzie între clauza penală din contract prin care părțile

pot prestabili acoperirea unui eventual prejudiciu rezultat din executarea

necorespunzătoare a obligațiilor contractuale și majorările de întârziere

prevăzute de legislația fiscală, ca accesorii ale unei creanțe fiscale,

neincidente în cauză pentru argumentele deja arătat încât bine nu au fost

acordate de către instanța de apel decât în limita contractului.

Sub acest ultim aspect,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare și a dispozițiilor Legii nr. 469/2002.

Concluzionând, față de

limitele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care nu permit

reaprecierea probelor, nu se poate reține ca nelegală hotărârea, nici în

privința respingerii cererii în reziliere a contractului, față de dispozițiile art.

6 din contract, nici în privința evacuării, având în vedere raportul de

accesorialitate al acestei cereri în raport cu petitul privind rezilierea

contractului, care legal a fost respins.

Totodată, invocarea

principiului echității nu poate înfrânge principiul legalității, recurentul -

reclamant putând acționa în justiție, în termenul legal de prescripție, pe

căile prevăzute de lege, ceea ce nu a făcut.

Pentru toate aceste

argumente juridice, hotărârea instanței de apel este la adăpost de criticile

invocate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. încât, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat cu cheltuieli de

judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., potrivit

dovezilor existente la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții Municipiul Timișoara, prin Primar, Primăria Municipiului

Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei

civile nr. 142 din 8 iulie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, ca nefondat.

Obligă recurenții -

reclamanți, în solidar, să plătească intimatei - pârâte SC T. SA Timișoara suma

de 2.397 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2009.