ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4234/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 25 iulie 2006, sub nr.

1699/30/2006, reclamanta N.S. a chemat în judecată pe pârâții I.C.T., I.C.C.,

Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local Timișoara, Primăria

Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și SC O.J.V.L.T. SRL,

solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995 de către soții I. cu SC O.J.C.V.L. Tim SRL, privind imobilul situat în

Timișoara, înscris în C.F. nr. 9516, format din casă și teren, precum și a

oricăror alte acte de înstrăinare referitoare la acest imobil; să constate

nulitatea absolută a contractului de concesiune încheiat pentru terenul situat

la adresa sus-menționată; repunerea părților în situația anterioară, în sensul

revenirii imobilului, casă și teren, la stat; să constate nulitatea absolută a

contractului de închiriere încheiat între aceleași părți; să dispună

rectificarea C.F. nr. 9516, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris

pe numele soților I. și a dreptului de concesiune asupra a 89,70 mp teren și

reintabulării imobilului pe numele statului român.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că a notificat la 13 noiembrie 2001 Primăria Municipiului Timișoara, solicitând

restituirea în natură a imobilului în litigiu, înscris în C.F. nr. 139,

nr.top.466, compus din casă și teren, fostă proprietate a mamei sale, B.M.

Imobilul a trecut din C.F. nr. 139 în C.F. nr. 9516, fiind confiscat de statul

român în baza Decretului nr. 111/1951. La notificare, au fost anexate toate

actele doveditoare ale dreptului de proprietate pretins și ale calității de

moștenitoare a reclamantei de pe urma proprietarei inițiale.

Până în prezent, Primăria Municipiului

Timișoara nu a soluționat notificarea formulată de aceasta.

Reclamanta a invocat dispozițiile

Titlului I art. III din Legea nr. 247/2005, conform cărora actele juridice de

înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuințe, încheiate după

14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din

O.U.G. nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

241/2001, și neatacate în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază

teritorială se află imobilul notificat, în termen de 12 luni de la data

intrării în vigoare a Titlului I sau de la data luării la cunoștință a

încheierii contractului. Art. III a fost modificat prin O.U.G. nr. 209/2005.

Susține reclamanta că art. 44 interzice,

sub sancțiunea nulității absolute, înstrăinarea sub orice formă, concesionarea,

ipotecarea, contractul de leasing, precum și orice închiriere sau subînchiriere

în beneficiul unui nou chiriaș, a bunurilor imobile, terenuri și construcții cu

destinația de locuință, care fac obiectul unor încunoștințări scrise,

notificări sau cereri în constatarea sau în realizarea dreptului de

proprietate, din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste

bunuri.

Invocă și dispozițiile art. 45 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, arătând că, deși imobilul era revendicat în baza Legii

nr. 10/2001, pârâta SC O.J.V.C.L. SRL a încheiat cu familia I. un contract de

vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, nul

absolut pentru fraudarea legii.

De asemenea, în aceleași condiții și cu

încălcarea, în plus, a hotărârii Consiliului Local Timișoara nr. 13/2004, s-a

încheiat contractul de concesiune cu familia I., pentru suprafața de teren de

89,70 mp.

Reclamanta a arătat și că soții I. nu

aveau contract de închiriere legal încheiat la data intrării în vigoare a Legii

nr. 112/1995 și nici măcar la 15 noiembrie 2002, când s-a întocmit referatul de

către reprezentanții Primăriei Municipiului Timișoara.

Pârâții au încheiat contractul de

închiriere pentru imobilul în litigiu la data de 16 octombrie 2003, deși art.

44 din O.U.G. nr. 40/1999 interzicea expres acest lucru, actul juridic fiind,

astfel, lovit de nulitate absolută.

Mai susține că pârâții nu îndeplineau

nici condițiile prevăzute la art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, pentru a

putea încheia contractul de vânzare-cumpărare.

În dosar, a depus întâmpinare pârâtul

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, invocând tardivitatea formulării

acțiunii pentru nerespectarea dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, coroborat cu art. 46 pct. 2 din Normele metodologice de aplicare

unitară a acestei legi, aceste dispoziții stabilind un termen special de

prescripție pentru acțiunea în nulitate, care a expirat la 14 august 2002. Pe

fond, a solicitat respingere cererii.

Pe parcursul procesului, reclamanta a

depus o cerere completatoare a acțiunii, prin care a indicat contractele pentru

care solicită constatarea nulității absolute, menținând cererea de restabilire

a situației de carte funciară.

Pârâta SC O.J.V.C.L. SRL a depus și ea

întâmpinare, prin care a solicitat admiterea capătului de cerere referitor la

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 748 din

8 ianuarie 2004, lăsând la aprecierea instanței soluționarea celorlalte cereri.

Pârâții I.C.T. și I.C.C. au depus, la

rândul lor, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

Instanța a respins excepția tardivității

introducerii acțiunii deoarece acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare este întemeiată pe dispozițiile art. III din

Legea nr. 247/2005 și nu pe dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Prin sentința civilă nr. 249 din 7

februarie 2007 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a admis acțiunea astfel

cum a fost formulată și precizată; s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de închiriere nr. 4295 din 16 octombrie 2003, încheiat între pârâții

persoane fizice și Primăria Municipiului Timișoara, a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 748 din 8 ianuarie 2004, încheiat între familia I. și

O.J.C.V.L. Tim S.R.L. și a contractului de concesiune nr. 2 din 5 octombrie

2006, încheiat între aceiași pârâți și Municipiul Timișoara, reprezentat de

Consiliul Local al Municipiului Timișoara; s-a dispus radierea dreptului de

proprietate al pârâților I. și a dreptului de concesionare al acestora pentru

suprafața de 89,70 mp, înscris în C.F. nr. 9516 Timișoara și reintabularea

dreptului de proprietate al statului în aceeași carte funciară, cu cheltuieli

de judecată.

În esență, prima instanță a reținut că

imobilul în litigiu a aparținut autoarei reclamantei, B.M. și a fost preluat de

stat în baza Decretului nr. 111/1951, reclamanta fiind moștenitoarea fostei

proprietare tabulare, conform certificatului de moștenitor nr. 127/2002.

Aceasta a depus notificare pentru

restituirea imobilului în litigiu, fiind dovedită identitatea dintre imobilul

solicitat și imobilul cumpărat de către pârâții I., conform procesului-verbal

de constatare a situației de fapt, de la fila 26 dosar.

La data depunerii notificării, imobilul

nu era locuit de fiul titularei contractului de închiriere, acest act juridic

fiind încheiat la 16 octombrie 2003, cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, republicată. Conform textului de lege menționat,

până la finalizarea procedurilor administrative, și, după caz, a celor

judiciare, prevăzute de actul normativ arătat, este interzisă, sub sancțiunea

nulității absolute, înstrăinarea, concesionarea, precum și orice închiriere în

beneficiul unui nou chiriaș, a terenurilor cu sau fără construcții, ce fac

obiectul notificărilor transmise în condițiile acestei legi.

Dispozițiile art. 44 din O.U.G. nr.

40/1999 reiau, în mare măsură, prevederile enunțate mai sus, textul de lege

fiind, de asemenea, încălcat, la încheierea contractului de închiriere, care

este, astfel, lovit de nulitate absolută.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare

nr. 748 din 8 ianuarie 2004, instanța a apreciat că și acesta este lovit de

nulitate absolută deoarece pârâții nu aveau calitatea de chiriași în imobil la

data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Buna-credință invocată de ei a fost

înlăturată față de existența notificării adresate de către reclamantă Primăriei

Municipiului Timișoara, având ca obiect restituirea imobilului în litigiu,

anterior încheierii actului juridic în discuție.

Aceleași argumente au fost avute în

vedere și în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de

concesiune asupra terenului în litigiu, pe lângă dispozițiile art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, fiind reținute și dispozițiile art. 3 din H.C.L.M.T. nr.

137/2004.

Împotriva acestei sentințe civile au

declarat apel pârâții I.C.T. și I.C.C., precum și pârâții Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primăria

Municipiului Timișoara.

Pârâții persoane fizice au criticat

hotărârea deoarece, în mod greșit, prima instanță a considerat că reprezintă o

simplă eroare materială solicitarea unui alt imobil de către reclamantă decât

cel deținut de către pârâți. Astfel, notificarea acesteia se referă la imobilul

înscris în C.F. nr.139 Timișoara, nr.top.466, situat în Timișoara. Imobilul

menționat în notificare este format dintr-o casă cu 2 etaje, edificată pe

parcela cu nr.top.369 Timișoara.

Pentru prima dată, prin acțiune, a

solicitat imobilul înscris în C.F. nr. 9516, nr. cadastral 22174 Timișoara,

care nu a făcut obiectul notificării.

Notificarea nu a fost notată în cartea

funciară, dobânditorul imobilului fiind, astfel, de bună-credință.

De asemenea, reclamanta nu a solicitat,

în termen legal, restituirea bunului în litigiu.

Mai susțin apelanții pârâți că au fost înscriși

pe listele Primăriei Timișoara cu cerere de acordare a unei locuințe, efectuând

toate demersurile necesare pentru aflarea situației juridice a imobilului.

Locuința pentru care s-a încheiat

contractul de închiriere era formată dintr-o singură încăpere, aflându-se

într-o stare avansată de degradare și, în final, a fost demolată, în luna iunie

2006 fiind începută construirea noii locuințe.

Pârâții Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primăria Municipiului Timișoara

au formulat apel împotriva hotărârii instanței de fond, criticând-o întrucât

instanța de fond a stabilit cheltuielile de judecată în sarcina lor, în mod

nejustificat; a apreciat, în mod greșit, cu privire la identitatea de imobile,

reclamanta nu a notat notificarea în cartea funciară, ceea ce ar fi fost

suficient pentru a stopa orice demersuri în vederea înstrăinării bunului; în

cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 7/1996 și de

Decretul-lege nr. 115/1938, referitoare la modificarea mențiunilor de carte

funciară.

Prin decizia civilă nr. 340 din 20 iunie

2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-au admis apelurile declarate

de către pârâții I., de Consiliul Local și de Primăria Municipiului Timișoara,

a fost anulată sentința apelată și s-a trimis cauza spre competentă

soluționare, în primă instanță, la Judecătoria Timișoara.

Curtea de Apel a invocat pe parcursul

procesului excepția de necompetență materială a Tribunalului privind

soluționarea cauzei, în primă instanță, în condițiile art. 2 pct. 1 lit. b)

raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

A considerat că acțiunea promovată de

reclamantă este o acțiune în realizarea dreptului, cu natură mixtă,

solicitându-se constatarea nulității absolute a unor contracte și revenirea la

situația anterioară în cartea funciară, iar valoarea consemnată în tranzacțiile

a căror nulitate a fost cerută nu depășește suma de 5 miliarde lei vechi,

situație în care, competența soluționării cauzei în primă instanță revine

Judecătoriei Timișoara.

Solicitând și restabilirea situației

anterioare de carte funciară, ca urmare a constatării nulității absolute în

privința celor trei contracte, acțiunea reclamantei are caracter patrimonial,

scopul final al acesteia fiind readucerea imobilului în patrimoniul statului,

în primă fază, și, apoi în propriul patrimoniu, ca efect al parcurgerii

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.

A mai reținut că problema competenței

materiale reprezintă o chestiune de ordine publică, motiv pentru care a admis

apelurile pârâților.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală, pentru următoarele motive:

Instanța

de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. III din Titlul I al Legii

nr. 247/2005, care stabilesc că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect

imobile cu destinația de locuință, încheiate după data de 14 februarie 2001, cu

nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999,

aprobată prin Legea nr. 241/2001, și care nu au fost atacate în instanță în

condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, pot fi atacate

la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul,

în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau de

la data luării la cunoștință a încheierii contractului.

Acțiunea formulată de către reclamantă se

întemeiază tocmai pe dispozițiile art. III, evocate mai sus, care includ și

norme referitoare la competența instanței de judecată.

De asemenea, cererea de fost formulată la

data de 24 iulie 2006, respectiv în termenul legal de 12 luni, impus prin Legea

nr. 247/2005, intrată în vigoare la 25 iulie 2007.

În concluzie, competența de soluționare a

cauzei revine, în primă instanță, Tribunalului Timiș, Curtea de Apel calificând

în mod greșit cererea reclamantei, ca fiind o acțiune de drept comun și

stabilind competența de soluționare a cauzei după criteriul valoric.

În dosar au depus întâmpinare, intimații

pârâți I.C.T. și I.C.C., solicitând, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat.

Analizând decizia civilă atacată, în

raport de criticile formulate și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Astfel după cum deja s-a arătat, cererea

de chemare în judecată a vizat, în esență, constatarea nulității absolute a

unor acte juridice și restabilirea situației anterioare de carte funciară,

fiind întemeiată în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la desființarea

contractelor, pe dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Conform textului de lege sus-menționat,

actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile cu destinația de

locuință, încheiate după 14 februarie 2001, cu nerespectarea interdicției

prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999, care nu au fost atacate în

condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate

la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul

notificat, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a Titlului I din

Legea nr. 247/2005 sau de la data luării la cunoștință a încheierii

contractului.

Sub aspectul competenței, cererea

formulată de reclamantă îndeplinește toate cerințele pentru a atrage incidența

dispozițiilor speciale ale textului menționat mai sus.

Astfel, motivele de fapt prezentate în

acțiune susțin temeiul juridic invocat de reclamantă, și anume art. III Titlul

I din Legea nr. 247/2005, cu referire la art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999,

aprobată prin Legea nr. 241/2001, contestându-se acte juridice care fac

obiectul dispoziției din ordonanța de urgență respectivă, încheiate după 14

februarie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), cu privire la un

imobil pentru care fusese formulată notificare în baza acestui act normativ,

comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, Primăriei Timișoara, la

data de 14 noiembrie 2001.

De asemenea, actele juridice în discuție

nu au fost atacate în cadrul unui alt proces, în condițiile art. 45 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

Capetele de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de închiriere și a contractului de

concesiune, chiar dacă nu reprezintă acte de înstrăinare întrucât nu sunt

translative de proprietate, urmează același regim juridic în materie de

competență deoarece sunt enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 44 din

O.U.G. nr. 40/1999, la care face referire art. III din Titlul I. În consecință,

vizând același imobil și fiind supuse aceleiași reglementări, toate cererile de

desființare a actelor juridice încheiate în legătură cu bunul în litigiu

urmează norma specială de competență.

Cererile privind repunerea părților în

situația anterioară și rectificarea cărții funciare sunt accesorii capetelor de

cerere privind desființarea actelor juridice în cauză întrucât depind de modul

de soluționare a acestor cereri. În consecință, urmează regulile de competență

stabilite pentru soluționarea cererilor principale, astfel cum sunt definite în

art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, conform art. 17 C. proc. civ.

Cum dispoziția sus-enunțată stabilește

competența de soluționare a acțiunilor în nulitate a actelor juridice încheiate

în condițiile art. III în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui

rază teritorială își are sediul imobilul notificat, litigiul, privit în

ansamblul cererilor formulate, trebuia soluționat, în primă instanță, de către

Tribunalul Timiș, secția civilă, astfel cum s-a și realizat.

Textele de lege menționate în

considerentele deciziei recurate și criteriul valoric avut în vedere de

legiuitorul care le-a edictat, pentru stabilirea competenței, reprezintă

dreptul comun în materie, care însă, nu este incident în cauză față de motivele

acțiunii și de dispozițiile cu caracter special ale art. III din Titlul I al

Legii nr. 247/2005, modificată, care se aplică în mod prioritar față de norma

generală.

În concluzie, stabilind competența de

soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Timișoara,

instanța de apel a încălcat normele de competență enunțate mai sus, pronunțând

o hotărâre nelegală, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere aceste argumente, precum

și faptul că, în urma soluției pronunțate de Curtea de Apel, instanța

respectivă nu a intrat în cercetarea apelului declarat de pârâți, în baza art.

312 alin. (1)-(3) și (5) și art. 313 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta reclamantă

împotriva deciziei instanței de apel, va casa decizia menționată și va trimite

cauza spre judecarea apelului declarat de pârâții I.C.T., I.C.C., Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primăria

Municipiului Timișoara, la aceeași instanță.

Față de soluția care urmează să se

pronunțe asupra recursului, cererea de cheltuieli de judecată formulată de

către recurenta-reclamantă va fi avută în vedere de către instanță cu ocazia

judecării apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanta N.S.

împotriva deciziei nr. 340 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă

.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 iunie 2008