ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8608/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8608/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față,

reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

dosar 8837/2004 la Tribunalul Timiș, reclamanta K.Y.H. a contestat Dispoziția

nr. 2139 din 8 octombrie 2004 prin care Primarul Municipiului Timișoara i-a

respins cererea de restituire în natură a imobilului din Timișoara, arătând că

dispoziția este nelegală, câtă vreme ea a făcut dovada calității sale de

proprietar (alături de soțul său) asupra imobilului înscris în C.F. 13180

Timișoara, toate actele doveditoare fiind depuse la dosarul notificării.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 46 din 18 ianuarie 2005

a constatat nulitatea cererii de chemare în judecată, reținând că reclamanta nu

a indicat obiectul acestei cereri.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1132

din 09 mai 2005 a respins apelul declarat de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 7282 din 20 septembrie 2006 Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei

date în apel, cu consecința casării hotărârilor pronunțate în cauză și a trimiterii

acesteia spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Tribunalul Timiș, secția civilă, rejudecând cauza a pronunțat sentința

civilă nr. 383/PI din 21 februarie 2008 prin care cererea de chemare în

judecată a fost admisă în parte.

Instanța a anulat în parte dispoziția atacată și a dispus restituirea în

natură către reclamantă a cotei de 1/2 parte din imobil, menținând în rest

actul atacat.

Tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, în

baza Decretului nr. 111/1951, fiind astfel incidente dispozițiile Legii nr.

10/2001. Din evidențele de carte funciară rezultă că, la data preluării,

imobilul se afla în proprietatea reclamantei si a defunctului său soț K.E., în

părți egale, apropriat cu titlu de cumpărare.

Î

n raport de această împrejurare, prima instanță a apreciat că reclamanta

este îndreptățită la restituirea în natură a cotei de 1/2 parte din imobil,

cotă ce i-a fost preluată conform celor mai sus arătate. în continuare,

tribunalul a reținut că nu a fost dovedită, în condițiile legii, calitatea de moștenitoare

a reclamantei față de defunctul K.E., persoana de la care a fost preluată

cealaltă cotă de proprietate. în dovedirea calității sale de moștenitor,

reclamanta a depus un certificat de călătorie în Israel, din care rezultă că numitul

K.E. a fost însoțit de o persoană numită „I.", fără a fi indicată

calitatea acesteia.

La fel, în certificatul de deces al defunctului, se menționează că

acesta era căsătorit la data morții, fără ca numele soției să fie menționat.

Î

n consecință, instanța a făcut aplicarea art. 1169 C. civ., art. 1, art.

2, art. 3, art. 9 din Legea nr. 10/2001 și a dispus restituirea în natură a

cotei de 1/2 parte din imobilul în litigiu către reclamantă.

Î

mpotriva sentinței au declarat apel reclamanta și pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

solicitând schimbarea acesteia.

Reclamanta a solicitat admiterea în tot a cererii formulate, învederând

că dovada calității sale de moștenitoare - ca soție supraviețuitoare a defunctului,

a fost făcută cu certificatul de căsătorie și cu cel de deces, ambele depuse la

dosar.

Pârâtul a criticat sentința arătând că reclamanta nu a făcut dovada

calității sale de persoană îndreptățită la restituire nici pentru cota de 1/2

parte, astfel cum a reținut prima instanță.

In cauză a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului si

intervenienta A.V., aceasta solicitând admiterea apelului pârâtului și

respingerea celui declarat de reclamantă.

Î

n susținerea cererii sale, a invocat calitatea sa de chiriaș al

imobilului, nereguli săvârșite de avocata reclamantei, existența unui dosar

penal ce vizează imobilul în litigiu, precum și faptul că asupra respectivului

imobil este înscrisă o ipotecă.

A manifestat îndoieli cu privire la identitatea reclamantei și,

respectiv, la modul de dobândire al imobilului.

La termenul din 11 septembrie 2008, în baza art. 52 alin. (1) C. proc.

civ., cererea de intervenție a fost admisă în principiu, instanța reținând ca

fiind îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 49, alin. (1), (3) și

art. 51 C. proc. civ.

La data de 25 martie 2008 a decedat reclamanta K.Y., iar în cauză au

fost introduși moștenitorii acesteia O.E. și K.E., care și-au însușit acțiunea

autoarei lor.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 68A din

1 aprilie 2009 a respins apelurile declarate în cauză.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că imobilul în

litigiu a fost preluat de Statul Român de la foștii proprietari tabulari K.E.

și soția sa I., născută H., în baza Decretului nr. 111/1951 (f. 22- 24 dosar

8837/2004 al Tribunalului Timiș). Nicio parte nu a contestat preluarea abuziva

a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ci cota de proprietate

restituită în natură, reclamanta solicitând restituirea integrală a cotei sale

de drept, pârâtul opunându-se la orice fel de restituire.

Curtea, examinând înscrisurile de la dosar a constatat că, la data

preluării, reclamanta era proprietar în cotă de 1/2 parte asupra imobilului

înscris în C.F. 13180 Timișoara, cealaltă cotă fiind proprietatea soțului său,

imobilul fiind dobândit cu titlu de cumpărare. în aceste condiții, în mod

corect a reținut tribunalul că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită

în sensul art. 3 alin. (1), lit. l) din Legea nr. 10/2001 la restituirea în

natură a cotei de proprietate abuziv preluată.

Pentru a obține restituire cotei de proprietate preluată de la K.E.,

reclamanta a invocat calitatea sa de moștenitoare a acestuia, astfel că

instanța i-a pus în vedere să facă dovada celor susținute conform art. 1169 C.

civ.

Nici în primă instanță și nici în

apel nu a fost depus vreun certificat de moștenitor sau vreun alt înscris din

care să rezulte că în cauză ar putea fi incidente dispozițiile art. 4 alin. (2),

(3) din Legea nr. 10/2001, certificatul de călătorie( și nu de căsătorie, cum

neîntemeiat susține apelanta - f.3 dosar) și, respectiv cel cu privire la

decesul lui K.B. (f. 17,19 dosar apel) nefiind concludente în acest sens.

Aceasta, pentru că reclamanta era ținută să dovedească nu calitatea sa

soție a lui K.E. (B.), ci pe cea de soție supraviețuitoare a acestuia,

respectiv să dovedească vocația sa succesorală în condițiile Legii nr. 319/1944.

Susținerile intervenientei cu

privire la dosarul penal ce vizează imobilul în litigiu nu se pot constitui

decât în eventuale temeiuri de suspendare a judecății; cum însă în cauză nu s-a

făcut dovada începerii urmăririi penale, Curtea a reținut că dispozițiile art.

244 pct. 2 C. proc. civ. nu sunt incidente. Conform înscrisurilor de carte

funciară, imobilul a fost dobândit de foștii proprietari cu titlu de vânzare-cumpărare

astfel că, față de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 7/1996, republicată, și

în lipsa vreunei dovezi contrare, afirmațiile intervenientei vizând înscrierile

din partea a II-a a cărții funciare nu se constituie în temeiuri de schimbare a

sentinței atacate.

Nerelevantă a fost găsită și susținerea vizând sarcina înscrisă în

partea a III-a a aceleiași cărți funciare, câtă vreme Legea nr. 10/2001 nu

condiționează restituirea imobilelor de inexistența vreunei sarcini care să

greveze imobilul.

Curtea a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită și a identității sale, astfel încât criticile vizând aceste

aspecte nu au fost găsite întemeiate.

Curtea a respins, ca fiind nerelevante, ca temeiuri de schimbare a

sentinței, susținerile intervenientei cu privire la persoana apărătorului

reclamantei.

Un ultim considerent avut în vedere de Curtea de apel, a fost acela că

apariția Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001 (aspect invocat de

intervenientă) nu este de natură să influențeze prezenta hotărâre, câtă vreme

legea a fost publicată în M.Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, mult după nașterea

raportului juridic cu care instanța a fost sesizată, iar art. 15 alin. (2) din

Constituția României consacră principiul neretroactivității legii civile.

Î

mpotriva acestei decizii au formulat recurs toate părțile cauzei.

Critica de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți a vizat

faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii de reparație

atunci când a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 3 lit. a) și art. 4

alin. (2), cu privire la nerestituirea în natură a cotei părți de pe urma

defunctului K.B., în favoarea moștenitorilor recurenți O.E. și K.E., calitatea

de persoane îndreptățite fiind dovedită prin probele de la dosar.

Primarul municipiului Timișoara a criticat decizia atacată în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9, arătând că în mod greșit instanța de apel a

reținut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei K.Y. în lipsa

materialului probator concludent în susținere.

Intervenienta V.A. în cererea de recurs a dezvoltat istoricul cauzei,

arătând că legislația referitoare la restituirea proprietăților către

persoanele care au fost deposedate abuziv de către statul comunist nu asigură o

protecție socială chiriașilor din aceste imobile. A mai criticat activitatea

profesională a apărătoarei recurenților-reclamanți și a precizat că a formulat

sesizări penale împotriva acesteia. Nu a indicat temeiul de drept al motivelor

de recurs.

Analizând recursul formulat de intervenienta V.A., Înalta Curte constată

că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, recursul este o cale

extraordinară de atac iar soarta sa depinde de modul în care sunt formulate

criticile de nelegalitate care să se încadreze sau să permită judecătorului să

le încadreze în motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

Obligația părții de a arăta motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor este prevăzută sub sancțiunea nulității

de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În consecință, în măsura în care recursul

este nemotivat ori atunci când aspectele invocate nu pot fi încadrate în

vreunul din motivele de recurs, calea de atac este lovită de nulitate.

Î

n speță, prin cererea de recurs, intervenienta a formulat susțineri care

nu îmbracă caracterul unor critici cu privire la considerentele de fapt și de

drept reținute de instanța de apel în justificarea soluției recurate și ele nu

pot fi calificate ca fiind motive de recurs.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurenta-intervenientă V.A. în

scris nu se grefează pe conținutul hotărârii recurate și nu pot fi încadrate în

vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și cum, în

cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a

constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul

formulat de această parte este lovit de nulitate.

Analizând, însă, decizia civilă

atacată din perspectiva criticilor formulate de către recurenții-reclamanți, în

raport de conținutul rezumativ al speței, Înalta Curte exercitând controlul

judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată

că recursul este fondat, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „imobilele

preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi."

Dispozițiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „de regulă,

imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", iar potrivit

dispozițiilor art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia

cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la

data cererii de restituire și libere de orice sarcini."

Se reține că Legea nr. 10/2001 consacră principiul prevalenei

restituirii în natură a imobilului preluat abuziv.

Î

n practica judecătorească s-a considerat că măsurile reparatorii, în

natură sau prin echivalent, pot fi solicitate de persoana îndreptățită prin

notificarea adresată în termenul legal unității deținătoare a imobilului, după

procedura instituită în capitolul III al Legii nr. 10/2001.

Așa cum rezultă din situația de fapt stabilită de Curte prin

interpretarea probelor administrate, imobilul revendicat în temeiul Legii nr.

10/2001 a aparținut soților K.Y., născută H. și K.E. (B. - potrivit

certificatului doveditor al schimbării numelui - fila 20 dosar apel), fiind

înscris în cartea funciară pe numele ambilor soți (fila 6 dosar fond), în cotă

de 14 fiecare, cote de care au fost deposedați de stat, în mod abuziv, în baza

Decretului nr. 111/1951.

Totodată s-a reținut de către instanța de apel că recurenții O.E. și K.E.

sunt moștenitorii reclamantei K.Y.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 "de

prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari

ai persoanelor fizice îndreptățite", iar potrivit alin. (3)

"Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea

sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile

care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de

acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul prezentei legi".

Î

n acest context al analizei, se remarcă că legiuitorul a înțeles să facă

o diferențiere între cei ce sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii, în

termenul prevăzut de dreptul comun, și cei care au doar vocație succesorală,

iar prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a

moștenirii.

Astfel, în speță, este de necontestat că proprietari tabulari ai bunului

preluat abuziv de către stat au fost cei doi soți K.Y. și K.E., iar prin

formularea notificării soția K.Y. a fost repusă în termenul de acceptare a

moștenirii, cu privire la imobilul în litigiu, potrivit dispozițiilor legale

menționate anterior, incidente cauzei.

Cum recurenții O.E. și K.E. i-au

succedat în drepturi reclamantei K.Y., decedată la data de 25 martie 2008,

aceasta înseamnă că dreptul lor, ca persoane îndreptățite în calitate de

moștenitori ai autoarei lor, care a formulat notificarea, privește întregul

imobil și nu doar cota de V2 cum greșit a reținut instanța de apel.

Î

n ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Primarul municipiului

Timișoara, critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de

dispoz. art. 304

pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă

instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia."

Deși în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate și dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică

care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii.

Cu privire la aprecierea situație de fapt în raport de materialul

probator administrat, se reține că reevaluarea de către instanța de recurs a

situației de fapt pe aspectul invocat de pârât nu este posibilă, criticile

formulate în acest sens neputându-se încadra nici în cazul de modificare

indicat în cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în alt caz

de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs.

În actuala reglementare, art. 304

C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci

doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe

care aceasta o constată.

Pentru considerentele precedente avute în vedere în argumentarea

soluției de admitere a recursului reclamanților, critica de nelegalitate formulată

de pârât, vizând înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit.

a) și art. 4 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001, cu privire la nerestituirea

în natură a cotei părți de pe urma defunctului K.B., în favoarea moștenitorilor

recurenți O.E. și K.E. se va respinge, ca nefondată.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

obliga pe recurentul-pârât Primarul municipiului Timișoara și

recurenta-intervenientă A.V., ca părți care au căzut în pretenții prin respingerea

cererilor lor de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de

recurenții-reclamanți în această fază procesuală, reprezentând onorariu de

avocat, cheltuieli de cazare și transport în cuantum de 2374,11 lei, dovedit cu

factura AMB 14569 din 22 octombrie 2009, bonul fiscal SC P. SA nr. 139 din 22

octombrie 2009 și chitanța nr. 170 din 21 octombrie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 68A din 1 aprilie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Constată nul recursul declarat de intervenienta A.V. împotriva aceleiași

decizii.

Admite recursul declarat de reclamanții O.E. și K.E. împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în parte decizia, în sensul că, admite apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 383/PI din 21 februarie 2008 a

Tribunalului Timiș, secția civilă.

Schimbă în tot sentința, în sensul că, admite contestația, anulează

dispoziția nr. 2139 din 8 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului

Timișoara, în totalitate.

Dispune restituirea în natură către reclamanți a imobilului înscris în

C.F. nr. 13180 Timișoara nr. top 13195 și 13196, imobil constând în casă, curte

în suprafață de 142 mp și grădină, în suprafață de 144 mp.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Obligă pe pârâtul Primarul municipiului Timișoara și intervenienta A.V.

la plata sumei de 2374,11 lei cheltuieli de judecată către recurentele-reclamante

O.E. și K.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2009.