ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2119/30 din 8 august 2006 pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta G.S.M.A. a solicitat obligarea pârâților Primarul și Primăria municipiului Timișoara la emiterea dispoziției motivate privind restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 4998 Timișoara, nr. top 12189. În motivarea cererii a arătat că imobilul a fost preluat abuziv (Decretul nr. 92/1950) din patrimoniul antecesorilor săi și că a formulat notificări, înregistrate sub nr. 2472 din 14 aprilie 2001 și nr. 112 din 19 septembrie 2005, însă dosarul administrativ nu a fost soluționat și nu a fost emisă dispoziția motivată.

Prin încheierea nr. 529/2006, secția contencios administrativ a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului la secția civilă a instanței. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 546/PI din 9 martie 2007 a admis acțiunea, dispunând obligarea pârâților la soluționarea notificării înregistrată sub nr. 112 din 19 septembrie 2005 cu privire la imobilul menționat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a formulat două notificări prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului reprezentat de apartamentul nr. 4 din Timișoara, și de grădina în suprafață de 495 mp de la aceeași adresă, însă notificările nu au fost soluționate nici până în prezent, contrar prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Sentința a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâți, potrivit deciziei civile nr. 400 din 20 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Instanța de apel și-a însușit considerentele primei instanțe privind nesocotirea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a înlăturat apărarea apelanților referitoare la omisiunea reclamantei de a completa dosarul cu o serie de înscrisuri, omisiune care ar fi împiedicat soluționarea dosarului administrativ și ar fi prorogat termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (3) din H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003, cu motivarea că „nu se poate vorbi despre prorogarea tacită a termenului de emitere a dispoziției, conform art. 23.2 din H.G.

nr. 498/ 2003, câtă vreme reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată". Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelantul-pârât Primarul municipiului Timișoara, criticând-o ca fiind nelegală în raport de cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu a putut să soluționeze dosarul administrativ, întrucât acesta trebuie completat cu o serie de înscrisuri (enumerate în cuprinsul cererii de recurs), în lipsa cărora reclamanta nu probează calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii.

Conform art. 23.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, curge de la data depunerii acestora sau de la data la care solicitantul depune o declarație în care arată în mod expres că nu mai are de depus alte probe la dosar. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că, în limitele criticilor formulate, recursul nu este fondat. Cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat doar formal, fără a fi dezvoltat conform cerințelor impuse de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., recurentul neprecizând care este actul juridic dedus judecății, a cărui natură ori înțeles neîndoielnic ar fi fost schimbat de instanță sau greșit interpretat. Cu privire la cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, sub pretextul că reclamanta nu ar fi depus actele doveditoare necesare pentru a face dovada calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, recurentul acreditează ideea că termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nici nu ar fi început să curgă. Soluția preconizată de recurent este contrară atât dispozițiilor legale indicate (inclusiv normelor metodologice aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată), cât și datelor concrete ale cauzei deduse judecății. La solicitarea primei instanțe, pârâtul a înaintat copia dosarului administrativ, din cuprinsul căruia rezultă că, anterior promovării acțiunii, acesta a comunicat, o singură dată, în cursul anului 2002 (fila 75 dosar tribunal), necesitatea depunerii unor înscrisuri doveditoare.

Actele constitutive ale dosarului administrativ nu au fost integral înaintate instanței, însă din adresele nr. SC 2005-14816 din 27 septembrie 2005 (fila 21 dosar tribunal) și adresa nr. D06X – 2205 din 11 martie 2004 (fila 72 dosar tribunal) reiese că reclamanta, prin mandatar, ulterior anului 2002, în repetate rânduri a solicitat soluționarea notificării, unitatea deținătoare comunicându-i fie că procedura de emitere a dispoziției „va fi reluată după soluționarea irevocabilă a proceselor existente pe rolul instanțelor de judecată" (procese finalizate prin decizia civilă nr. 1808 din 14 decembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, depusă la dosarul administrativ la data de 16 februarie 2005, fila 66 dosar tribunal), fie că „în vederea soluționării dosarului este necesară completarea acestuia cu o expertiză de evaluare" și că „datorită numărului mare de dosare (...) nu poate fi precizat termenul de rezolvare". În măsura în care, potrivit adreselor menționate, la cererile petentei privind finalizarea procedurii administrative, care echivalează cu o declarație expresă în sensul ca notificarea să fie soluționată în baza înscrisurilor deja depuse în susținerea cererii de restituire, unitatea deținătoare i-a răspuns invocând alte pretexte decât insuficiența actelor doveditoare ale calității de persoană îndreptățită,

atitudinea pârâtului denotă nesocotirea obligației de a emite dispoziția în condițiile prescrise de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au reținut și instanțele anterioare în interpretarea și aplicarea corectă a textului de lege analizat. Apărarea recurentului este nefondată și din perspectiva pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 (invocat în apel și în recurs), conform căruia termenul de 60 de zile de la depunerea notificării și a actelor pe care „persoana îndreptățită" a înțeles să le folosească în susținerea cererii, se poate proroga doar cu acordul expres sau tacit al acesteia și numai dacă persoana juridică notificată i-a comunicat în scris că documentația depusă este insuficientă.

Or, în speță, ipoteza analizată nu se confirmă, motivele invocate de către recurent la cererile formulate de către petentă în cursul anilor 2004-2005, fiind altele decât insuficiența actelor doveditoare pretinsă în apel în actuala etapă procesuală. În aceste condiții, cum obligația cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreționară a entității notificate, încălcarea acestei obligații deschide „persoanei îndreptățite" (titularului notificării) calea accesului la justiție pentru a solicita pronunțarea unei hotărâri de obligare a persoanei juridice notificate la soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 400 din 20 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2008.