ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2008

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 2119/30 din 8 august 2006 pe rolul Tribunalului Timiș,

secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta G.S.M.A. a

solicitat obligarea pârâților Primarul și Primăria municipiului Timișoara la

emiterea dispoziției motivate privind restituirea în natură a imobilului situat

în Timișoara, înscris în C.F. nr. 4998 Timișoara, nr. top 12189.

În motivarea cererii

a arătat că imobilul a fost preluat abuziv (Decretul nr. 92/1950) din

patrimoniul antecesorilor săi și că a formulat notificări, înregistrate sub nr.

2472 din 14 aprilie 2001 și nr. 112 din 19 septembrie 2005, însă dosarul

administrativ nu a fost soluționat și nu a fost emisă dispoziția motivată.

Prin

încheierea nr. 529/2006, secția contencios administrativ a dispus scoaterea

cauzei de pe rol și trimiterea dosarului la secția civilă a instanței.

Tribunalul Timiș,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 546/PI din 9 martie 2007 a admis

acțiunea, dispunând obligarea pârâților la soluționarea notificării

înregistrată sub nr. 112 din 19 septembrie 2005 cu privire la imobilul

menționat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a formulat două notificări

prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului reprezentat de apartamentul

nr. 4 din Timișoara, și de grădina în suprafață de 495 mp de la aceeași adresă,

însă notificările nu au fost soluționate nici până în prezent, contrar

prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Sentința a rămas

definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâți,

potrivit deciziei civile nr. 400 din 20 septembrie 2007 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Instanța de apel și-a

însușit considerentele primei instanțe privind nesocotirea art. 25 alin. (1) din

Legea

nr. 10/2001 și a înlăturat apărarea apelanților

referitoare la omisiunea reclamantei de a completa dosarul cu o serie de

înscrisuri, omisiune care ar fi împiedicat soluționarea dosarului administrativ

și ar fi prorogat termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 alin. (3) din H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003, cu motivarea că „nu se poate vorbi despre

prorogarea tacită a termenului de emitere a dispoziției, conform art. 23.2 din

H.G. nr. 498/ 2003, câtă vreme reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare

în judecată".

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs apelantul-pârât Primarul municipiului

Timișoara, criticând-o ca fiind nelegală în raport de cazurile de modificare

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Comisia de aplicare a

Legii nr. 10/2001 nu a putut să soluționeze dosarul administrativ, întrucât

acesta trebuie completat cu o serie de înscrisuri (enumerate în cuprinsul

cererii de recurs), în lipsa cărora reclamanta nu probează calitatea de

persoană îndreptățită la măsurile reparatorii.

Conform art. 23.1 din

normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra

cererii de restituire, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte

doveditoare, curge de la data depunerii acestora sau de la data la care

solicitantul depune o declarație în care arată în mod expres că nu mai are de

depus alte probe la dosar.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea constată că, în limitele criticilor formulate,

recursul nu este fondat.

Cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat doar formal, fără a fi

dezvoltat conform cerințelor impuse de dispozițiile art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., recurentul neprecizând care este actul juridic dedus

judecății, a cărui natură ori înțeles neîndoielnic ar fi fost schimbat de

instanță sau greșit interpretat.

Cu privire la cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, sub

pretextul că reclamanta nu ar fi depus actele doveditoare necesare pentru a

face dovada calității de persoană îndreptățită la măsurile

reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, recurentul acreditează ideea că termenul de 60

zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nici nu ar fi început

să curgă.

Soluția preconizată

de recurent este contrară atât dispozițiilor legale indicate (inclusiv normelor

metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data promovării

cererii de chemare în judecată), cât și datelor concrete ale cauzei deduse

judecății.

La solicitarea primei

instanțe, pârâtul a înaintat copia dosarului administrativ, din cuprinsul

căruia rezultă că, anterior promovării acțiunii, acesta a comunicat, o singură

dată, în cursul anului 2002 (fila 75 dosar tribunal), necesitatea depunerii

unor înscrisuri doveditoare.

Actele constitutive

ale dosarului administrativ nu au fost integral înaintate instanței, însă din

adresele nr. SC 2005-14816 din 27 septembrie 2005 (fila 21 dosar tribunal) și

adresa nr. D06X – 2205 din 11 martie 2004 (fila 72 dosar tribunal) reiese că

reclamanta, prin mandatar, ulterior anului 2002, în repetate rânduri a

solicitat soluționarea notificării, unitatea deținătoare comunicându-i fie că

procedura de emitere a dispoziției „va fi reluată după soluționarea irevocabilă

a proceselor existente pe rolul instanțelor de judecată" (procese

finalizate prin decizia civilă nr. 1808 din 14 decembrie 2004 a Curții de Apel

Timișoara, depusă la dosarul administrativ la data de 16 februarie 2005, fila

66 dosar tribunal), fie că „în vederea soluționării dosarului este necesară

completarea acestuia cu o expertiză de evaluare" și că „datorită numărului

mare de dosare (...) nu poate fi precizat termenul de rezolvare".

În măsura în care,

potrivit adreselor menționate, la cererile petentei privind finalizarea

procedurii administrative, care echivalează cu o declarație expresă în sensul

ca notificarea să fie soluționată în baza înscrisurilor deja depuse în susținerea

cererii de restituire, unitatea deținătoare i-a răspuns invocând alte pretexte

decât insuficiența actelor doveditoare ale calității de persoană îndreptățită,

atitudinea pârâtului denotă nesocotirea obligației de a emite dispoziția în

condițiile prescrise de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au

reținut și

instanțele anterioare în interpretarea și aplicarea

corectă a textului de lege analizat.

Apărarea recurentului

este nefondată și din perspectiva pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 (invocat în

apel și în recurs), conform căruia termenul de 60 de zile de la depunerea

notificării și a actelor pe care „persoana îndreptățită" a înțeles să le

folosească în susținerea cererii, se poate proroga doar cu acordul expres sau

tacit al acesteia și numai dacă persoana juridică notificată i-a comunicat în

scris că documentația depusă este insuficientă.

Or, în speță, ipoteza

analizată nu se confirmă, motivele invocate de către recurent la cererile

formulate de către petentă în cursul anilor 2004-2005, fiind altele decât

insuficiența actelor doveditoare pretinsă în apel în actuala etapă procesuală.

În aceste condiții,

cum obligația cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea

arbitrară, discreționară a entității notificate, încălcarea acestei obligații

deschide „persoanei îndreptățite" (titularului notificării) calea

accesului la justiție pentru a solicita pronunțarea unei hotărâri de obligare a

persoanei juridice notificate la soluționarea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii.

Pentru considerentele

prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 400 din 20

septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai

2008.