ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3496/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3496/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1005 din

24 martie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis excepția tardivității

contestației, excepție invocată de pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Primarul

Municipiului Timișoara.

A fost respinsă

cererea formulată de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului

Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, ca tardivă.

S-a luat act de

renunțarea numitului G.D.T. la cererea de intervenție accesorie formulată în interesul

pârâților Primăria Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere următoarele:

Prin notificarea

din 31 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc O.B., reclamanta a

solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 3, 6, 7, 11 și 12 situate

în Timișoara, Splaiul T.V., înscrise în CF col XX, nr. top. AA, C.F. ind. YY Timișoara.

Prin sentința

civilă nr. 504 din 26 aprilie 2004 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin

decizia civilă nr. 1857 din 22 septembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă

prin decizia nr. 6527 din 08 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a anulat dispoziția din 8 decembrie 2003 și a fost obligat intimatul Primarul

Municipiului Timișoara să analizeze, în fond, notificarea formulată de reclamantă

și să emită o nouă dispoziție motivată, potrivit aceleiași proceduri administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara a emis dispoziția din 07 mai 2008, dispunând restituirea

în natură, către reclamantă, a cotei de 1/2 din edificatele 6 și 12 (SAD) și a terenului

aferent, precum și a cotei de 1/2 din valoarea apartamentelor 1, 3, 7 și 11, reclamanta

nefiind îndreptățită la cealaltă cotă de 1/2 din imobilele notificate întrucât nu

a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate

invocat.

Din studiul dosarului

administrativ rezultă că singura adresă indicată de reclamanta notificatoare este

Timișoara, str. D., județul Timiș. Este adevărat că, de la depunerea notificării,

între părți s-au mai purtat litigii, în temeiul Legii nr. 10/2001, și pentru acest

dosar administrativ, în care s-a indicat un domiciliu procesual ales, respectiv

Timișoara, str. T., jud. Timiș, sediul cabinetului apărătorului ales, avocat E.T.,

după cum au învederat pârâții, însă, această alegere nu este valabilă decât pentru

dosarele de instanță respective, neputând fi reținută ca o nouă adresă și în dosarul

administrativ, în lipsa unei cereri exprese a notificatoarei.

Din actele depuse,

dar și din înseși susținerile reclamantei, pe care Tribunalul le-a considerat ca

fiind contradictorii, această instanță a conchis că dispoziția contestată a fost

comunicată la data de 21 mai 2008, fiind semnată, personal, de destinatar, astfel

că, contestația depusă la data de 22 octombrie 2008 este formulată cu depășirea

termenului de 30 zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, care curge de la

comunicare.

Reclamanta a arătat,

în precizarea depusă, faptul că și-a schimbat adresa, aceasta fiind, în prezent,

în Timișoara, str. T., jud. Timiș, astfel că nu a primit dispoziția emisă de pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara, pentru ca, în paragrafele următoare, să invoce

vicii de procedură ale actului de comunicare, respectiv că recipisa de expediere

nu este completată la rubrica privind conținutul corespondenței. S-a referit, în

acest ultim sens, și la decizia nr. 7824 din 20 noiembrie 2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ultimul termen

de judecată, reclamanta a revenit și a precizat că, de fapt, nu i s-a comunicat,

în plicul purtând data 21 mai 2008, decât un referat din 27 martie 2008 existent

în dosarul administrativ.

Rezultă, din această

poziție oscilantă, nesinceritatea reclamantei care nu mai știe exact ce, când și

unde s-a comunicat, aspecte ce permit instanței să rețină o prezumție simplă de

comunicare legală, coroborată și cu semnătura aplicată și necontestată, dar și faptul

că, în mod cert, aceasta locuiește la adresa din Timișoara, str. D., județul Timiș,

fapt atestat cu chitanța prin care a achitat, la 11 aprilie 2008, suma ce trebuia

restituită pentru a beneficia de dispoziția de reparație în natură.

Această din urmă

acțiune a fost întreprinsă de reclamantă pentru că a primit referatul din 27

martie 2008, prin care i s-a pus în vedere să plătească suma actualizată a despăgubirilor

primite în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că era la curent cu toate actele

desfășurate în dosarul administrativ.

Nici decizia invocată

de reclamantă, privind viciul de comunicare a dispoziției, nu poate fi reținută

întrucât situația din speță nu se pliază pe aceea avută în vedere de instanța supremă,

reclamanta semnând, personal, de primirea corespondenței. Pentru a înlătura prezumția

care se naște din comunicarea depusă la dosar, reclamanta ar fi trebuit să dovedească,

fără dubiu, că, în plicul respectiv, nu se afla dispoziția, ci se aflau alte acte,

simplele sale afirmații în acest sens nefiind susținute de probe. Intervenientul

G.D.T., care invocă existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare pentru apartamentele

nr. 6 și 7, a afirmat că, de la reclamantă, cunoaște despre emiterea dispoziției.

Prin prisma argumentelor

expuse, Tribunalul a admis excepția tardivității formulării contestației, invocate

de pârâții Primăria Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., fără a mai intra cercetarea

fondului.

În baza art. 26

din Legea nr. 10/2001 a respins cererea reclamantei, luând act de renunțarea numitului

G.D.T. la cererea de intervenție accesorie depusă în interesul pârâților Primăria

Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă

nr. 235 A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de reclamanta G.E. împotriva hotărârii primei instanțe, pe care

a desființat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiș.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele:

Contestația formulată

de către apelanta G.E. împotriva deciziei nr. 1172 din 7 mai 2008 a fost respinsă,

de către prima instanță, ca tardivă.

Potrivit art.

26 din Legea nr. 10/2001, persoana nemulțumită poate să conteste dispoziția în termen

de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Termenul de 30

de zile, în care persoana îndreptățită poate ataca dispoziția, curge, conform

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de la comunicare.

Comunicarea actului

emis în faza administrativă, dispusă de legea de reparație, trebuie să fie certă

și nu dedusă din înscrisuri ce atestă expedierea unei corespondențe.

În speță, înscrisurile

comunicate au fost expediate în regim de recomandată și, ca atare, dovada comunicării

se poate face doar prin dovada de primire a recomandatei, cu mențiunea, la rubrica

specială denumită „indicații speciale", a conținutului corespondenței.

Este adevărat

că notificatoarea a semnat de primirea unui înscris la data de 21 mai 2009, însă,

pe confirmarea de primire nu era menționat conținutul plicului sau înscrisul care

se afla în respectivul plic, context în care instanța nu poate reține, fără dubiu,

că, într-adevăr, la data de 21 mai 2009, reclamanta notificatoare ar fi intrat în

posesia dispoziției primarului din 07 mai 2008, având ca obiect restituirea în natură

a unei cote din imobilul revendicat.

Art. 86 alin.

(3) C. proc. civ. prevede că, în situația în care comunicarea nu este posibilă,

aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau

prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii

acestuia.

Având în vedere

că reclamanta a suferit o vătămare prin aceea că fondul pretențiilor sale nu a mai

fost analizat, că, în speță, nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, faptul intrării

în posesia dispoziției, față de soluția primei instanțe, fundamentată pe admiterea

excepției de tardivitate, Curtea, considerând că sunt incidente dispozițiile

art. 297 C. proc. civ., a admis apelul declarat de către această parte, a desființat

sentința civilă apelată și a trimis cauza la Tribunalul Timiș, pentru rejudecare

în fond.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului Timișoara

și Primăria Municipiului Timișoara, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța de apel

a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, neținând seama de prevederile legale

în materie. De asemenea, instanța de fond a soluționat, în mod corect, prezenta

cauză, admițând excepția tardivității formulării contestației împotriva dispoziției

primarului, dată în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel

a interpretat, în mod greșit, art. 86 alin. (3) C. proc. civ., considerând că instituția

recurenților nu ar fi îndeplinit, în mod corect, procedura de comunicare a dispoziției.

Recurenții au comunicat prin poștă, cu confirmare de primire, dispoziția emisă de

Primarul Municipiului Timișoara, conform cu prevederile textului de lege sus-menționat.

Dispoziția primarului

a fost comunicată notificatoarei G.E. la domiciliul acesteia din Timișoara str.

D., cu confirmare de primire, notificatoarea semnând pentru primirea acesteia la

data de 21 mai 2009.

Conform art. 6

din respectiva dispoziție, precum și în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001,

aceasta trebuia să conteste dispoziția în termen de 30 de zile de la comunicare,

însă a formulat contestație abia la data de 22 octombrie 2008.

În mod corect,

Tribunalul Timiș a admis excepția tardivității formulării contestației. Susținerile

contestatoarei sunt contradictorii, nedovedite și vădit făcute pentru a induce în

eroare instanțele de judecată. Așa cum s-a arătat instanței de judecată și cum s-a

susținut prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dispoziția primarului a fost

comunicată reclamantei, aceasta semnând de primire.

Pe confirmarea

de primire este trecut conținutul plicului, în sensul menționării numărului adresei

sau înscrisului care se află în acel plic, aceste date trecându-se și pe borderourile

de înregistrare a corespondenței. Astfel, apare trecut nr. 22008-KK-DP-SAI, ceea

ce înseamnă: adresă de înaintare întocmită în anul 2008 (SC 2008); nr. adresei pentru

identificare (KK); direcția emitentă - Direcția Patrimoniu; serviciul emitent -

Serviciul Administrare Imobile (SAI).

În conformitate

cu procedura internă, adresa de înaintare, către notificator, a dispoziției Primarului

va purta același număr cu referatul în baza căruia a fost emisă dispoziția.

De asemenea, în

situația în care notificatorul este ținut de plata unei sume de bani pentru a i

se putea restituit un imobil se întocmește referatul în care se menționează că emiterea

dispoziției se va face în conformitate cu art. 12 din Legea nr. 10/2001, republicată

și modificată, după restituirea sumei datorate, ce se va actualiza la data plății,

reprezentând valoarea despăgubirii primite pentru imobilele ce se restituie în natură,

actualizată conform legii. Acest referat se comunică revendicatorului și, în baza

lui, notificatorul achită suma de bani, depune chitanța în original la dosarul întocmit

în baza Legii nr. 10/2001. Ulterior acestei etape, dosarul reintră în Comisia pentru

Legea nr. 10/2001 și se emite dispoziția motivată.

Se poate observa

din dosarul de fond că suma solicitată contestatoarei G.E. a fost achitată la data

de 11 aprilie 2008, prin chitanța cu nr. MM.

Având în vedere

faptul că, la data de 11 aprilie 2008, a fost achitată suma datorată, la data de

07 mai 2008 a fost emisă dispoziția primarului din 07 mai 2008, de restituire în

natură a unei cote din imobilul revendicat.

În raport de aceste

aspecte, la data de 21 mai 2008, reclamanta nu mai putea să primească, prin poștă,

din nou, referatul despre care face vorbire, din moment ce acesta îi fusese deja

comunicat, astfel că, la data respectivă, i-a fost comunicată dispoziția primarului

din 07 mai 2008.

În continuare,

recurenții susțin aspecte de fond ale litigiului.

Au solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei

G.E. și menținerii, ca temeinică și legală, a sentinței civile nr. 1005 din 24

martie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Intimata reclamantă

nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

civilă atacată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În primul rând,

trebuie menționat că cea mai mare parte dintre critici se referă la schimbarea situației

de fapt pe aspectul supus dezbaterii, recurenții pretinzând că susținerile reclamantei

pe acest aspect sunt contradictorii, că, potrivit probelor administrate în cauză

(înscrisul ce constituie confirmarea de primire a corespondenței trimisă de autoritatea

administrativă, borderourile de înregistrare a corespondenței, chitanța de plată

a despăgubirilor încasate nr. MM din 11 aprilie 2008), rezultă că, în plicul pentru

care aceasta a semnat de primire, se afla dispoziția contestată, despre care, astfel,

a luat cunoștință.

Or, Curtea de

apel a reținut că, într-adevăr, partea a semnat pentru primirea unui înscris, la

data de 21 mai 2008 (nu 21 mai 2009, cum, din eroare, s-a arătat în considerente),

însă, pe confirmarea de primire, la rubrica „indicații speciale", nu era trecut

conținutul plicului sau înscrisul care se afla în plic, astfel încât nu se poate

reține, fără dubiu, că reclamanta ar fi intrat în posesia dispoziției atacate în

prezentul dosar.

Această chestiune

de fapt nu mai poate fi schimbată prin examinarea criticilor formulate de recurenți,

față de actuala structură a recursului, motivul de casare ce permitea reevaluarea

situației de fapt, în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct.

11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Din această perspectivă,

și explicațiile recurenților privind semnificația termenilor „SC2008-KK-DP-SAI"

nu prezintă relevanță întrucât constituie tot chestiuni de fapt, asupra cărora instanța

de recurs nu se poate pronunța.

Cum instanța de

apel a considerat că, din înscrisurile existente în dosar (probele administrate

pe aspectul termenului de depunere a contestației), nu rezultă, cu certitudine,

că dispoziția atacată a fost comunicată reclamantei, în mod corect a respins excepția

tardivității contestației, înlăturând, astfel, sancțiunea aplicabilă în cazul depunerii

actului respectiv cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Nu se poate reține

încălcarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 86 alin. (3) C. proc.

civ., prin decizia pronunțată, deoarece Curtea, tocmai raportându-se la acest text

de lege, teza finală -„(mijloace) ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea

primirii acestuia”- a considerat că, atât timp cât nu se poate demonstra, în mod

neîndoielnic, primirea dispoziției atacate în prezentul dosar, de către reclamantă,

aceasta nu poate fi supusă sancțiunii decăderii pe care o implică nerespectarea

oricărui termen legal imperativ înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul impus

de lege.

Prin urmare,

Înalta Curte constată că, prin decizia pronunțată, instanța de apel a procedat la

o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sus-menționate, cu consecința

admiterii apelului exercitat de reclamantă, a desființării hotărârii primei instanțe

și trimiterii cauzei spre rejudecare, față de reținerea netemeiniciei excepției

de tardivitate invocată de pârâți.

În baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge

recursul declarat de pârâți, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct.

9 din același Cod.

Conform art. 316

cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenți, ca părți

căzute în pretenții, la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata

reclamantă, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței de la dosarul de

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul formulat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului

Timișoara împotriva deciziei nr. 235 A din 2 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă.

Obligă pe recurenți

la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată către intimata G.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 4 iunie 2010.