ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4631/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 700 din 16 martie 2010, a respins excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantele B.E. și T.H. și ulterior precizată, împotriva pârâților Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Tribunalul a analizat cu precădere excepția invocată de pârâți și a constatat că aceasta nu a fost motivată. S-a reținut că scopul acțiunii este restituirea efectivă în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român și plata unor despăgubiri bănești pentru spațiile vândute în temeiul Legii nr. 112/1997, care nu mai pot fi restituite în natură foștilor proprietari.

Instanța a mai avut în vedere cauza Faimblat împotriva României (13 ianuarie 2009) în care s-a statuat din nou cu privire la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea înființat pentru repararea prin echivalent, astfel că s-a constatat că acțiunea reclamanților este admisibilă. Pe fondul acțiunii s-a constatat că pretențiile reclamantelor sunt neîntemeiate. Prin dispoziția nr. 2134 din 07 octombrie 2004 au fost respinse notificările 1208 din 23 februarie 2001 și 19281 din 21 martie 2001 prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură a cotei de 5/24 din imobilul situat în Timișoara. Prin sentința civilă nr. 625 din 05 aprilie 2005 a Tribunalului Timiș, a fost admisă contestația reclamantelor împotriva dispoziției nr. 2134/2004, sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 343 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1851 din 19 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca urmare, s-a dispus restituirea în natură a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din imobilul situat la adresa sus-menționată, condiționat de restituirea cotei aferentă apartamentelor menționate din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995. A fost obligat Primarul Municipiului Timișoara să emită în favoarea reclamantelor o nouă dispoziție motivată pentru a le face acestora o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare cotelor de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5, 5a, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobil, în condițiile art. 19, 24 și 40 din Legea nr. 10/2001.

Primarul s-a conformat sentinței nr. 625/2005 și a emis o nouă dispoziție, nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 prin care a dispus restituirea în natură a cotei de 10/24 și a propus acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Tribunalul a reținut că anterior procesului soluționat definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 625/2005 a Tribunalului Timiș, reclamantele s-au mai judecat cu Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, proces finalizat prin sentința civilă nr. 1311 din 28 ianuarie 2002 a Judecătoriei Timișoara în Dosarul nr. 25428/2001, prin care s-a constatat că trecerea cotei de 10/24 din imobile în proprietatea tabulară a reclamantelor, în proprietatea Statului, s-a realizat fără titlu valabil.

S-a considerat neîntemeiată pretenția reclamantelor, în sensul că Primarul Municipiului Timișoara trebuie să se raporteze la sentința civilă nr. 1311/2002 și nu la sentința civilă nr. 625/2005. S-a constatat că prin sentința civilă nr. 625/2005 a fost recunoscut efectiv dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilelor libere, în cota precizată. Raportarea Primarului la sentința civilă nr. 625/2005 s-a făcut în executarea acelei hotărâri care a obligat în concret și în mod direct pe Primar să rezolve notificările în maniera stabilită în mod irevocabil. Cât privește susținerea reclamantelor că pentru petitul referitor la despăgubiri instanța ar fi trebuit să stabilească în mod concret despăgubirile, instanța a constatat că reclamantele nu au fost constante în demersul lor – în atacarea dispoziției inițiale a Primarului, renunțând la efectuarea unei expertize de evaluare.

Ca urmare, solicitarea reclamantelor – în prezenta acțiune – de anulare în totalitate a dispoziției nr. 2474/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată. 2. Instanța de apel Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 205 A din 09 iunie 2010 a respins apelul, ca nefondat. Criticile reclamantei au fost considerate nefondate, pentru următoarele considerente: S-a constatat că dispoziția nr. 2472/2008 a Primarului Municipiului Timișoara contestată în dosar, pe lângă faptul că a fost emisă în baza unei alte hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 625/2005 a Tribunalului Timiș) nu prezintă niciun element de nelegalitate în raport de sentința civilă nr. 1311/2002 a Judecătoriei Timișoara întrucât le acordă celor două reclamante măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 recunoscând implicit caracterul abuziv al naționalizării.

S-a reținut corectă constatarea primei instanțe în sensul că susținerile reclamantelor care invocă sentința civilă nr. 1311/2002 sunt și lipsite de interes. Aceasta deoarece prin hotărârea invocată s-a constatat doar nevalabilitatea titlului statului, fără a se dispune în legătură cu înscrierile în cartea funciară. În acea hotărâre s-a arătat că pentru aceasta va fi necesară o altă acțiune în care să fie antrenate toate părțile înscrise în cartea funciară a imobilului respectiv, observându-se situația avantajoasă a reclamantelor în prezenta acțiune care, în baza dispoziției nr. 2472/2008, pot solicita rectificarea cărții funciare. 3. Recursul Împotriva deciziei Curții de Apel a declarat recurs reclamanta B.E.

care a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt recurenta a arătat că deși prin sentința civilă nr. 1311/2002 s-a constatat nevalabilitatea naționalizării cotei deținute asupra imobilului. Statul Român nici nu le-a restituit cota (prin înscrierea în cartea funciară a titlului lor de proprietate) nici nu le-a plătit despăgubiri.

Această omisiune, întinsă pe 8 ani, a susținut recurenta, reprezintă o încălcare continuă a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția de la Roma 1950. S-a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra României, a afirmat că faptul că reclamantul a fost împroprietărit în baza unor legi speciale nu are relevanță deoarece posibilitatea de a obține restituirea imobilului pe baza unui alt temei juridic, nu afectează calitatea reclamantului de victimă în sensul art. 34 din Convenție, care decurge din refuzul statului de a restitui imobilul pe baza sentinței de constatare a nevalabilității naționalizării.

Recurenta a mai susținut că sentința nr. 625/2005 este o sentință de reîmproprietărire în baza Legii nr. 10/2001 și pe baza ei se poate obține doar înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin această reîmproprietărire, însă nu și reînscrierea dreptului de proprietate concurent dobândirii prin cumpărarea din 1937. S-a mai invocat că despăgubirea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este iluzorie și teoretică și nu poate remedia prejudiciul înregistrat prin vânzarea imobilului unor terțe persoane. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, se constată că aceasta este legală și temeinică. Recursul a fost respins ca neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează: Reclamanta-recurentă, deși invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. care se referă la hotărârile pronunțate fără temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nu arată care sunt dispozițiile încălcate sau greșit aplicate. Instanța de fond, în mod corect a constatat că acțiunea a fost formulată în temeiul art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele contestând modul de soluționare al notificărilor prin care au revendicat – tot în temeiul Legii nr. 10/2001 – imobilul în discuție, prin notificările nr. 1208 din 23 februarie 2001 și nr. 1928 din 31 martie 2001. Această revendicare s-a finalizat după mai multe etape (incluzând și faze judiciare), prin emiterea dispoziției nr. 2472/2008 de către Primarul Municipiului Timișoara după ce s-a statuat, cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 625/2005 a Tribunalului Timiș, asupra modalităților de reparație acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 în modalitate de dispozițiile acestei legi, cu modificările ulterioare.

Prin acțiunea formulată împotriva acestei din urmă dispoziții a primarului reclamantele au contestat nu modalitatea de soluționare a notificărilor, ci împrejurarea că Statul Român nu a dat curs unei alte hotărâri nr. 1311/2002 a Judecătoriei Timișoara obținută de reclamante împotriva Statului Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin care s-a constatat că trecerea cotei de 10/24 din imobil, fostă proprietate tabulară a reclamantei, în proprietatea Statului Român, s-a făcut fără titlu valabil. În primul rând este de observat că în mod corect s-a respins acțiunea în raport de obiectul acesteia, instanța neputând verifica într-o contestație împotriva dispoziției emisă de Primar, în temeiul Legii nr. 10/2001, decât legalitatea măsurilor de reparație dispuse în relație cu soluția prevăzută de legea specială.

În situația specială a acțiunii reclamantelor s-a constatat, sub aspectul legalității, că dispoziția atacată a fost emisă cu respectarea unei hotărâri judecătorești (nr. 625/2005 a Tribunalului Timiș) prin care s-a verificat legalitatea unei dispoziții anterioare a primarului și s-a corectat, în conformitate cu legea, modalitatea de soluționare a notificărilor. Cât privește invocarea ca temei al prezentei acțiuni a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția de la Roma 1950, a art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și a art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în mod corect s-a apreciat de instanța de apel că reclamanta suprapune acțiunea în revendicare în temeiul unei legi speciale – în care a avut câștig de cauză – peste operațiunile specifice ce se deduc dintr-o asemenea acțiune, în speță intabularea dreptului de proprietate recunoscut.

Referitor la această din urmă operație, care nu este înscrisă în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 ca element intrinsec al stabilirii și acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, este de observat, în primul rând, că aceasta nu poate forma motiv de contestație împotriva conținutului unei dispoziții emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Un al doilea aspect este legat de precizările făcute de reclamanta-recurentă în recurs, din care rezultă că de fapt nemulțumirea reclamantelor provine din raportul dispoziției nr. 2472/2005 la sentința nr. 624/2005, în loc de sentința civilă nr. 1311/2002. Nici această critică nu este fondată.

Conform celor mai sus arătate dispoziția a ținut cont de sentința nr. 625/2005 pentru că aceasta reprezintă, în succesiunea procedurilor Legii nr. 10/2001, soluția dată ca urmare a controlului judiciar solicitat de reclamante în contestația formulată împotriva primei dispoziții prin care Primarul le-a respins notificările. Ca urmare, invocarea unei alte dispoziții luate prin hotărâri judiciare, în afara condițiilor Legii nr. 10/2001, nu își are loc în cauză.

Cât privește sentința nr. 1311/2002 invocată de reclamante în argumentarea acțiunii, este de remarcat împrejurarea că aceasta a fost obținută de reclamante în anul 2002 într-o acțiune formulată de acestea ulterior declanșării procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001 în vigoare din 08 februarie 2001 și obligatorie în raport cu revendicarea în alt temei de drept a acestei categorii de bun preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Din cuprinsul sentinței nr. 1311/2002 se constată că acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 25428/2001 a fost înregistrată la 13 noiembrie 2001 (după ce reclamantele formulaseră două notificări în temeiul Legii nr. 10/2001), la 23 februarie 2001 și, respectiv la 21 martie 2001, și a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, menționând în acea acțiune că au formulat notificări la Legea nr. 10/2001, încă nerezolvate.

Ca urmare, constatările nelegalității titlului statului asupra imobilului preluat abuziv constatată printr-o acțiune în timpul procedurii în desfășurare a Legii nr. 10/2001 nu sunt de natură să infirme soluția dată în această din urmă procedură, ulterior procedură în care s-au încuviințat măsuri reparatorii prin recunoașterea caracterului abuziv și lipsa titlului statului la preluarea imobilului în discuție, depășindu-se așadar simpla constatare prin dispunerea unor măsuri de restituire în natură și respectiv prin despăgubiri bănești. Tendința reclamantelor de a se schimba – prin acțiunea de față – modalitatea de soluționare a notificărilor dispusă definitiv și irevocabil prin sentința nr. 624/2005 este nelegală – neavând un suport normativ în legislația internă.

Acțiunea nu este justificată nici de jurisprudența Curții Europene a Dreputrilor Omului. Sub acest aspect, în recurs, recurenta a invocat în justificarea acțiunii cauza Brumărescu care însă nu este aplicabilă situației reclamantelor, care au primit în natură o parte din imobil. În cazul Brumărescu, restituirea proprietății s-a făcut în temeiul unei alte legi speciale, existente la acel moment, Legea nr. 112/1995, după alte reguli, mai puțin avantajoase decât cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, sub regimul căreia se plasează recurenta. Art. 1 din Protocol invocat ca justificare în solicitarea intabulării sentinței nr. 1311/2001 nu este incident în cauză din perspectiva pretinsei nelegalități a deciziei atacate.

Prin restituirea dispusă asupra imobilului, în parte în natură, în parte prin despăgubiri bănești, s-a recunoscut și garantat reclamantei un bun în sensul art. invocat. Nici criticile referitoare la calitatea teoretică și iluzorie a despăgubirii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu sunt fondate având în vedere atitudinea procesuală a contestatoarelor în cele două contestații formulate, cum s-a reținut de ambele instanțe. Pentru considerentele expuse, constatând că nu s-au dovedit în cauză dispoziții normative greșit interpretate sau aplicate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 205/A din 09 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2011.