ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4631/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4631/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 700

din 16 martie 2010, a respins excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată

de reclamantele B.E. și T.H. și ulterior precizată, împotriva pârâților Primarul

Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Tribunalul a analizat

cu precădere excepția invocată de pârâți și a constatat că aceasta nu a fost motivată.

S-a reținut că scopul

acțiunii este restituirea efectivă în natură a imobilelor preluate în mod abuziv

de Statul Român și plata unor despăgubiri bănești pentru spațiile vândute în temeiul

Legii nr. 112/1997, care nu mai pot fi restituite în natură foștilor proprietari.

Instanța a mai avut în

vedere cauza Faimblat împotriva României (13 ianuarie 2009) în care s-a statuat

din nou cu privire la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea înființat pentru

repararea prin echivalent, astfel că s-a constatat că acțiunea reclamanților este

admisibilă.

Pe fondul acțiunii s-a

constatat că pretențiile reclamantelor sunt neîntemeiate.

Prin dispoziția nr. 2134

din 07 octombrie 2004 au fost respinse notificările 1208 din 23 februarie 2001 și

19281 din 21 martie 2001 prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură

a cotei de 5/24 din imobilul situat în Timișoara.

Prin sentința civilă

nr. 625 din 05 aprilie 2005 a Tribunalului Timiș, a fost admisă contestația reclamantelor

împotriva dispoziției nr. 2134/2004, sentința a rămas definitivă prin decizia

nr. 343 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 1851 din 19 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Ca urmare,

s-a dispus restituirea în natură a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra

apartamentelor 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din imobilul situat la adresa sus-menționată,

condiționat de restituirea cotei aferentă apartamentelor menționate din despăgubirea

acordată în temeiul Legii nr. 112/1995.

A fost obligat Primarul

Municipiului Timișoara să emită în favoarea reclamantelor o nouă dispoziție motivată

pentru a le face acestora o ofertă de restituire în echivalent, corespunzătoare

cotelor de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 2, 4, 5,

5a, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobil, în condițiile

art. 19, 24 și 40 din Legea nr. 10/2001.

Primarul s-a conformat

sentinței nr. 625/2005 și a emis o nouă dispoziție, nr. 2472 din 10 noiembrie 2008

prin care a dispus restituirea în natură a cotei de 10/24 și a propus acordarea

de despăgubiri pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a reținut că

anterior procesului soluționat definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.

625/2005 a Tribunalului Timiș, reclamantele s-au mai judecat cu Statul Român, prin

Consiliul Local al Municipiului Timișoara, proces finalizat prin sentința civilă

nr. 1311 din 28 ianuarie 2002 a Judecătoriei Timișoara în Dosarul nr. 25428/2001,

prin care s-a constatat că trecerea cotei de 10/24 din imobile în proprietatea tabulară

a reclamantelor, în proprietatea Statului, s-a realizat fără titlu valabil.

S-a considerat neîntemeiată

pretenția reclamantelor, în sensul că Primarul Municipiului Timișoara trebuie să

se raporteze la sentința civilă nr. 1311/2002 și nu la sentința civilă nr. 625/2005.

S-a constatat că prin

sentința civilă nr. 625/2005 a fost recunoscut efectiv dreptul de proprietate al

reclamantelor asupra imobilelor libere, în cota precizată.

Raportarea Primarului

la sentința civilă nr. 625/2005 s-a făcut în executarea acelei hotărâri care a obligat

în concret și în mod direct pe Primar să rezolve notificările în maniera stabilită

în mod irevocabil.

Cât privește susținerea

reclamantelor că pentru petitul referitor la despăgubiri instanța ar fi trebuit

să stabilească în mod concret despăgubirile, instanța a constatat că reclamantele

nu au fost constante în demersul lor – în atacarea dispoziției inițiale a Primarului,

renunțând la efectuarea unei expertize de evaluare.

Ca urmare, solicitarea

reclamantelor – în prezenta acțiune – de anulare în totalitate a dispoziției nr.

2474/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia civilă nr. 205 A din 09 iunie 2010 a respins apelul, ca nefondat.

Criticile reclamantei

au fost considerate nefondate, pentru următoarele considerente:

S-a constatat că dispoziția

nr. 2472/2008 a Primarului Municipiului Timișoara contestată în dosar, pe lângă

faptul că a fost emisă în baza unei alte hotărâri judecătorești (sentința civilă

nr. 625/2005 a Tribunalului Timiș) nu prezintă niciun element de nelegalitate în

raport de sentința civilă nr. 1311/2002 a Judecătoriei Timișoara întrucât le acordă

celor două reclamante măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 recunoscând

implicit caracterul abuziv al naționalizării.

S-a reținut corectă constatarea

primei instanțe în sensul că susținerile reclamantelor care invocă sentința civilă

nr. 1311/2002 sunt și lipsite de interes. Aceasta deoarece prin hotărârea invocată

s-a constatat doar nevalabilitatea titlului statului, fără a se dispune în legătură

cu înscrierile în cartea funciară. În acea hotărâre s-a arătat că pentru aceasta

va fi necesară o altă acțiune în care să fie antrenate toate părțile înscrise în

cartea funciară a imobilului respectiv, observându-se situația avantajoasă a reclamantelor

în prezenta acțiune care, în baza dispoziției nr. 2472/2008, pot solicita rectificarea

cărții funciare.

Împotriva deciziei Curții

de Apel a declarat recurs reclamanta B.E. care a invocat în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt recurenta a arătat

că deși prin sentința civilă nr. 1311/2002 s-a constatat nevalabilitatea naționalizării

cotei deținute asupra imobilului. Statul Român nici nu le-a restituit cota (prin

înscrierea în cartea funciară a titlului lor de proprietate) nici nu le-a plătit

despăgubiri. Această omisiune, întinsă pe 8 ani, a susținut recurenta, reprezintă

o încălcare continuă a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul

Adițional la Convenția de la Roma 1950.

S-a invocat jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra României,

a afirmat că faptul că reclamantul a fost împroprietărit în baza unor legi speciale

nu are relevanță deoarece posibilitatea de a obține restituirea imobilului pe baza

unui alt temei juridic, nu afectează calitatea reclamantului de victimă în sensul

art. 34 din Convenție, care decurge din refuzul statului de a restitui imobilul

pe baza sentinței de constatare a nevalabilității naționalizării.

Recurenta a mai susținut

că sentința nr. 625/2005 este o sentință de reîmproprietărire în baza Legii nr.

10/2001 și pe baza ei se poate obține doar înscrierea în cartea funciară a dreptului

de proprietate dobândit prin această reîmproprietărire, însă nu și reînscrierea

dreptului de proprietate concurent dobândirii prin cumpărarea din 1937.

S-a mai invocat că despăgubirea

prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este iluzorie și teoretică și nu

poate remedia prejudiciul înregistrat prin vânzarea imobilului unor terțe persoane.

recurs

Examinând decizia atacată,

prin prisma criticilor formulate, se constată că aceasta este legală și temeinică.

Recursul a fost respins

ca neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează:

Reclamanta-recurentă,

deși invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se

referă la hotărârile pronunțate fără temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii, nu arată care sunt dispozițiile încălcate sau greșit aplicate.

Instanța de fond, în mod

corect a constatat că acțiunea a fost formulată în temeiul art. 26 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, reclamantele contestând modul de soluționare al notificărilor

prin care au revendicat – tot în temeiul Legii nr. 10/2001 – imobilul în discuție,

prin notificările nr. 1208 din 23 februarie 2001 și nr. 1928 din 31 martie 2001.

Această revendicare s-a

finalizat după mai multe etape (incluzând și faze judiciare), prin emiterea dispoziției

nr. 2472/2008 de către Primarul Municipiului Timișoara după ce s-a statuat, cu putere

de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 625/2005 a Tribunalului Timiș, asupra

modalităților de reparație acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 în modalitate de

dispozițiile acestei legi, cu modificările ulterioare.

Prin acțiunea formulată

împotriva acestei din urmă dispoziții a primarului reclamantele au contestat nu

modalitatea de soluționare a notificărilor, ci împrejurarea că Statul Român nu a

dat curs unei alte hotărâri nr. 1311/2002 a Judecătoriei Timișoara obținută de reclamante

împotriva Statului Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, prin care

s-a constatat că trecerea cotei de 10/24 din imobil, fostă proprietate tabulară

a reclamantei, în proprietatea Statului Român, s-a făcut fără titlu valabil.

În primul rând este de

observat că în mod corect s-a respins acțiunea în raport de obiectul acesteia, instanța

neputând verifica într-o contestație împotriva dispoziției emisă de Primar, în temeiul

Legii nr. 10/2001, decât legalitatea măsurilor de reparație dispuse în relație cu

soluția prevăzută de legea specială.

În situația specială a

acțiunii reclamantelor s-a constatat, sub aspectul legalității, că dispoziția atacată

a fost emisă cu respectarea unei hotărâri judecătorești (nr. 625/2005 a Tribunalului

Timiș) prin care s-a verificat legalitatea unei dispoziții anterioare a primarului

și s-a corectat, în conformitate cu legea, modalitatea de soluționare a notificărilor.

Cât privește invocarea

ca temei al prezentei acțiuni a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția de la Roma 1950, a art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și a

art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în mod corect s-a apreciat de instanța de apel

că reclamanta suprapune acțiunea în revendicare în temeiul unei legi speciale –

în care a avut câștig de cauză – peste operațiunile specifice ce se deduc dintr-o

asemenea acțiune, în speță intabularea dreptului de proprietate recunoscut.

Referitor la această din

urmă operație, care nu este înscrisă în cadrul procedurilor prevăzute de Legea

nr. 10/2001 ca element intrinsec al stabilirii și acordării măsurilor reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv, este de observat, în primul rând, că aceasta nu

poate forma motiv de contestație împotriva conținutului unei dispoziții emisă în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Un al doilea aspect este

legat de precizările făcute de reclamanta-recurentă în recurs, din care rezultă

că de fapt nemulțumirea reclamantelor provine din raportul dispoziției nr. 2472/2005

la sentința nr. 624/2005, în loc de sentința civilă nr. 1311/2002.

Nici această critică nu

este fondată.

Conform celor mai sus

arătate dispoziția a ținut cont de sentința nr. 625/2005 pentru că aceasta reprezintă,

în succesiunea procedurilor Legii nr. 10/2001, soluția dată ca urmare a controlului

judiciar solicitat de reclamante în contestația formulată împotriva primei dispoziții

prin care Primarul le-a respins notificările. Ca urmare, invocarea unei alte dispoziții

luate prin hotărâri judiciare, în afara condițiilor Legii nr. 10/2001, nu își are

loc în cauză.

Cât privește sentința

nr. 1311/2002 invocată de reclamante în argumentarea acțiunii, este de remarcat

împrejurarea că aceasta a fost obținută de reclamante în anul 2002 într-o acțiune

formulată de acestea ulterior declanșării procedurii prevăzute de legea specială,

Legea nr. 10/2001 în vigoare din 08 februarie 2001 și obligatorie în raport cu revendicarea

în alt temei de drept a acestei categorii de bun preluate abuziv în perioada 06

martie 1945-22 decembrie 1989.

Din cuprinsul sentinței

nr. 1311/2002 se constată că acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 25428/2001

a fost înregistrată la 13 noiembrie 2001 (după ce reclamantele formulaseră două

notificări în temeiul Legii nr. 10/2001), la 23 februarie 2001 și, respectiv la

21 martie 2001, și a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, menționând

în acea acțiune că au formulat notificări la Legea nr. 10/2001, încă nerezolvate.

Ca urmare, constatările

nelegalității titlului statului asupra imobilului preluat abuziv constatată printr-o

acțiune în timpul procedurii în desfășurare a Legii nr. 10/2001 nu sunt de natură

să infirme soluția dată în această din urmă procedură, ulterior procedură în care

s-au încuviințat măsuri reparatorii prin recunoașterea caracterului abuziv și lipsa

titlului statului la preluarea imobilului în discuție, depășindu-se așadar simpla

constatare prin dispunerea unor măsuri de restituire în natură și respectiv prin

despăgubiri bănești.

Tendința reclamantelor

de a se schimba – prin acțiunea de față – modalitatea de soluționare a notificărilor

dispusă definitiv și irevocabil prin sentința nr. 624/2005 este nelegală – neavând

un suport normativ în legislația internă.

Acțiunea nu este justificată

nici de jurisprudența Curții Europene a Dreputrilor Omului. Sub acest aspect, în

recurs, recurenta a invocat în justificarea acțiunii cauza Brumărescu care însă

nu este aplicabilă situației reclamantelor, care au primit în natură o parte din

imobil.

În cazul Brumărescu, restituirea

proprietății s-a făcut în temeiul unei alte legi speciale, existente la acel moment,

Legea nr. 112/1995, după alte reguli, mai puțin avantajoase decât cele prevăzute

de Legea nr. 10/2001, sub regimul căreia se plasează recurenta.

Art. 1 din Protocol invocat

ca justificare în solicitarea intabulării sentinței nr. 1311/2001 nu este incident

în cauză din perspectiva pretinsei nelegalități a deciziei atacate.

Prin restituirea dispusă

asupra imobilului, în parte în natură, în parte prin despăgubiri bănești, s-a recunoscut

și garantat reclamantei un bun în sensul art. invocat.

Nici criticile referitoare

la calitatea teoretică și iluzorie a despăgubirii prevăzute de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 nu sunt fondate având în vedere atitudinea procesuală a contestatoarelor

în cele două contestații formulate, cum s-a reținut de ambele instanțe.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu s-au dovedit în cauză dispoziții normative greșit interpretate

sau aplicate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 205/A din 09 iunie 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2011.