ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1012/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

notificarea adresată Primăriei Municipiului Timișoara și înregistrată sub nr.

305 din 13 februarie 2002, reclamanții O.G. și O.E. au solicitat, în temeiul

Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara,

compus din două camere cu dependințe și cota de 2/42% din părțile de uz comun.

Prin dispoziția nr. 1451 din 6

august 2003, Primarul Municipiului Timișoara a respins cererea reclamanților,

motivând că imobilul nu a fost preluat abuziv și indicând ca temei prevederile

art. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003.

Împotriva acestei dispoziții,

reclamanții au depus o cerere la Tribunalul Timiș, înregistrată sub nr. 10347

din 22 septembrie 2003, prin care au solicitat anularea ei și restituirea în

natură a imobilului, cerere formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul

Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara.

Reclamanții au arătat că imobilul a

fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a cererii lor de

plecare definitivă din țară, prilej cu care au fost nevoiți să-și vândă

locuința. S-a emis atunci decizia nr. 2284 din 29 noiembrie 1979 de către

Consiliul Popular Județean Timiș prin care s-a aprobat și plata unei

despăgubiri de 25.850 lei.

Prin sentința civilă nr. 42/PI din

19 ianuarie 2004 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a respins acțiunea

reclamanților.

S-a reținut că dispoziția Primarului

municipiului Timișoara este legală și temeinică deoarece preluarea imobilului

nu a fost abuzivă, reclamanții fiind cei care l-au înstrăinat statului înaintea

plecării din țară.

Reclamanții au declarat apel

împotriva acestei sentințe, care a fost soluționat prin decizia nr. 894 din 5

mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, în sensul admiterii lui.

Sentința a fost schimbată în tot, admițându-se în fond acțiunea; a fost anulată

dispoziția nr. 1451/2003 a Primarului Municipiului Timișoara și a fost obligat

acesta să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului.

Instanța de apel a reținut că

imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974,

iar norma juridică invocată în dispoziția anulată și în sentință, respectiv

prevederea art. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003 contravine legii speciale,

astfel că nu poate fi avută în vedere.

S-a mai reținut că, în speță sunt

incidente dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 care definesc ce se

înțelege prin imobile preluate abuziv.

Împotriva deciziei Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, au declarat recurs pârâții Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, motivat pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține în recurs că, instanța de

apel nu a avut în vedere starea de fapt ce rezultă din probele dosarului și nu

a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie.

Recurenții pârâți au solicitat

modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și

menținerii sentinței instanței de fond, ca legală și temeinică.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Prin decizia nr. 2284 din 29

noiembrie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului

Timiș, emisă în aplicarea prevederilor Decretului nr. 223/1974 privind

reglementarea situației unor bunuri s-a trecut în proprietatea statului cota de

½ parte din apartamentul nr. 15, situat în Timișoara, împreună cu cota

din părțile de uz comun, proprietatea reclamantului intimat O.G.I., precum și

întregul apartament nr. 7, situat în Timișoara, proprietatea celor doi

reclamanți intimați, acesta din urmă fiind imobilul în litigiu.

În decizie s-a menționat că s-a

aprobat plata sumei de 25.850 lei către reclamanții intimați, cu titlu de

despăgubire, iar aceștia au recunoscut că au încasat-o, prin concluziile scrise

depuse la instanța de fond.

Statul și-a intabulat dreptul de

proprietate în C.F. Timișoara, nr. top 26357.

Atât în recurs, cât și în dispoziția

nr. 1451 din 6 august 2003 se invocă faptul că imobilul nu a fost preluat

abuziv și că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1.4 lit. B) alin. ultim

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 potrivit cărora, în

situația în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a

înstrăinat locuința către stat, stabilirea conduitei acesteia era atributul său

exclusiv, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind

îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată

rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției

de a părăsi definitiv țara, astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de

restituire a imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.

Nelegalitatea prevederii cuprinse în

textul menționat din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

rezultă din încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) care definesc noțiunea de

imobile preluate abuziv de stat, precum și a celor înscrise la art. 1 alin. (1)

și (2), art. 7 alin. (2) și art. 9 alin. (1) referitoare la restituirea în

natură și prin echivalent, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Este adevărat că, legea specială nu

definește noțiunea de „preluare abuzivă”, dar în art. 2 alin. (1) enumeră

situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că

autoritatea competentă să soluționeze notificarea reclamanților trebuia să

aprecieze dacă situația acestora se încadra într-unul dintre cazurile prevăzute

de text.

Sub un alt aspect, dispoziția

invocată ca temei pentru respingerea cererii reclamanților ignoră împrejurarea

că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamanții, ca de altfel toți

cei aflați în situații similare erau obligați să procedeze la înstrăinarea

construcțiilor către stat, în schimbul unor sume pe care tot acesta le

stabilea, motiv pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a bunului,

mai exact despăgubirea rezonabilă despre care se face referire în text.

Premisa textului în sensul că

persoana avea vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul

înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara este pur teoretică

pentru că practic, era imposibilă în condițiile în care, potrivit art. 5 din

Decretul nr. 223/1974 actele juridice încheiate în scopul eludării acestui

decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului

libertății contractuale.

Imobilul în litigiu se încadrează în

ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 pentru că,

chiar dacă a emis decizie administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de

preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul

constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului

de a înstrăina imobilul către stat. De altfel, textul art. 2 alin. (1) lit. h)

din lege nu condiționează caracterul abuziv al preluării de împrejurarea că

statul a plătit sau nu o sumă de bani în schimbul imobilului și de valoarea

acesteia, astfel că intră în sfera de aplicare a textului și imobilele pentru

care s-a plătit o despăgubire rezonabilă.

În consecință, hotărârea instanței

de apel în sensul de a admite acțiunea, ca urmare a rejudecării ei în fond și

de a anula dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 1451/2003, cu

obligarea acestuia de a emite o nouă dispoziție de restituire în natură a

imobilului, conform dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este

corectă, urmând a fi menținută prin respingerea recursului ca nefondat [art.

312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de pârâții

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar

împotriva deciziei civile nr. 894 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2005.