ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1012/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Timișoara și înregistrată sub nr. 305 din 13 februarie 2002, reclamanții O.G. și O.E. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Timișoara, compus din două camere cu dependințe și cota de 2/42% din părțile de uz comun. Prin dispoziția nr. 1451 din 6 august 2003, Primarul Municipiului Timișoara a respins cererea reclamanților, motivând că imobilul nu a fost preluat abuziv și indicând ca temei prevederile art. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003. Împotriva acestei dispoziții, reclamanții au depus o cerere la Tribunalul Timiș, înregistrată sub nr. 10347 din 22 septembrie 2003, prin care au solicitat anularea ei și restituirea în natură a imobilului, cerere formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara.

Reclamanții au arătat că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, ca urmare a cererii lor de plecare definitivă din țară, prilej cu care au fost nevoiți să-și vândă locuința. S-a emis atunci decizia nr. 2284 din 29 noiembrie 1979 de către Consiliul Popular Județean Timiș prin care s-a aprobat și plata unei despăgubiri de 25.850 lei. Prin sentința civilă nr. 42/PI din 19 ianuarie 2004 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamanților. S-a reținut că dispoziția Primarului municipiului Timișoara este legală și temeinică deoarece preluarea imobilului nu a fost abuzivă, reclamanții fiind cei care l-au înstrăinat statului înaintea plecării din țară. Reclamanții au declarat apel împotriva acestei sentințe, care a fost soluționat prin decizia nr. 894 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, în sensul admiterii lui.

Sentința a fost schimbată în tot, admițându-se în fond acțiunea; a fost anulată dispoziția nr. 1451/2003 a Primarului Municipiului Timișoara și a fost obligat acesta să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului. Instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, iar norma juridică invocată în dispoziția anulată și în sentință, respectiv prevederea art. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003 contravine legii speciale, astfel că nu poate fi avută în vedere. S-a mai reținut că, în speță sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 care definesc ce se înțelege prin imobile preluate abuziv. Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Se susține în recurs că, instanța de apel nu a avut în vedere starea de fapt ce rezultă din probele dosarului și nu a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie. Recurenții pârâți au solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți și menținerii sentinței instanței de fond, ca legală și temeinică. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Prin decizia nr. 2284 din 29 noiembrie 1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Timiș, emisă în aplicarea prevederilor Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situației unor bunuri s-a trecut în proprietatea statului cota de ½ parte din apartamentul nr. 15, situat în Timișoara, împreună cu cota din părțile de uz comun, proprietatea reclamantului intimat O.G.I., precum și întregul apartament nr. 7, situat în Timișoara, proprietatea celor doi reclamanți intimați, acesta din urmă fiind imobilul în litigiu.

În decizie s-a menționat că s-a aprobat plata sumei de 25.850 lei către reclamanții intimați, cu titlu de despăgubire, iar aceștia au recunoscut că au încasat-o, prin concluziile scrise depuse la instanța de fond. Statul și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F.

Timișoara, nr. top 26357. Atât în recurs, cât și în dispoziția nr. 1451 din 6 august 2003 se invocă faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv și că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1.4 lit. B) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 potrivit cărora, în situația în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, stabilirea conduitei acesteia era atributul său exclusiv, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara, astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de restituire a imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.

Nelegalitatea prevederii cuprinse în textul menționat din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă din încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) care definesc noțiunea de imobile preluate abuziv de stat, precum și a celor înscrise la art. 1 alin. (1) și (2), art. 7 alin. (2) și art. 9 alin. (1) referitoare la restituirea în natură și prin echivalent, așa cum corect a reținut instanța de apel. Este adevărat că, legea specială nu definește noțiunea de „preluare abuzivă”, dar în art. 2 alin. (1) enumeră situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluționeze notificarea reclamanților trebuia să aprecieze dacă situația acestora se încadra într-unul dintre cazurile prevăzute de text.

Sub un alt aspect, dispoziția invocată ca temei pentru respingerea cererii reclamanților ignoră împrejurarea că, în situația părăsirii definitive a țării, reclamanții, ca de altfel toți cei aflați în situații similare erau obligați să procedeze la înstrăinarea construcțiilor către stat, în schimbul unor sume pe care tot acesta le stabilea, motiv pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă despre care se face referire în text. Premisa textului în sensul că persoana avea vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara este pur teoretică pentru că practic, era imposibilă în condițiile în care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974 actele juridice încheiate în scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertății contractuale.

Imobilul în litigiu se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 pentru că, chiar dacă a emis decizie administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat. De altfel, textul art. 2 alin. (1) lit. h) din lege nu condiționează caracterul abuziv al preluării de împrejurarea că statul a plătit sau nu o sumă de bani în schimbul imobilului și de valoarea acesteia, astfel că intră în sfera de aplicare a textului și imobilele pentru care s-a plătit o despăgubire rezonabilă.

În consecință, hotărârea instanței de apel în sensul de a admite acțiunea, ca urmare a rejudecării ei în fond și de a anula dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 1451/2003, cu obligarea acestuia de a emite o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului, conform dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este corectă, urmând a fi menținută prin respingerea recursului ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul formulat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar împotriva deciziei civile nr. 894 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2005.