ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel
Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantele B.E. și T.H.
au chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, și au solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire
conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în privința cotei de 10/24 din apartamentele
din imobilul situat în Timișoara.
În motivare s-a arătat
că prin sentința nr. 1311/2002, în prezent irevocabilă, Judecătoria Timișoara a
constatat nevalabilitatea pretinsei naționalizări a cotei ce le revine de 10/24
din imobilul mai sus-menționat, pe motiv de ilegalitate, însă cu toate acestea,
nu s-a putut obține restituirea în natură a respectivelor apartamente deoarece Statul
Român le-a vândut unor terțe persoane. Au mai arătat reclamantele că printr-o decizie
administrativă din 2008, dată în procedura Legii nr. 10/2001, Primarul Municipiului
Timișoara a propus să li se acorde despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea
nr. 247/2005, propunere ce nu s-a materializat în fapt.
Prin întâmpinarea depusă
la dosar pârâta a solicitat respingerea acțiunii pe calea excepției prematurității
acesteia. În acest sens se arată, în esență, că dispoziția Primarului Municipiului
Timișoara nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, împreună cu dosarul întocmit în baza notificării,
însoțite de întreaga documentație nu au fost transmise Secretariatului Comisiei
Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de către
entitatea care a soluționat notificarea, respectiv Primăria Municipiului Timișoara.
Prin sentința civilă
nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ
și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii, a admis acțiunea reclamantelor
și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia
reprezentând titlul de despăgubire, în privința cotelor reclamantelor de 10/24 din
apartamentele din imobilul situat în Timișoara.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a reținut că excepția prematurității acțiunii este nefondată având
în vedere că dispoziția prin care au fost soluționate dosarele întocmite în baza
notificării reclamantelor a fost emisă la data de 10 noiembrie 2008 de către Primarul
Municipiului Timișoara, care avea obligația să înainteze dosarul pârâtei, conform
art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantele neavând nicio
culpă în raport de această situație.
Pe fondul cauzei, prima
instanță a reținut că în urma stabilirii pe cale judecătorească a dreptului reclamantelor
de restituire a apartamentelor din imobilul situat în Timișoara, Primarul Municipiului
Timișoara a emis dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 prin care a dispus măsuri
reparatorii pentru cota de 5/24 din imobilele menționate. În acest context, raportat
la dispozițiile art. 16 alin. (2) și (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța
de fond a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
avea obligația să procedeze la analizarea dosarului reclamantelor în privința verificării
legalității respingerii cererii de restituire în natură și să procedeze la emiterea
deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ceea ce nu s-a întâmplat.
A mai constatat prima
instanță că legea impune un termen maxim de 60 de zile de la data intrării în vigoare
pentru predarea către Secretariatul Comisiei Centrale a dispozițiilor emise de entitățile
învestite cu soluționarea notificărilor, astfel că nu se poate reține caracterul
rezonabil al unei întârzieri de peste trei ani, nefiind justificată sub nicio formă
această întârziere excesivă.
S-a mai apreciat că deși
legea nu determină termenul maxim în cadrul căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor este obligată să emită decizia, însă această omisiune a legii nu
poate conduce la acceptarea ideii că această autoritate nu este ținută de respectarea
dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și că nu are obligația
să se pronunțe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantelor.
A concluzionat instanța
de fond în sensul că necesitatea respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 și a
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune
obligarea Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor la analizarea dosarului
reclamantelor, la desemnarea unui evaluator și la emiterea deciziei reprezentând
titlul de despăgubiri.
Împotriva acestei sentințe
a declarat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,
invocând ca temei legal ale acestuia, dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Prin cererea de recurs,
recurenta a adus critici sentinței atacate, susținând, în esență, că hotărârea recurată
este nelegală și netemeinică, întrucât s-a dispus obligarea sa la emiterea titlului
de despăgubire fără a se avea în vedere că nu a fost înaintat dosarul reclamanților
de către entitatea care a soluționat notificarea, respectiv Primăria Municipiului
Timișoara, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii
nr. 247/2006, astfel că, în lipsa acestuia, Comisia Centrală nu poate emite titlul
de despăgubire.
De asemenea, se susține
că pentru emiterea titlului de despăgubire este necesară parcurgerea etapelor procedurii
administrative care nu s-au putut realiza în lipsa dosarului de despăgubire, astfel
că nu poate fi sancționată o entitate în competenței căreia au fost stabilite anumite
atribuții prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, pentru culpa unei alte autorități
administrative.
Intimatele-reclamante
au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat,
susținând că incidentul privind netransmiterea dosarului nu poate conduce la tergiversarea
acordării despăgubirilor la care sunt îndreptățite.
Înalta Curte de Casație
și Justiție analizând recursul formulat, în raport de dispozițiile legale incidente,
de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este fondat,
pentru următoarele considerente:
Este adevărat că, potrivit
Titlului VII Capitolul V art. 16 alin. (7), Comisia Centrală emite decizia reprezentând
titlul de despăgubire după parcurgerea etapelor menționate în art. 16 alin. anterioare.
Procedura administrativă
pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire
la care recurenta a fost obligată, prevăzută de Titlul VII Capitolul V din Legea
nr. 247/2005, se declanșează după transmiterea dosarelor de către entitatea învestită
cu soluționarea notificărilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1)
și (2) din actul normativ menționat, modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007.
În cauză nu există dovezi
că dosarul de despăgubire, împreună cu toată documentația în care a fost emisă dispoziția
nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, prin care reclamantelor li s-au acordat măsuri reparatorii,
a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum dispun prevederile
art. 16 alin. (2) menționat.
Prin urmare, în lipsa
dosarului și a documentației de acordare a măsurilor reparatorii, ce nu a fost înaintat
de autoritatea învestită cu soluționarea notificării, Comisia Centrală nu poate
declanșa procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor și implicit
nu poate emite titlul de despăgubire, chiar dacă emiterea acestuia intră în atribuțiile
sale, astfel că această autoritate nu poate fi sancționată pentru culpă în exercitarea
acestor atribuții.
Având în vedere considerentele
expuse, pentru o bună administrare a justiției, în baza art. 313 C. proc. civ.,
instanța de recurs apreciază că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea
cauzei aceleiași instanțe, care va verifica dacă a fost transmis dosarul reclamantelor
Secretariatului Comisiei Centrale, situație în raport de care va aprecia asupra
cererii de chemare în judecată și respectiv asupra atitudinii autorității pârâte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței civile
nr. 132 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ
și fiscal.
Casează sentința atacată
și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 25 noiembrie 2010.