ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantele B.E. și T.H. au chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și au solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în privința cotei de 10/24 din apartamentele din imobilul situat în Timișoara. În motivare s-a arătat că prin sentința nr. 1311/2002, în prezent irevocabilă, Judecătoria Timișoara a constatat nevalabilitatea pretinsei naționalizări a cotei ce le revine de 10/24 din imobilul mai sus-menționat, pe motiv de ilegalitate, însă cu toate acestea, nu s-a putut obține restituirea în natură a respectivelor apartamente deoarece Statul Român le-a vândut unor terțe persoane.

Au mai arătat reclamantele că printr-o decizie administrativă din 2008, dată în procedura Legii nr. 10/2001, Primarul Municipiului Timișoara a propus să li se acorde despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, propunere ce nu s-a materializat în fapt. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acțiunii pe calea excepției prematurității acesteia. În acest sens se arată, în esență, că dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, împreună cu dosarul întocmit în baza notificării, însoțite de întreaga documentație nu au fost transmise Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de către entitatea care a soluționat notificarea, respectiv Primăria Municipiului Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii, a admis acțiunea reclamantelor și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în privința cotelor reclamantelor de 10/24 din apartamentele din imobilul situat în Timișoara. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția prematurității acțiunii este nefondată având în vedere că dispoziția prin care au fost soluționate dosarele întocmite în baza notificării reclamantelor a fost emisă la data de 10 noiembrie 2008 de către Primarul Municipiului Timișoara, care avea obligația să înainteze dosarul pârâtei, conform art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantele neavând nicio culpă în raport de această situație.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că în urma stabilirii pe cale judecătorească a dreptului reclamantelor de restituire a apartamentelor din imobilul situat în Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara a emis dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 prin care a dispus măsuri reparatorii pentru cota de 5/24 din imobilele menționate. În acest context, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (2) și (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de fond a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea obligația să procedeze la analizarea dosarului reclamantelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură și să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ceea ce nu s-a întâmplat.

A mai constatat prima instanță că legea impune un termen maxim de 60 de zile de la data intrării în vigoare pentru predarea către Secretariatul Comisiei Centrale a dispozițiilor emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, astfel că nu se poate reține caracterul rezonabil al unei întârzieri de peste trei ani, nefiind justificată sub nicio formă această întârziere excesivă. S-a mai apreciat că deși legea nu determină termenul maxim în cadrul căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este obligată să emită decizia, însă această omisiune a legii nu poate conduce la acceptarea ideii că această autoritate nu este ținută de respectarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și că nu are obligația să se pronunțe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantelor.

A concluzionat instanța de fond în sensul că necesitatea respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune obligarea Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor la analizarea dosarului reclamantelor, la desemnarea unui evaluator și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând ca temei legal ale acestuia, dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a adus critici sentinței atacate, susținând, în esență, că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, întrucât s-a dispus obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire fără a se avea în vedere că nu a fost înaintat dosarul reclamanților de către entitatea care a soluționat notificarea, respectiv Primăria Municipiului Timișoara, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2006, astfel că, în lipsa acestuia, Comisia Centrală nu poate emite titlul de despăgubire. De asemenea, se susține că pentru emiterea titlului de despăgubire este necesară parcurgerea etapelor procedurii administrative care nu s-au putut realiza în lipsa dosarului de despăgubire, astfel că nu poate fi sancționată o entitate în competenței căreia au fost stabilite anumite atribuții prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, pentru culpa unei alte autorități administrative.

Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că incidentul privind netransmiterea dosarului nu poate conduce la tergiversarea acordării despăgubirilor la care sunt îndreptățite. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând recursul formulat, în raport de dispozițiile legale incidente, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: Este adevărat că, potrivit Titlului VII Capitolul V art. 16 alin. (7), Comisia Centrală emite decizia reprezentând titlul de despăgubire după parcurgerea etapelor menționate în art. 16 alin. anterioare.

Procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire la care recurenta a fost obligată, prevăzută de Titlul VII Capitolul V din Legea nr. 247/2005, se declanșează după transmiterea dosarelor de către entitatea învestită cu soluționarea notificărilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat, modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007. În cauză nu există dovezi că dosarul de despăgubire, împreună cu toată documentația în care a fost emisă dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, prin care reclamantelor li s-au acordat măsuri reparatorii, a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum dispun prevederile art. 16 alin. (2) menționat.

Prin urmare, în lipsa dosarului și a documentației de acordare a măsurilor reparatorii, ce nu a fost înaintat de autoritatea învestită cu soluționarea notificării, Comisia Centrală nu poate declanșa procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor și implicit nu poate emite titlul de despăgubire, chiar dacă emiterea acestuia intră în atribuțiile sale, astfel că această autoritate nu poate fi sancționată pentru culpă în exercitarea acestor atribuții. Având în vedere considerentele expuse, pentru o bună administrare a justiției, în baza art. 313 C. proc. civ., instanța de recurs apreciază că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe, care va verifica dacă a fost transmis dosarul reclamantelor Secretariatului Comisiei Centrale, situație în raport de care va aprecia asupra cererii de chemare în judecată și respectiv asupra atitudinii autorității pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței civile nr. 132 din 25 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.