ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2513/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2513/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

pronunțată de Curtea de Apel

Prin

Sentința nr. 370 din 09 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal a respins excepția prematuritătii acțiunii

și excepția inadmisibilității petitului 2 din cererea de chemare în judecată,

invocate

de pârâta A.N.R.P.; a admis acțiunea formulată de reclamanta S.A.A., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar și a obligat pârâta să emită de îndată titlul de plată pentru suma de

483.347 RON și să efectueze plata acestei sume reprezentând contravaloarea

despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009 emisă de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru imobilul nerestituit

în natură în baza Legii nr. 10/2001, precum și să achite reclamantei dobânzile

legale aferente acestei sume, calculate de la data de 28 aprilie 2009 și până

la plata efectivă a sumei.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de Apel a respins excepția prematurității

acțiunii, reținând în esență, că prin dispoziția nr. 1613 din 11 mai 2007 emisă

de Primarul Municipiului Timișoara s-a hotărât restituirea în natură către reclamantă

a apartamentului și imobilul situat în Timișoara, str. G. și s-a propus

acordarea către reclamantă de despăgubiri în condițiile art. 16 din titlul VII

din Legea nr. 247/2005 pentru apartamentele nr. X,Y, Z,T și W din același

imobil, care nu pot fi restituite în natură.

Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea reclamantei

Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009, reprezentând titlul de despăgubire,

stabilind în favoarea reclamantei despăgubiri în cuantum de 483.347 RON, urmând

ca valorificarea acestei decizii să se facă conform procedurii din Legea nr.

247/2005.

Reclamantă

și-a exprimat opțiunea pentru plata despăgubirilor în numerar prin cererea

înregistrată sub nr. 14838 din 11 decembrie 2009 la Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

De la

această dată și până la data sesizării instanței, 08 iunie 2010, pârâta nu a

emis titlul de plată pentru suma stabilită în titlul de despăgubire și nici nu

a făcut plata efectivă a vreunei părți din această sumă.

Deși

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat în

apărare prevederile art. 18

2

din Legea nr. 247/2005, Curtea a

apreciat că atâta timp cât dreptul reclamantei la despăgubiri a fost

recunoscut, prin emiterea titlului de despăgubire, aceasta are obligația legală

de a emite titlul de plată și de a efectua plata către reclamantă, câtă vreme

nu s-a făcut dovada că în contul acestei instituții nu ar exista resurse

financiare

care să facă posibilă valorificarea titlului de despăgubire reprezentat de

decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009.

Curtea a

mai reținut că titlul de despăgubire reprezentat de decizia nr. 4945 din 28

aprilie 2009, consacră dreptul de creanță al reclamantei în contradictoriu cu

Statul Român, reprezentând astfel „un bun" în sensul reglementat de art. 1

Protocolul 1 la Convenție, privarea de dreptul de proprietate asociată cu

neplata despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta reprezintă o

sarcină disproporționată, care este incompatibilă cu prevederile consacrate în

art. 1 din Protocolul mai sus menționat.

Totodată,

Curtea a constatat că pentru respectarea art. 6 din C.E.D.O. se impune ca orice

cerere de chemare în judecată să fie soluționată într-un termen rezonabil.

În

concluzie,

Curtea a reținut că din anul 2007 când a fost emisă dispoziția Primarului Mun.

Timișoara și până la data introducerii acțiunii (08 iunie 2010) au trecut mai

bine de 3 ani, perioadă în care reclamanta s-a văzut în imposibilitate de a-și

valorifica în concret despăgubirile recunoscute de autoritățile publice.

Apărarea

pârâtei privind inexistența disponibilităților financiare nu este suficientă

pentru a justifica soluționarea unei cereri cu nerespectarea termenului

rezonabil impus de art. 6 din C.E.D.O.

declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, care a criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie susținând următoarele:

Recurenta

a arătat că art. 3 lit. h) și art. 14

1

alin. (3) din Legea nr.

247/2005 - Titlul VII modificată și completată cu O.U.G. nr. 81/2007 stabilesc

modalitatea de plată a despăgubirilor în numerar până la concurența sumei de

500.000 RON, iar art. 18

2

lit. a) din lege, precum și art. 18

2

pct. 4 din H.G. nr. 128/2008 prevăd că emiterea titlurilor de plată și

achitarea despăgubirilor se face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune,

în 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești în contul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților .

Ținând

cont de greutățile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de

acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere și numărul

mare al cererilor de restituire formulate de foștii proprietari, prin măsurile

luate pentru accelerarea respectivei proceduri legiuitorul a stabilit și un

criteriu obiectiv pentru soluționarea

acestora, respectiv

acela al ordinii cronologice în care au fost înregistrate opțiunile,

asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași

situație.

S-a

învederat că cererea de opțiune a intimatei - reclamante este înregistrată la

nr. 14838 din 11 decembrie 2009, iar achitarea despăgubirilor în numerar pentru

prima tranșă s-a făcut până la cererea de opțiune nr. 03967 din 29 aprilie

2008, sursele de finanțarea acestor despăgubiri fiind asigurate, până la

listarea SC F.P. SA din dividendele acțiunilor deținute de stat la acest Fond

și în completare, de la bugetul de stat, prin Ministerul Finanțelor, creanțele

asupra statului neputându-se plăti decât în condiții de solvabilitate,

principiu care nu este înlăturat nici în jurisprudența C.E.D.O.

Referitor

la plata dobânzilor legale, recurenta a învederat că dispozițiile art. 2 din

O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești,

modificată și completată nu sunt aplicabile în speța de față, pârâta neavând ca

atribuții legale actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de

către Comisia Centrală.

S-a

solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

3.Apărările

intimatei

În

temeiul

art. 308

2

C. proc. civ. intimata - reclamantă S.A.A. a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat,

susținând că neachitarea creanței sale din lipsa resurselor financiare, deși a

fost recunoscută de către Statul Român, o supune unei sarcini excesive și

exorbitante, încălcându-i dreptul de proprietate ocrotit de art. 1 Protocol 1

adițional C.E.D.O., Statul Român neputându-și invoca propria culpă pentru a fi

exonerat de îndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor către cei

îndreptățiți, aceasta reprezentând o obligație de rezultat și nu de diligentă.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând

sentința criticată, prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și

lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

constată următoarele:

Pentru

valorificarea despăgubirilor astfel stabilite a fost prevăzută procedura

specială reglementată în Capitolul V/l din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Conform

acestei reglementări referitoare la valorificarea titlurilor de despăgubire, în

cazul în care titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim

500.000 RON, titularul poate solicita fie realizarea conversiei titlului în

acțiuni emise la Fondul „Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în

numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.

Intimata-reclamantă

și-a exprimat opțiunea pentru plata despăgubirilor în numerar prin cererea

înregistrată sub nr. 14838 din 11 decembrie 2009 la Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

În

conformitate

cu dispozițiile art. 18

2

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 128/2008,

emiterea titlurilor de plată și plata despăgubirilor bănești în numerar către

persoanele îndreptățite, se face în termen de 15 zile de la existența

disponibilităților financiare, în contul Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, în ordinea înregistrării cererilor de opțiune.

Cu toate

acestea, Statul român care și-a asumat obligația de a despăgubi foștii

proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora pentru bunurile preluate

abuziv de fostul regim comunist se află în imposibilitate de a achita în

termenele stabilite prin legi speciale sumele cuvenite celor îndreptățiți, în

raport cu numărul mare de solicitări și valoarea despăgubirilor.

Este

adevărat că legiuitorul nu a corelat termenele menționate anterior, însă

interpretarea dată de instanța de fond, care a avut în vedere numai

argumentele, pertinente de altfel, prezentate de intimata -reclamantă, încalcă

echilibrul procesual și principiul proporționalității.

Într-o

împrejurare similară, C.E.D.O. a reținut în cauza Broviowski contra Poloniei,

că în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin

măsuri legislative ce pot avea consecințe economice semnificative asupra unui

stat și a resurselor sale financiare, autoritățile naționale trebuie să dispună

de o mare putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor de

natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de

proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar aplicării acestor

măsuri, subliniindu-se că este admisibilă diminuarea indemnizației, care

trebuie să se afle într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție,

pentru a fi adecvată, iar despăgubirile să se plătească într-un termen rezonabil.

Instanța

europeană, prin hotărârile pilot pronunțate în cauzele Măria Atanasiu, Poenaru

și Solon în 2010 a stabilit suspendarea judecării cazurilor

similare,

timp de 18 luni, pentru ca în acest termen de grație statul român să

revizuiască procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât acestea să

poată fi efectiv achitate, sugerându-se posibilitatea limitării acestora sau a

plății lor în tranșe.

În

acest

context, se constată că aplicarea măsurilor reparatorii, implică indemnizarea

unor largi categorii a persoanelor îndreptățite - foști proprietari, cu impact

economic evident asupra resurselor financiare ale statului, iar măsurile

legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr.

81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, în

privința alegerii modalității de executare, dar și a timpului/termenului

necesar aplicării măsurilor.

Plata

despăgubirilor în termen de 15 zile de la existența disponibilităților

financiare și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune reprezintă criterii

obiective pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii.

O asemenea

măsură nu contravine C.E.D.O. și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție,

deoarece statul a aplicat aceleași criterii celor aflați în situații identice

și s-a încadrat în limitele rezonabile de apreciere a consecințelor economice a

măsurilor asupra ansamblului resurselor statului, cu respectarea principiului

proporționalității și al echilibrului care trebuie să existe între protecția

dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese

generale (cauza Seggio contra Italiei).

Sentința

care formează obiectul controlului judiciar a impus în sarcina autorității

pârâte - Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților obligații

imposibil de executat, deși prin O.U.G. nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30

iunie 2010, anterior pronunțării sentinței atacate, s-a suspendat emiterea

titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani, hotărârea pronunțată fiind de

natură să înlăture principiul egalității de tratament între persoanele aflate

într-o situație identică sau similară.

Cum

intimata-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților direct la plata sumei în cuantum de 483.347 RON stabilită

prin Decizia nr. 4945 din 28 aprilie 2009 emisă în baza Legii nr. 247/2005,

deși acesta are numai titlu de despăgubire, prima instanță admițând acțiunea

fără ca intimata să parcurgă etapele legale prevăzute de legea specială și să

beneficieze de un titlu de plată; în contextul în care nu

s-a ajuns

la numărul de ordine al cererii acesteia, până la data formulării recursului-26

octombrie 2010, recurenta - pârâtă achitând despăgubiri în numerar

corespunzătoare prime tranșe, în limitele disponibilităților financiare, până

la cererea de opțiune cu nr. 03967 din 29 aprilie 2008; neexistând nici

disponibilități financiare, iar emiterea titlurilor de plată a fost suspendată

pe o perioadă de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010, în mod greșit prima instanță a

respins excepția prematurității introducerii acțiunii ridicată de recurenta -

pârâtă.

Înalta

Curte subliniază faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 nu se suspendă dreptul

persoanelor de a primi despăgubiri în bani, ci doar exercițiul temporar al

acestui drept, având în vedere cifra economică actuală.

Constatând

că această excepție era întemeiată și trebuia soluționată cu prioritate,

conform art. 137 C. proc. civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul pârâtei, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va

modifica în tot sentința și va respinge acțiunea reclamantei ca prematur

formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva Sentinței nr.370 din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei S.A.A., ca

prematur formulată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.