ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3586/2012

Decizia nr. 3586/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la această instanță sub nr. x/59/2011 la data de 18 mai 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. București, solicitând

obligarea acesteia, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța, să procedeze la finalizarea analizei și transmiterea Dosarului nr.

x/CC

la un evaluator sau la o societate de evaluare, pentru întocmirea raportului de evaluare, iar după finalizarea etapei evaluării să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pe seama reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr. 2392 din 10 august 2007, emisă de primarul Municipiului Timișoara în baza Legii nr. 10/2001, i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul înscris în C.F. Timișoara, situat în Timișoara, iar Dosarul administrativ a fost transmis Secretariatului B. pentru Acordarea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. x/CC.

Deși a solicitat pârâtei să procedeze la soluționarea acestui dosar, întrucât împrejurarea că legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare nu poate constitui o justificare pentru tergiversarea și nesoluționarea cererilor într-un termen rezonabil, aspect ce se constituie ca o garanție a unui proces echitabil consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului atât în procedura prealabilă cât și în cea contencioasă, acesta autoritate administrativă nu a înțeles nici până la acesta data să soluționeze dosarul, sens în care i-a comunicat prin adresa din 01 martie 2011 faptul că, Dosarul administrativ de revendicare cu nr. x/CC, nu a fost până în prezent repartizat unui evaluator autorizat pentru în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Prin sentința civilă nr. 381 din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta B., să procedeze la analizarea Dosarului nr. x/CC, la desemnarea unui evaluator și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în prezenta cauză.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a analizat situația de fapt, dispozițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII și exigențele termenului rezonabil, reținând că, desi legea nu impune un termen maxim determinat pentru emiterea deciziei de către B., necesitatea respectării termenului rezonabil al litigiului declanșat prin cererea reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii (în natură sau prin echivalent) prevăzute de Legea nr. 10/2001 impune verificarea motivelor invocate de către pârâtă pentru întârzierea soluționării cererii reclamantului.

B. a fost sesizată prin Dispoziția nr. 2392 din 10 august 2007 emisă de primarul Municipiului Timișoara în temeiul Legii nr. 10/2001 - prin care s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantului, ca urmare a respingerii cererii acestuia de restituire în natură a unui imobil situat în Timișoara și preluat abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, iar B. avea obligația, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, de a proceda la analizarea dosarului reclamantului în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Cu toate acestea, până la data pronunțării prezentei hotărâri B. nu a procedat la analizarea dosarului reclamantului în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, la desemnarea unui evaluator și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Instanța a observat, totodată, că nu s-a furnizat nicio justificare din partea B. pentru a motiva faptul că nu s-a pronunțat asupra dosarului cuprinzând cererea reclamantului deși au trecut peste trei ani de la înregistrarea în evidența sa a dosarului respectiv.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta B. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În cauza supusă judecății, a subliniat recurenta, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 2392/2007 a fost transmis de Primăria Municipiului Timișoara în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul B. sub nr. x/CC. Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 de către reclamant.

Referitor la etapa evaluării, recurenta a precizat că Dosarul de despăgubire nr. x/CC va intra în următoarea ședință a B. în vederea atribuirii unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare.

În ceea ce privește aspectele reținute de instanța de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, ar depăși termenul rezonabil de soluționare a cauzei, recurenta a susținut că acestea sunt neîntemeiate, întrucât

instituirea procedurii administrative descrise în cuprinsul cererii de recurs are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare. Astfel, această procedură este pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerința unor factori externi, care să determine soluții diferite în situații similare.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, "(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul B. procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul B. va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare".

Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantului la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantului, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea situației.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente.

Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimatei.

Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de

B.,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de B. împotriva sentinței civile nr. 381 din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2012.