ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5076/2011

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3751 din 06

octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.A.M., în

contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

obligându-le pe acestea din urmă să transmită la evaluator Dosarul nr. 40204/CC

privind pe reclamantă, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Faptul că

prin Legea specială nr. 247/2005, legiuitorul nu a înțeles să stabilească un

termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a

cererilor de retrocedare și de emitere a deciziei reprezentând titlul de

despăgubire nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru

tergiversare și pentru nesolutionarea într-un termen rezonabil. Aceasta cu atât

mai mult cu cât pentru situații de excepție s-a hotărât soluționarea cu

prioritate.

Dreptul la

soluționarea în termen rezonabil reprezintă o garanție pentru soluționarea

echitabilă atât în procedura prealabilă cât și în contencios, fiind statuat ca

atare în Convenția Drepturilor Omului - art. 6.

Or, din modul

în care autoritatea pârâtă a înțeles să răspundă, reclamantului, rezultă nu

numai că nu are în vedere un asemenea termen, dimpotrivă rezultă intenția de

tergiversare, de la momentul emiterii dispoziției de restituire și până în

prezent trecând aproape trei ani, timp în care dosarul reclamantei a fost numai

înregistrat fără a mai fi parcurs vreo etapă din procedura administrativă.

De asemenea,

reține prima instanță, nici invocarea criteriului aleatoriu în procesul de

selectare al dosarului pentru soluționare nu poate fi primită drept

justificare, fiind evident că procedând astfel nu numai că nu mai poate fi

vorba de un termen rezonabil dar se pot produce grave inechități.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtele,

în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului său, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților arată

că în mod greșit a apreciat instanța de fond că această instituție ar avea

calitate procesuală pasivă în cauză.

În motivarea

cererii de recurs, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

reiterează apărările invocate în fața instanței de fond, arătând, în esență, că

aceasta nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este una greoaie și că, prin decizia nr.

2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, față de care,

în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit termenul rezonabil

pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în

care vor fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.

Recurenta

susține, de asemenea, că în mod obiectiv întârzierea procedurii administrative,

respectiv etapa evaluării, a fost determinată de necesitatea completării

dosarului cu documentele necesare identificării imobilului în discuție.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată

următoarele:

I. În ceea ce

privește recursul formulat de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților se va reține că acesta este fondat, autoritatea recurentă neavând

calitate procesuală pasivă în cauză, în raport cu dispozițiile art. 13 alin. (1)

lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora atribuția emiterii

deciziei referitoare la titlurile de despăgubire revine Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Așa fiind,

constatându-se întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmează a fi admis

recursul său și modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii

acțiunii față de această autoritate, pentru lipsa calității procesuale pasive,

menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

II. În ceea

ce privește recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor se va reține că este nefondat, pentru considerentele ce se vor

prezenta în continuare:

În mod

corect, în raport cu dispozițiile art. 16 din Capitolul V din Titlul VII „Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”

din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

instanța de fond a obligat această pârâtă la evaluarea imobilului și la

emiterea deciziei pentru acordarea de titluri de despăgubire.

Criticile

care vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din

Titlul VII al actului normativ sus-menționat, are ca atribuție doar verificarea

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect

care, însă, nu a fost contestat, justificându-se netrimiterea dosarului spre

evaluare cu motivarea că acesta nu este complet.

Or, dacă

recurenta avea astfel de nelămuriri și aprecia că dispoziția de restituire nu

este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice

de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr.

1095/2005, putea să solicite informațiile pe care le considera necesare

evaluării, înainte de data formulării cererii de chemare în judecată. După cum

se constată, recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în

pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative

pentru acordarea despăgubirilor la care intimata-reclamantă este îndreptățită,

urmare a dispoziției de restituire.

Soluția

instanței de fond se impune pentru că, prin neparcurgerea etapei evaluării

întru-un interval de timp destul de mare, în raport cu data emiterii

dispoziției, respectiv 05 mai 2007, și data înregistrării dosarului la Comisie,

anul 2007, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a

procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în

acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice

oricărei activități a autorităților administrative.

Într-adevăr, Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 prevede mai multe etape în soluționarea cererilor de retrocedare,

fără să reglementeze un termen pentru emiterea deciziei.

Împrejurarea că

norma specială nu a menționat un termen pentru rezolvarea cererilor de retrocedare

nu poate, însă, încuraja autoritatea publică să tergiverseze soluționarea acestora,

sesizările privind retrocedarea imobilelor impunându-se a fi soluționate într-un

termen rezonabil sau cu prioritate, în cazuri de excepție.

Dispoziția legală

națională, invocată de recurentă, prin care se instituie un sistem aleatoriu de

acordare a despăgubirilor în caz de aplicare a dispozițiilor cuprinse în Legea

nr. 10/2001, este de natură a modifica substanțial și subiectiv valoarea acestor

despăgubiri, cu consecința creării unui nou prejudiciu provenit din neemiterea promptă

a deciziei administrative, prin care se recunoaște existența încălcării dreptului

de proprietate.

Această situație

nu poate fi, însă, acceptată, reprezentând o încălcare evidentă a dispozițiilor

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea a drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

În același sens

sunt, de altfel, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului

de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de

Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării

într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze

și să își îndeplinească atribuțiile într-un termen rezonabil”.

Fiind vorba de

o perioadă de peste 4 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării

intimatei de evaluare a imobilului și emitere a deciziei, este evident că nu ne

aflăm în prezența unui „termen rezonabil”, în accepțiunea prevederilor comunitare

sus-menționate, dar ne aflăm în situația nesoluționării în termen a cererii formulate

de intimată, ceea ce a determinat instanța de fond să facă aplicarea în mod corect

a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, sentința

recurată, în ce privește dispoziția obligării pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor la trimiterea dosarului la evaluator în vederea întocmirii raportului

de evaluare, este legală în raport atât cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005,

Titlul VII, Capitolul V, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, recursul formulat de această pârâtă urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței

sentinței nr. 3751 din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VlII-a

de contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și respinge acțiunea

față de aceasta, în consecință.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Respinge recursul

declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleași

sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.