ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4850/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea acesteia : - să desemneze evaluator și să predea dosarul acestuia în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul din București, sector 2 compus din teren în suprafață de 66 mp și construcție vândută în baza Legii nr. 112/1995, în termen de 30 de zile de la data de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; - să fie obligată pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul menționat mai sus în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; să fie obligată pârâta la plata penalităților de 1000 lei/zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii, precum și obligarea pârâtei la plata amenzii de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere aplicabila conducătorului autorității centrale, in situația neexecutării hotărârii; la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune moral și cheltuieli de judecată.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că dosarul său, ce a stat la baza emiterii Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 9246 din 11 decembrie 2007, a fost înregistrat la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45745/CC, fiind parcursa etapa transmiterii si înregistrării dosarelor, iar de la momentul înregistrării dosarului la pârâtă au trecut mai bine de 2 ani, însumând mai bine de 9 ani de la data depunerii notificări Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii, susținând că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se declanșează numai după transmiterea dosarelor, etapa evaluării fiind condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin Sentința nr. 4863 din 3 decembrie 2010, Curtea de Apel a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.D., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să trimită dosarul reclamantei către un evaluator sau societate de evaluatori în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței și să emită titlul de despăgubiri în termen de 30 de zile de la definitivarea evaluării. Totodată, Curtea de Apel București a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că deși Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare, totuși nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare și pentru nesoluționarea într-un termen rezonabil, iar din exprimarea punctului de vedere al pârâtei rezultă intenția de tergiversare, de la momentul emiterii dispoziției și până în prezent trecând mai mult de doi ani în care dosarul reclamantei nu a parcurs vreo etapă din procedura administrativă.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata penalităților de 1000 lei/zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii și la plata amenzii de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere aplicabilă conducătorului autorității centrale, în situația neexecutării hotărârii, este nefondată întrucât nu există elemente din care să rezulte intenția pârâtei de a nu respecta hotărârea pronunțată. Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, prima instanță a constatat că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte existența prejudiciului morale suferit prin această întârziere. Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de fond a apreciat că se impune aplicarea art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., raportat volumul de muncă prestat raportat la existența a doar 2 termene de judecată și gradul de dificultate relativ redus al litigiului. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluționat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite. Mai susține recurenta-pârâtă că este greșită soluția instanței de fond privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, fără să se țină cont că executarea obligației nu mai depinde în totalitate de această instituție, ci și de evaluator. Recurenta-pârâtă critică soluția instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, apreciind că onorariul este nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă în soluționarea cauzei.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate juridică, fără buget propriu. Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia care să conțină titlul de despăgubire pentru imobilul București, sector 2, compus din teren în suprafață de 66 mp, având în vedere Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 9246 din 11 decembrie 2007, în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată.

Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția nr. 9246 din 11 decembrie 2007 a Primăriei Municipiului București, iar dosarul a fost înregistrat sub numărul 45745/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. l din Convenția europeană a drepturilor omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. , potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Totodată, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor de judecată până la suma de 1000 lei, fiind justificată în raport de complexitatea speței. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 4863 din data de 3 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.