ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4850/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4850/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta

C.D., în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrala pentru

Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea acesteia

:

- să desemneze evaluator și să predea

dosarul acestuia în

vederea întocmirii

raportului de evaluare pentru imobilul din București, sector 2 compus din teren

în suprafață de 66 mp și construcție vândută în baza Legii nr.

112/1995,

în termen de 30 de zile de la data de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;

- să fie obligată pârâta să emită

decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul menționat mai sus în

termen de

60 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii;

să fie obligată pârâta la plata penalităților

de 1000 lei/zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii, precum și

obligarea pârâtei la plata amenzii de 20% din salariul brut pe

economie, pe zi de întârziere aplicabila conducătorului

autorității centrale, in situația neexecutării hotărârii;

la plata sumei

de 200.000 lei cu titlu de daune moral și cheltuieli de judecată. In motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că dosarul său, ce a stat la baza emiterii

Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 9246 din 11

decembrie 2007, a fost înregistrat la Comisia Centrala pentru Stabilirea

Despăgubirilor sub nr. 45745/CC, fiind parcursa etapa transmiterii si

înregistrării dosarelor, iar de la momentul

înregistrării dosarului la pârâtă au

trecut mai bine de 2 ani, însumând

mai bine de 9 ani de la data depunerii notificări

Prin întâmpinare, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a

solicitat respingerea acțiunii, susținând că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 se declanșează

numai

după transmiterea dosarelor, etapa evaluării fiind condiționată de

respectarea

ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815

din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin Sentința

nr. 4863 din 3 decembrie 2010, Curtea de Apel a admis

în parte acțiunea formulată de

reclamanta C.D., în

contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

a obligat pârâta să

trimită dosarul reclamantei către un evaluator sau societate de evaluatori în

vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a sentinței și să emită titlul de despăgubiri în termen

de 30 de zile de la definitivarea evaluării.

Totodată, Curtea

de Apel București a respins în rest acțiunea ca

neîntemeiată și a obligat pârâta la plata cheltuielilor

de judecată în sumă de 1000 lei, către reclamantă.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut în esență

că deși Legea specială nr. 247/2005

legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii

administrative de soluționare a cererilor de retrocedare, totuși nu poate

constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare și

pentru nesoluționarea într-un

termen

rezonabil, iar din exprimarea punctului de vedere al pârâtei rezultă

intenția

de tergiversare, de la momentul emiterii dispoziției și până în prezent trecând

mai mult de doi ani în care dosarul reclamantei nu a parcurs vreo etapă din

procedura administrativă.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata

penalităților de 1000 lei/zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii

și la plata amenzii de 20%

din salariul

brut pe economie, pe zi de întârziere aplicabilă conducătorului

autorității centrale, în situația neexecutării

hotărârii, este nefondată întrucât

nu există elemente din care să

rezulte intenția pârâtei de a nu respecta hotărârea pronunțată.

Referitor la capătul de cerere privind

obligarea pârâtei la plata daunelor morale, prima instanță a constatat că

reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte existența prejudiciului

morale suferit prin această întârziere.

Cu privire la cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată, instanța de fond a apreciat că se impune aplicarea art.

274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., raportat volumul de muncă prestat

raportat la existența a doar 2 termene de judecată și gradul de dificultate

relativ redus al litigiului.

Împotriva

sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat

recurs pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă critică din recurs,

recurenta-pârâtă critică soluția

pronunțată

de Curtea de apel, arătând că emiterea deciziei reprezentând titlul

de

despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie

soluționat,

conform celor stabilite

prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea

de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune

asigurarea unei proceduri unice

și

corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.

Recurenta-pârâtă

susține că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând

încălcarea principiului termenului rezonabil, deși soluționarea

dosarului de

despăgubire al reclamantelor urmează procedura stabilită prin

Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie

2008 pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor

îndreptățite.

Mai susține

recurenta-pârâtă că este greșită soluția instanței de fond

privind

obligarea Comisiei Centrale la emiterea deciziei de despăgubire în

cel mult 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a sentinței, fără să se țină cont că executarea obligației nu mai

depinde în totalitate de această instituție, ci și de evaluator.

Recurenta-pârâtă critică soluția

instanței de fond și sub aspectul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor la plata

cheltuielilor de

judecată în cuantum de 1000 lei, apreciind că onorariul este

nepotrivit de mare față de munca avocatului depusă

în soluționarea cauzei.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că nu

poate fi obligată la plata

cheltuielilor de

judecată în nume propriu, fiind o entitate fără personalitate

juridică,

fără buget propriu.

Analizând cauza,

în limita criticilor din recurs, în raport cu

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Intimata-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu

o acțiune vizând obligarea Comisiei

Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor

să emită decizia care să conțină titlul de despăgubire pentru

imobilul

București, sector 2, compus din teren în

suprafață

de 66 mp, având în vedere Dispoziția Primarului General al

Municipiului București nr. 9246 din 11 decembrie 2007,

în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în

judecată și reținute ca atare

prin sentința recurată.

Înalta Curte

constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac

exercitate în cauză nu cuprinde

critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia

apărările de la fond privind

complexitatea

procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și

inexistența

unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare

de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de

acordare a

reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care

calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin

Dispoziția nr. 9246 din 11 decembrie 2007

a Primăriei Municipiului București, iar

dosarul

a fost înregistrat sub numărul 45745/CC la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistență

concluziei instanței de fond, în

sensul

că pârâta a tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind

încălcat principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat

de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu referire

concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține

că instanța de

fond întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în

soluționarea dosarului

de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală

pentru Stabilirea

Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil

consacrat de art. 6 par. l din

Convenția europeană a drepturilor omului, a

cărui

incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei

Centrale și desemnarea evaluatorului se fac

potrivit procedurii speciale

reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că

legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea

dosarelor nu

conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru

că, în temeiul

art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația

primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să

contravină principiului soluționării

cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat

de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces

echitabil,

aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul

procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea

cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și

element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului

Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene și care reprezintă un reper în

orientarea conduitei administrative a autorităților

publice ale statelor

membre, acesta fiind

un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor

aduse hotărârii

recurate.

Complexitatea etapelor procedurale

reglementate de lege poate

constitui un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu

poate fi invocată pentru justificarea unei

conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice.

Referitor la critica privind

cheltuielile de judecată, Înalta Curte

constată

aceasta este nefondată, fiind lipsită de relevanță lipsa personalității

juridice,

invocată de pârâtă, întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ,

astfel că în mod corect instanța de fond a obligat pârâta la

plata cheltuielilor de judecată conform art. 274

alin. (1) C. proc. civ.

, potrivit

cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care

cade în

pretenții.

Totodată, Înalta

Curte constată că prima instanță a făcut o corectă

aplicare a art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ., reducerea cheltuielilor

de judecată până la suma de 1000 lei,

fiind justificată în raport de complexitatea speței.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată

este legală și temeinică, neexistând

motive de casare sau modificare în

sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel că, în

temeiul art. 20

alin. (3) din Legea

nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge,

ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 4863 din data de 3 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 octombrie 2011.