ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3019/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3019/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara la data de 15 martie 2010, reclamanții R.D., R.I. și R.M. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea

pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în dosarul nr.

28384/CC constituit în baza notificării nr. 538/2001, care a fost soluționată

prin emiterea Dispoziției nr. 1673/800/2006.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 442 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții R.D., R.I.

și R.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și, în consecință, a obligat Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubiri în dosar nr. 28384/CC și a obligat pârâta la plata către reclamanți

a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON.

Pentru a pronunța

aceasta soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

urmare a Notificării nr. 538/2001 formulate de reclamanți în temeiul Legii nr.

10/2001, a fost emisă Dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 800 din

23 martie 2006, ulterior modificată prin Dispoziția nr. 1673 din 15 iunie 2006,

prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în

suprafață de 501 m.p., înscris în CF nr. 18875 Timișoara, nr. top. 3055/2/2/2,

precum și pentru construcțiile demolate în suprafață de 125,85 m.p.,

dispunându-se, totodată, transmiterea dosarului către Comisia Centrală pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001.

Dosarul administrativ

a fost transmis Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de

către Primăria Municipiului Timișoara, fiind înregistrat sub nr. 28384/CC, iar

în urma finalizării etapei înregistrării dosarului și a verificării legalității

respingerii cererii de restituire în natură în cadrul desfășurării etapei

evaluării, dosarul a fost trimis spre evaluare către societatea de evaluatori

SC C. SA, care a întocmit astfel raportul de evaluare nr. 546 din 11 august

2005, însă, în urma neregulilor constatate prin verificarea raportului, s-a

procedat la înștiințarea societății de evaluatori cu privire la obligația de

refacere a raportului de evaluare. Potrivit adresei nr. 256 din 12 mai 2010

emisă de SC C. SA, ultima variantă a raportului de evaluare a fost transmisă

pârâtei la data de 21 ianuarie 2010.

Instanța de fond a

constatat că, la o dată ulterioară, în dosarul nr. 28384/CC, a fost numită o

nouă societate de evaluare, respectiv SC I.C. SRL, căreia i-a fost expediat

dosarul de despăgubiri la 21 mai 2010, iar la data de 21 septembrie 2010,

autoritatea pârâtă a comunicat reclamanților noul raport de evaluare, aceștia

manifestându-și acceptul pentru suma astfel stabilită.

La data de 25

ianuarie 2010, reclamanții au înregistrat la sediul instituției pârâte o cerere

privind eliberarea deciziei reprezentând titlul de despăgubire la care nu au

primit niciun răspuns, prima instanță constatând faptul că, până la data

introducerii acțiunii, reclamanții nu au avut cunoștință de niciun alt demers

al autorității pârâte în ceea ce privește procedurile administrative parcurse

în dosarul înregistrat cu nr. 28384/CC.

Curtea a reținut

faptul că, potrivit art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII

Capitolul 5, în baza raportului de evaluare, Comisia Centrală poate proceda fie

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea

dosarului spre reevaluare, această ultimă opțiune fiind utilizată de pârâtă

atât în sensul reevaluării de către același evaluator, cât și în sensul numirii

unui nou evaluator în cauză, astfel încât instanța de fond a apreciat că, în

speță, prin întocmirea noului raport de evaluare de către noul evaluator

desemnat și în lipsa oricăror informații privind observațiile comisiei asupra

acestui raport, reclamanții sunt îndreptățiți a pretinde emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire ca urmare a finalizării etapei de evaluare.

Chiar dacă Legea nr.

247/2005 nu fixează un termen de finalizare a procedurilor administrative

pentru acordarea despăgubirilor reglementate de Capitolul 5 din Titlul VII,

judecătorul fondului a apreciat că această împrejurare nu poate constitui o

justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversarea și nesoluționarea

cererilor într-un termen rezonabil, aspect ce se constituie ca o garanție a

unui proces echitabil consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, atât în procedura prealabilă, cât și în cea contencioasă.

În baza art. 274 și

urm. C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta la plata către reclamanți a

cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând onorariu avocațial,

achitat cu chitanța nr. 1269102 din 19 martie 2010.

exercitată în cauză

Împotriva Sentinței

civile nr. 442 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a etapelor derulate în

procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor în dosarul nr. 28384/CC

și a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, au

fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de

soluționare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de

despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă

privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamanților.

Astfel, precizează

recurentul, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării

dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de

măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent

Dispoziției nr. 1673 din 15 iunie 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului

Timișoara, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la

Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 28384/CC. Totodată, dosarul a fost

analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a

imobilului, au fost întocmite mai multe rapoarte de evaluare, iar ultimul

raport de evaluare a fost comunicat și reclamanților, care și-au dat acceptul

cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel încât, a precizat recurentul, în

următoarea ședință a Comisiei Centrale, raportul amintit va fi supus aprobării

în vederea emiterii deciziei conținând titlul de despăgubire.

Instituția recurentă

a menționat faptul că legiuitorul, neprevăzând un termen de soluționare a

dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, a lăsat la aprecierea Comisiei Centrale stabilirea ordinii

de soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, astfel încât, prin

Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 emisă în baza Normelor metodologice

aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, s-a stabilit ca selecția dosarelor de

despăgubiri să se facă aleatoriu, însă, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie

2008, Comisia Centrală a stabilit drept criteriu de soluționare ordinea

înregistrării dosarelor.

În ceea ce privește

obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a

susținut, pe de o parte, că, în speță, erau aplicabile prevederile art. 275 C.

proc. civ., întrucât Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv

al reclamanților și pretențiile acestora.

Pe de altă parte,

recurentul a invocat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., solicitând

micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În fine, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că nu poate fi obligată să

plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată, pentru că nu are un buget

prevăzut în acest scop.

intimaților

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele expuse în continuare.

și de drept relevante

Cu privire la

încălcarea principiului termenului rezonabil

Intimații-reclamanți

au supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat

al autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de

despăgubire pentru imobilul teren în suprafață de 501 m.p., înscris în CF nr.

18875 Timișoara, nr. top. 3055/2/2/2, precum și pentru construcțiile demolate

în suprafață de 125,85 m.p., pentru care au fost propuse măsuri reparatorii

prin echivalent prin Dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 800 din

23 martie 2006, ulterior modificată prin Dispoziția nr. 1673 din 15 iunie 2006,

în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în

judecată și reținute ca atare prin sentința recurată.

Înalta Curte constată

că reclamanții au început procedura de recuperare a bunurilor lor ori a

contravalorii acestora prin formularea unei notificări în anul 2001, iar

dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația

aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr.

28384/CC, fiind finalizată etapa evaluării.

Intervalul mare de

timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de

fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen

rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Cu referire concretă

la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond, în

mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea

dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu

este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și emiterea

titlului de despăgubire se fac potrivit procedurii speciale reglementate de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea

specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport

susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din

Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și

secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să

contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un

proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și

în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor

definitive.

Soluționarea cauzelor

în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element

al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în

sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea

procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care,

într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat

în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu

de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată

pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității

publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă

în vederea organizării propriei activități de executare a legii și stabilirii

ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul

justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a celorlalte

garanții ale bunei administrări.

Deși argumentele

recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr.

247/2005, care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe

entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt

corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului

rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimaților.

Așa cum rezultă din

cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea

pronunțată, a fost refuzul continuării procedurii după emiterea raportului de

evaluare, încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii

administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor

reparatorii, durata excesivă a procedurii (aproximativ 9 ani) aducând atingere

atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Toate aceste elemente

conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a

actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii

nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de

putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de

apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea

drepturilor și libertăților cetățenilor.

La pronunțarea

prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară

în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate:

Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007

(publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de

contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu,

București, 2007); Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ

și fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008);

Deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte

de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și

fiscal pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2009); Decizia nr.

1079 din 26 februarie 2009 și Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate

în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios

administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, București, 2011).

Cu privire la

acordarea cheltuielilor de judecată

Înalta Curte reține

faptul că, în mod corect, instanța de primă jurisdicție a constatat că pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a îndeplinit

obligațiile prevăzute de lege și nu a emis într-un termen rezonabil decizia

reprezentând titlul de despăgubire, obiect al cererii introductive, motiv

pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În condițiile în care

obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, act administrativ care nu a fost

emis nici până la această dată, iar autoritatea pârâtă a încercat să

argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluționeze cererea reclamanților,

nu se poate vorbi despre o recunoaștere clară, necondiționată și neechivocă a

"pretențiilor" reclamanților în sensul art. 275 C. proc. civ., astfel

că instanța de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din același

cod.

În raport cu valoarea

litigiului și cu demersurile procedurale efectuate în scopul recunoașterii

dreptului subiectiv al reclamanților și, mai mult decât atât, față de

împrejurarea că autoritatea pârâtă a exercitat și recurs împotriva sentinței

instanței de fond, Înalta Curte constată că nu se impune aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor modice de judecată

în cuantum de 100 de RON, la care a fost obligată instituția pârâtă în etapa

procesuală a judecării fondului.

soluției instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în prezenta

cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței civile nr. 442 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 mai 2011.