ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3019/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 15 martie 2010, reclamanții R.D., R.I. și R.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în dosarul nr. 28384/CC constituit în baza notificării nr. 538/2001, care a fost soluționată prin emiterea Dispoziției nr. 1673/800/2006. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 442 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții R.D., R.I.

și R.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, în consecință, a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în dosar nr. 28384/CC și a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON. Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, urmare a Notificării nr. 538/2001 formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost emisă Dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 800 din 23 martie 2006, ulterior modificată prin Dispoziția nr. 1673 din 15 iunie 2006, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 501 m.p., înscris în CF nr. 18875 Timișoara, nr. top.

3055/2/2/2, precum și pentru construcțiile demolate în suprafață de 125,85 m.p., dispunându-se, totodată, transmiterea dosarului către Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. Dosarul administrativ a fost transmis Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de către Primăria Municipiului Timișoara, fiind înregistrat sub nr. 28384/CC, iar în urma finalizării etapei înregistrării dosarului și a verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură în cadrul desfășurării etapei evaluării, dosarul a fost trimis spre evaluare către societatea de evaluatori SC C. SA, care a întocmit astfel raportul de evaluare nr. 546 din 11 august 2005, însă, în urma neregulilor constatate prin verificarea raportului, s-a procedat la înștiințarea societății de evaluatori cu privire la obligația de refacere a raportului de evaluare.

Potrivit adresei nr. 256 din 12 mai 2010 emisă de SC C. SA, ultima variantă a raportului de evaluare a fost transmisă pârâtei la data de 21 ianuarie 2010. Instanța de fond a constatat că, la o dată ulterioară, în dosarul nr. 28384/CC, a fost numită o nouă societate de evaluare, respectiv SC I.C. SRL, căreia i-a fost expediat dosarul de despăgubiri la 21 mai 2010, iar la data de 21 septembrie 2010, autoritatea pârâtă a comunicat reclamanților noul raport de evaluare, aceștia manifestându-și acceptul pentru suma astfel stabilită. La data de 25 ianuarie 2010, reclamanții au înregistrat la sediul instituției pârâte o cerere privind eliberarea deciziei reprezentând titlul de despăgubire la care nu au primit niciun răspuns, prima instanță constatând faptul că, până la data introducerii acțiunii, reclamanții nu au avut cunoștință de niciun alt demers al autorității pârâte în ceea ce privește procedurile administrative parcurse în dosarul înregistrat cu nr. 28384/CC.

Curtea a reținut faptul că, potrivit art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII Capitolul 5, în baza raportului de evaluare, Comisia Centrală poate proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare, această ultimă opțiune fiind utilizată de pârâtă atât în sensul reevaluării de către același evaluator, cât și în sensul numirii unui nou evaluator în cauză, astfel încât instanța de fond a apreciat că, în speță, prin întocmirea noului raport de evaluare de către noul evaluator desemnat și în lipsa oricăror informații privind observațiile comisiei asupra acestui raport, reclamanții sunt îndreptățiți a pretinde emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire ca urmare a finalizării etapei de evaluare.

Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu fixează un termen de finalizare a procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor reglementate de Capitolul 5 din Titlul VII, judecătorul fondului a apreciat că această împrejurare nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversarea și nesoluționarea cererilor într-un termen rezonabil, aspect ce se constituie ca o garanție a unui proces echitabil consfințit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât în procedura prealabilă, cât și în cea contencioasă. În baza art. 274 și urm. C. proc.

civ., Curtea a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând onorariu avocațial, achitat cu chitanța nr. 1269102 din 19 martie 2010. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 442 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a etapelor derulate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor în dosarul nr. 28384/CC și a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamanților. Astfel, precizează recurentul, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 1673 din 15 iunie 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Timișoara, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 28384/CC.

Totodată, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, au fost întocmite mai multe rapoarte de evaluare, iar ultimul raport de evaluare a fost comunicat și reclamanților, care și-au dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel încât, a precizat recurentul, în următoarea ședință a Comisiei Centrale, raportul amintit va fi supus aprobării în vederea emiterii deciziei conținând titlul de despăgubire. Instituția recurentă a menționat faptul că legiuitorul, neprevăzând un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a lăsat la aprecierea Comisiei Centrale stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, astfel încât, prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 emisă în baza Normelor metodologice aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, s-a stabilit ca selecția dosarelor de despăgubiri să se facă aleatoriu, însă, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit drept criteriu de soluționare ordinea înregistrării dosarelor. În ceea ce privește obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a susținut, pe de o parte, că, în speță, erau aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ., întrucât Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamanților și pretențiile acestora. Pe de altă parte, recurentul a invocat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., solicitând micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată. În fine, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că nu poate fi obligată să plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată, pentru că nu are un buget prevăzut în acest scop.

4. Apărările intimaților Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu privire la încălcarea principiului termenului rezonabil Intimații-reclamanți au supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafață de 501 m.p., înscris în CF nr. 18875 Timișoara, nr. top.

3055/2/2/2, precum și pentru construcțiile demolate în suprafață de 125,85 m.p., pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin Dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 800 din 23 martie 2006, ulterior modificată prin Dispoziția nr. 1673 din 15 iunie 2006, în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată. Înalta Curte constată că reclamanții au început procedura de recuperare a bunurilor lor ori a contravalorii acestora prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 28384/CC, fiind finalizată etapa evaluării.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și emiterea titlului de despăgubire se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări. Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005, care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimaților.

Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost refuzul continuării procedurii după emiterea raportului de evaluare, încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii (aproximativ 9 ani) aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție. Toate aceste elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007); Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008); Deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2009); Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 și Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.

Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, București, 2011). Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată Înalta Curte reține faptul că, în mod corect, instanța de primă jurisdicție a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege și nu a emis într-un termen rezonabil decizia reprezentând titlul de despăgubire, obiect al cererii introductive, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, act administrativ care nu a fost emis nici până la această dată, iar autoritatea pârâtă a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluționeze cererea reclamanților, nu se poate vorbi despre o recunoaștere clară, necondiționată și neechivocă a "pretențiilor" reclamanților în sensul art. 275 C. proc. civ., astfel că instanța de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din același cod. În raport cu valoarea litigiului și cu demersurile procedurale efectuate în scopul recunoașterii dreptului subiectiv al reclamanților și, mai mult decât atât, față de împrejurarea că autoritatea pârâtă a exercitat și recurs împotriva sentinței instanței de fond, Înalta Curte constată că nu se impune aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în sensul reducerii cheltuielilor modice de judecată în cuantum de 100 de RON, la care a fost obligată instituția pârâtă în etapa procesuală a judecării fondului. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în prezenta cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 442 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.