ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele. I. Circumstanțele cauzei. l. Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27 noiembrie 2009, sub nr. 1324/59/2009, reclamantele B.E. și T.H. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și au solicitat obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 în privința cotei de 10/24 din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobilul situat în Timișoara. În motivarea cererii reclamantele au arătat că prin sentința nr. 1311/2002, în prezent irevocabilă, Judecătoria Timișoara a constatat nevalabilitatea pretinsei naționalizări a cotei ce le revine de 10/24 din imobilul mai sus menționat, pe motiv de ilegalitate.

Cu toate acestea, nu au putut obține restituirea în natură a respectivelor apartamente deoarece statul român le-a vândut între timp terțelor persoane. Au mai arătat că printr-o sentință din 2003, în prezent irevocabilă, Judecătoria Timișoara a respins o acțiune în daune pe care au intentat-o statului român, pe motiv că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formularea unor cereri de despăgubire pe calea dreptului comun este inadmisibilă. Printr-o decizie administrativă din 2008, dată în procedura Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Timișoara a propus să li se acorde despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, propunere ce nu s-a și materializat în fapt. Reclamantele și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 19-20 din titlul VII din Legea nr. 247/2005, împreună cu Decizia nr. IX/2006 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor pe calea excepției prematurității, iar pe fond ca neîntemeiată Prin sentința civilă nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția prematurității acțiunii, a admis acțiunea, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri, în privința cotelor reclamantelor de 10/24 din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobilul situat în Timișoara.

Recursul declarat împotriva acestei sentințe de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost admis prin decizia civilă nr. 5241 din 25 noiembrie 2010, dată de înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 1324/59/2004, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, cu motivarea că procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire pretins de reclamante, reglementate de Titlul VII, capitolul V din Legea nr. 247/2005, se declanșează doar după transmiterea dosarelor de către entitatea învestită cu soluționarea notificărilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din menționata lege, că în speță nu s-a dovedit înaintarea către pârâta recurentă a dosarului de despăgubire format pentru soluționarea cererii reclamantelor, împreuna cu documentația în baza căreia a fost emisă dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, pârâta fiind în imposibilitate de a declanșa procedura administrativă de emitere a titlului de despăgubi re.

În temeiul art. 313 C. proc. civ., pentru o bună administrare a justiției a fost casată sentința recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se verifica dacă dosarul de despăgubire a fost transmis către Secretariatul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, situație în raport de care urmează a se analiza temeinicia cererii de chemare în judecată. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 237/59/2011, iar în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. instanța a solicitat Primarului Municipiului Timișoara și secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să comunice dacă a fost înaintat pârâtei dosarul pentru stabilirea despăgubirilor în favoarea reclamantelor în temeiul dispoziției emisă de Primarul Municipiului Timișoara sub nr. 2472 din 10 noiembrie 2008. ' S-au depus la dosar în probațiune adresa emisă de Municipiul Timișoara - Direcția Patrimoniu către A.N.R.P.

din 30 noiembrie 2010, adresa aceleiași entități către mandatarul reclamantelor R.E., 16 martie 2010, adresa emisă de Instituția Prefectului Județului Timiș cu nr. 12576/S3 din 5 ianuarie 2011, precum și referatul aceleiași instituții cuprinzând avizul de legalitate al Instituției Prefectului.

Pentru termenul de judecată din 8 iunie 2011, reclamantele au depus la dosar note scrise prin care au învederat că decizia de casare adoptată de înalta Curte de Casație și Justiție în cauză conferă caracter teoretic și iluzoriu sistemului de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005, întrucât nu recunoaște dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a sesiza direct Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu o cerere de emitere a titlului de despăgubire, în situația în care autoritatea administrativă competentă nu sesizează această autoritate într-un termen rezonabil de la data emiterii deciziei sau dispoziției prin care se propune acordarea de despăgubiri. 2. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 254 din 8 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrative și fiscal, a respins acțiunea reclamantelor B.E. și T.H. ca nefondată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Excepția de prematuritate a acțiunii, invocată în apărare de către pârâtă, este nefondată în condițiile în care s-a dovedit că la data de 1 iunie 2011, deci anterior primului termen de judecată în cauză, după reînregistrarea cauzei la Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecare, cererea reclamantelor de acordare de despăgubiri a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel fiind, Curtea a constatat că dreptul subiectiv civil de care reclamantele se prevalează în cauza, a devenit actual până la analizarea excepției menționate în rejudecarea pricinii.

Pe fondul cererii instanța a constatat că reclamantele au solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în baza propunerii formulate prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara cu nr. 2472 din 10 noiembrie 2008. Calificând această cerere, în condițiile impuse de art. 84 C. proc. civ., respectiv art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că prin promovarea sa reclamantele tind a se constata că este nejustificat refuzul pârâtei de a emite actul administrativ indicat în petit (titlul de despăgubire), refuz asimilat unui act administrativ unilateral prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a fi obligată pârâta la emiterea actului.

Or, a apreciat Curtea, un atare refuz nejustificat nu se reține în speță, în condițiile în care pârâta nu a fost învestită cu soluționarea cererii reclamantelor de acordare de despăgubiri prin emiterea unui titlu de despăgubire, anterior promovării acțiunii. Dimpotrivă, s-a dovedit că abia după pronunțarea deciziei de casare de către înalta Curte la data de 25 noiembrie 2010, mai exact la 5 ianuarie 2011, s-a înaintat de către Instituția Prefectului Județului Timiș către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul reclamantelor, însoțit de referatul conținând avizul de legalitate al Instituției Prefectului, la solicitarea expresă formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Astfel fiind, instanța a concluzionat că, în speță, nu se verifică existența unui refuz nejustificat din partea pârâtei, de soluționare a cererii reclamantelor de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, atâta timp cât cererea în discuție nu a fost înregistrată la autoritatea publică competentă să emită titlul de despăgubire. De asemenea, instanța a constatat că data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care, în procedură de drept comun, s-a constatat nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului ce a aparținut reclamantelor, nu prezintă relevanță în cauză, de vreme ce acordarea de despăgubiri nu s-a dispus prin hotărârea judecătorească, ci prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara, pentru acordarea despăgubirilor fiind necesară urmarea procedurii reglementată în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

3. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs B.E. în calitate de reclamantă și moștenitoare a coreclamantei decedate T.H. și L.R., în calitate de moștenitoare a coreclamantei decedate T.H., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentele au susținut, în esență, că potrivit jurisprudenței Curții Europene (seria de peste 150 de hotărâri repetitive împotriva României declanșată cu Străin ș.a. contra României, 21 iulie 2005), o sentință de constatare a nevalabilității unei naționalizări reprezintă o recunoaștere, indirectă și cu efect retroactiv, a supraviețuirii vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar acest drept, astfel recunoscut, reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Au mai arătat că România a fost condamnată în mod repetat de C.E.D.O.

pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită faptului că proprietarii care au obținut o sentință irevocabilă de constatare a nevalabilității naționalizării imobilului lor nu au sub legea internă nici o posibilitate concretă și efectivă de a obține o despăgubire în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă ca urmare a faptului că între timp imobilul a fost vândut de către Stat unor terțe persoane. În consecință, problema nu este vreun pretins refuz nejustificat al Comisiei Centrale de a emite o decizie de despăgubire, ci omisiunea persistentă a Statului Român de a lua „măsurile legislative, administrative și bugetare potrivite" care să permită oricărui proprietar căruia Statul i-a vândut imobilul unor terțe persoane de a obține repararea integrală și promptă a prejudiciului astfel cauzat.

Împrejurarea reținută de prima instanță că autoritățile locale au sesizat Comisia Centrală abia pe 05 ianuarie 2011, în condițiile în care sentința nr. 1311/2002 este irevocabilă din 25 septembrie 2002, este o nouă dovadă a caracterului teoretic și iluzoriu al sistemului Legii nr. 247/2005, prima instanță nejustificând nici de ce autoritățile locale au așteptat peste 8 ani cu sesizarea Comisiei Centrale, nici de ce legea nr. 247/2005 nu le permite proprietarilor să sesizeze ei înșiși Comisia Centrală în situația în care autoritățile locale omit să facă aceasta într-un termen rezonabil de la data rămânerii irevocabile a sentinței de constatare a nevalabilității naționalizării Totodată recurentele au invocat Jurisprudența C.E.D.O, respectiv Cauza Popescu și Dimeca contra României, 09 decembrie 2008, Cauza Străin și alții contra României, 21 iulie 2005, Cauza Katz contra României, 20 ianuarie 2009. II.

Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: II.l. Argumente de fapt și de drept relevante. Înalta Curte constată că reclamantele au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care au solicitat restituirea în natură a unei cote de 5/24 din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 8092 Timișoara, în calitate de entitate investită cu soluționarea notificării, a emis Dispoziția nr. 2134 din 07 octombrie 2004, respingând notificările formulate.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au formulat contestație, care a fost admisă prin sentința civilă nr. 625/2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/2007 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1851/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, s-a dispus anularea Dispoziției nr. 2134/2004 și restituirea în natură către contestatoarea B.E. a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din imobilul mai sus amintit, condiționat de restituirea cotei aferente apartamentelor menționate din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizată cu indicele de inflație, restituirea în natură către contestatoarea T.H.

a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din imobilul respectiv, cu excepția terenului inclus în părțile comune indivize ale acestor apartamente; înscrierea în CF nr. 8092 Timișoara, a dreptului de proprietate dobândit în cota de 5/24 de către contestatoarea B.E. cu privire la apartamentele menționate, condiționat de restituirea cotei aferente acestora din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizată cu indicele de inflație; înscrierea în aceeași carte funciară a dreptului de proprietate dobândit în cota de 5/24 de către contestatoarea T.H.

cu privire la aceleași apartamente fără terenul inclus în părțile comune indivize ale acestora; obligarea pârâtului Primarul municipiului Timișoara să emită o dispoziție nouă pentru a le face o ofertă de restituire în echivalent corespunzător cotelor de 5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobil, în condițiile art. 24, 19 și 40 din Legea nr. 10/2001 și art. 44 alin. (2) din Constituția României. Ulterior, Primarul Municipiului Timișoara a emis Dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 prin care se dispun măsuri reparatorii pentru cota de 5/24 din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobilul situat în Timișoara, în favoarea reclamantelor, în cote-părți egale.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în baza propunerii formulate prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara cu nr. 2472 din 10 noiembrie 2008. Această dispoziție împreună cu dosarul aferent a fost înregistrat la Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 05 ianuarie 2011. Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantelor ca neîntemeiată, reținând că nu se poate constata un refuz nejustificat în condițiile în care pârâta nu a fost învestită cu soluționarea cererii reclamantelor de acordare de despăgubiri prin emiterea unui titlu de despăgubire, anterior promovării acțiunii.

În cauză reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată la data de 27 noiembrie 2009, iar dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 emisă de Primarul municipiului Timișoara împreună cu referatul conținând avizul de legalitate al Instituției Prefectului a fost înregistrată la C.C.S.D. abia la data de 05 ianuarie 2011, după pronunțarea deciziei de casare de către înalta Curte la 25 noiembrie 2010, la solicitarea expresă formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Or, așa cum s-a reținut și prin Decizia de casare nr. 5241 din 25 noiembrie 2010, procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire la care recurenta a fost obligată, prevăzută de Titlul VII, Cap. V din Legea nr. 247/2005, se declanșează după transmiterea dosarelor de către entitatea investită cu soluționarea notificărilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat, modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007. Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a apreciat că nu se poate reține un refuz nejustificat din partea autorității pârâte și că în momentul soluționării cererii nu se poate pune în discuție depășirea termenului rezonabil.

Potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire". Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii. Interpretând aceste dispoziții, înalta Curte, în jurisprudența sa în materie, a statuat necesitatea parcurgerii procedurii administrative și a emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest termen însă, fiind apreciat de la caz la caz. Așadar „termenul rezonabil" se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare.

Cu toate acestea, în speța de față, ținând cont de circumstanțele cauzei, nu se poate reține depășirea termenului rezonabil așa cum a fost definit de Jurisprudența națională și de Jurisprudența C.E.D.O.

Așa cum s-a menționat mai sus, Primarul municipiului Timișoara, în aplicarea sentinței civile nr. 625/2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/2007 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1851/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, a propus acordarea de despăgubiri reclamantelor emițând Dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008. Aceasta, împreună cu dosarul aferent incluzând și avizul de legalitate al Instituției Prefectului, a fost înaintată la autoritatea pârâtă abia la data de 05 ianuarie 2011. Motivul invocat de reclamant în sensul că termenul de soluționare a cererii se calculează de la data formulării notificării iar nu de la data înregistrării la Secretariatul pârâtei, nu poate fi primit.

Aceasta deoarece, pe de o parte recurentele reclamante au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru emiterea titlului de despăgubiri iar nu Primăria municipiului Timișoara, pentru înaintarea dosarului, iar pe de altă parte, în legătură cu Dispoziția nr. 2134 din 07 octombrie 2004 a existat un litigiu pe rol care a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1851/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește Jurisprudența C.E.D.O. invocată, înalta Curte reține că în speța de față nu este incidență. Prin hotărârile sale C.E.D.O.

a statuat că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri. Astfel, în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte importantă pe care legislația în materia bunurilor imobile naționalizate o reprezintă pentru bugetul de stat (paragraful 227) și a fost de acord că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.

De asemenea, înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut nerelevanța, în soluționarea prezentei cauze, a datei rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care, în procedură de drept comun, s-a constatat nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului ce a aparținut reclamantelor. Aceasta deoarece, acordarea de despăgubiri nu s-a dispus prin hotărârea judecătorească, ci prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara, pentru acordarea despăgubirilor fiind necesară urmarea procedurii reglementată în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În concluzie, având în vedere considerentele invocate mai sus, înalta Curte reține că, în cauză, nu s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii și ca atare prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică neexistând motive de casare sau modificare a acesteia.

II.2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse la pct. II.l din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.E. și L.R. împotriva sentinței nr. 254 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara secția de contencios administrativ și fiscal., ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.