ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față:

Din

analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele.

I.

Circumstanțele cauzei.

l.

Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27 noiembrie 2009,

sub nr. 1324/59/2009, reclamantele B.E. și T.H. au chemat în judecată pârâtul

Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și au

solicitat obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire conform titlului VII

din Legea nr. 247/2005 în privința cotei de 10/24 din apartamentele nr. 1, 2,

4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobilul

situat în Timișoara.

În

motivarea cererii reclamantele au arătat că prin sentința nr. 1311/2002, în

prezent irevocabilă, Judecătoria Timișoara a constatat nevalabilitatea

pretinsei naționalizări a cotei ce le revine de 10/24 din imobilul mai sus

menționat, pe motiv de ilegalitate. Cu toate acestea, nu au putut obține

restituirea în natură a respectivelor apartamente deoarece statul român le-a

vândut între timp terțelor persoane.

Au

mai arătat că printr-o sentință din 2003, în prezent irevocabilă, Judecătoria

Timișoara a respins o acțiune în daune pe care au intentat-o statului român, pe

motiv că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formularea unor cereri

de despăgubire pe calea dreptului comun este inadmisibilă. Printr-o decizie

administrativă din 2008, dată în procedura Legii nr. 10/2001, Primarul

municipiului Timișoara a propus să li se acorde despăgubiri în condițiile

titlului VII din Legea nr. 247/2005, propunere ce nu s-a și materializat în

fapt.

Reclamantele

și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 19-20 din

titlul VII din Legea nr. 247/2005, împreună cu Decizia nr. IX/2006 a Secțiilor

Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor pe

calea excepției prematurității, iar pe fond ca neîntemeiată

Prin

sentința civilă nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara a

respins excepția prematurității acțiunii, a admis acțiunea, a obligat pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București să emită decizia

reprezentând titlul de despăgubiri, în privința cotelor reclamantelor de 10/24

din apartamentele nr. 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19,

23, 24 și 25 din imobilul situat în Timișoara.

Recursul

declarat împotriva acestei sentințe de către pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a fost admis prin decizia civilă nr. 5241 din 25

noiembrie 2010, dată de înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios

administrativ și fiscal, în dosarul nr. 1324/59/2004, cauza fiind trimisă spre

rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, cu motivarea că procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire

pretins de reclamante, reglementate de Titlul VII, capitolul V din Legea nr. 247/2005,

se declanșează doar după transmiterea dosarelor de către entitatea învestită cu

soluționarea notificărilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) și

(2) din menționata lege, că în speță nu s-a dovedit înaintarea către pârâta

recurentă a dosarului de despăgubire format pentru soluționarea cererii

reclamantelor, împreuna cu documentația în baza căreia a fost emisă dispoziția

Primarului Municipiului Timișoara nr. 2472 din 10 noiembrie 2008, pârâta fiind

în imposibilitate de a declanșa procedura administrativă de emitere a titlului

de despăgubi re.

În

temeiul art. 313 C. proc. civ., pentru o bună administrare a justiției a fost

casată sentința recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța

de fond, pentru a se verifica dacă dosarul de despăgubire a fost transmis către

Secretariatul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, situație în

raport de care urmează a se analiza temeinicia cererii de chemare în judecată.

Cauza

a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 237/59/2011, iar în

aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. instanța a solicitat Primarului

Municipiului Timișoara și secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor să comunice dacă a fost înaintat pârâtei dosarul pentru

stabilirea despăgubirilor în favoarea reclamantelor în temeiul dispoziției

emisă de Primarul Municipiului Timișoara sub nr. 2472 din 10 noiembrie 2008. '

S-au

depus la dosar în probațiune adresa emisă de Municipiul Timișoara - Direcția

Patrimoniu către A.N.R.P. din 30 noiembrie 2010, adresa aceleiași entități

către mandatarul reclamantelor R.E., 16 martie 2010, adresa emisă de Instituția

Prefectului Județului Timiș cu nr. 12576/S3 din 5 ianuarie 2011, precum și

referatul aceleiași instituții cuprinzând avizul de legalitate al Instituției

Prefectului.

Pentru

termenul de judecată din 8 iunie 2011, reclamantele au depus la dosar note

scrise prin care au învederat că decizia de casare adoptată de înalta Curte de

Casație și Justiție în cauză conferă caracter teoretic și iluzoriu sistemului

de despăgubire stabilit prin Legea nr. 247/2005, întrucât nu recunoaște dreptul

persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a sesiza direct Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu o cerere de emitere a titlului de

despăgubire, în situația în care autoritatea administrativă competentă nu

sesizează această autoritate într-un termen rezonabil de la data emiterii

deciziei sau dispoziției prin care se propune acordarea de despăgubiri.

2.

Hotărârea primei instanțe.

Prin

sentința nr. 254 din 8 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de

contencios administrative și fiscal, a respins acțiunea reclamantelor B.E. și T.H.

ca nefondată.

Pentru

a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:

Excepția

de prematuritate a acțiunii, invocată în apărare de către pârâtă, este

nefondată în condițiile în care s-a dovedit că la data de 1 iunie 2011, deci

anterior primului termen de judecată în cauză, după reînregistrarea cauzei la

Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecare, cererea reclamantelor de acordare

de despăgubiri a fost înregistrată la Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel

fiind, Curtea a constatat că dreptul subiectiv civil de care reclamantele se

prevalează în cauza, a devenit actual până la analizarea excepției menționate

în rejudecarea pricinii.

Pe

fondul cererii instanța a constatat că reclamantele au solicitat obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului

de despăgubire în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în baza

propunerii formulate prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara cu nr. 2472

din 10 noiembrie 2008. Calificând această cerere, în condițiile impuse de art. 84

C. proc. civ., respectiv art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, instanța a

apreciat că prin promovarea sa reclamantele tind a se constata că este

nejustificat refuzul pârâtei de a emite actul administrativ indicat în petit

(titlul de despăgubire), refuz asimilat unui act administrativ unilateral prin art.

2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a fi obligată pârâta la emiterea actului.

Or,

a apreciat Curtea, un atare refuz nejustificat nu se reține în speță, în

condițiile în care pârâta nu a fost învestită cu soluționarea cererii

reclamantelor de acordare de despăgubiri prin emiterea unui titlu de

despăgubire, anterior promovării acțiunii. Dimpotrivă, s-a dovedit că abia după

pronunțarea deciziei de casare de către înalta Curte la data de 25 noiembrie 2010,

mai exact la 5 ianuarie 2011, s-a înaintat de către Instituția Prefectului

Județului Timiș către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, dosarul reclamantelor, însoțit de referatul conținând avizul de

legalitate al Instituției Prefectului, la solicitarea expresă formulată de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Astfel

fiind, instanța a concluzionat că, în speță, nu se verifică existența unui

refuz nejustificat din partea pârâtei, de soluționare a cererii reclamantelor

de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004,

atâta timp cât cererea în discuție nu a fost înregistrată la autoritatea

publică competentă să emită titlul de despăgubire.

De

asemenea, instanța a constatat că data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești prin care, în procedură de drept comun, s-a constatat

nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului ce

a aparținut reclamantelor, nu prezintă relevanță în cauză, de vreme ce

acordarea de despăgubiri nu s-a dispus prin hotărârea judecătorească, ci prin

dispoziția Primarului Municipiului Timișoara, pentru acordarea despăgubirilor

fiind necesară urmarea procedurii reglementată în art. 16 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

3.

Recursul declarat în cauză.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs B.E. în calitate de reclamantă și

moștenitoare a coreclamantei decedate T.H. și L.R., în calitate de moștenitoare

a coreclamantei decedate T.H., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentele

au susținut, în esență, că potrivit jurisprudenței Curții Europene (seria de

peste 150 de hotărâri repetitive împotriva României declanșată cu Străin ș.a.

contra României, 21 iulie 2005), o sentință de constatare a nevalabilității

unei naționalizări reprezintă o recunoaștere, indirectă și cu efect retroactiv,

a supraviețuirii vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar acest

drept, astfel recunoscut, reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Au

mai arătat că România a fost condamnată în mod repetat de C.E.D.O. pentru

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită faptului că proprietarii care

au obținut o sentință irevocabilă de constatare a nevalabilității

naționalizării imobilului lor nu au sub legea internă nici o posibilitate

concretă și efectivă de a obține o despăgubire în situația în care restituirea

în natură nu mai este posibilă ca urmare a faptului că între timp imobilul a

fost vândut de către Stat unor terțe persoane.

În

consecință, problema nu este vreun pretins refuz nejustificat al Comisiei

Centrale de a emite o decizie de despăgubire, ci omisiunea persistentă a

Statului Român de a lua „măsurile legislative, administrative și bugetare

potrivite" care să permită oricărui proprietar căruia Statul i-a vândut

imobilul unor terțe persoane de a obține repararea integrală și promptă a

prejudiciului astfel cauzat.

Împrejurarea

reținută de prima instanță că autoritățile locale au sesizat Comisia Centrală

abia pe 05 ianuarie 2011, în condițiile în care sentința nr. 1311/2002 este

irevocabilă din 25 septembrie 2002, este o nouă dovadă a caracterului teoretic

și iluzoriu al sistemului Legii nr. 247/2005, prima instanță nejustificând nici

de ce autoritățile locale au așteptat peste 8 ani cu sesizarea Comisiei

Centrale, nici de ce legea nr. 247/2005 nu le permite proprietarilor să

sesizeze ei înșiși Comisia Centrală în situația în care autoritățile locale

omit să facă aceasta într-un termen rezonabil de la data rămânerii irevocabile

a sentinței de constatare a nevalabilității naționalizării

Totodată recurentele au invocat Jurisprudența C.E.D.O,

respectiv Cauza Popescu și Dimeca contra României, 09 decembrie 2008, Cauza Străin

și alții contra României, 21 iulie 2005, Cauza Katz contra României, 20

ianuarie 2009.

II.

Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta

Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate

și dispozițiile legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare:

II.l.

Argumente de fapt și de drept relevante.

Înalta

Curte constată că reclamantele au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001

prin care au solicitat restituirea în natură a unei cote de 5/24 din imobilul

situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 8092 Timișoara, în calitate de

entitate investită cu soluționarea notificării, a emis Dispoziția nr. 2134 din 07

octombrie 2004, respingând notificările formulate.

Împotriva

acestei decizii, reclamantele au formulat contestație, care a fost admisă prin

sentința civilă nr. 625/2005 pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă

prin decizia civilă nr. 343/2007 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin

decizia civilă nr. 1851/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel,

s-a dispus anularea Dispoziției nr. 2134/2004 și restituirea în natură către

contestatoarea B.E. a cotei de 5/24 din dreptul de proprietate asupra

apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din imobilul mai sus amintit,

condiționat de restituirea cotei aferente apartamentelor menționate din

despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizată cu indicele de

inflație, restituirea în natură către contestatoarea T.H. a cotei de 5/24 din

dreptul de proprietate asupra apartamentelor nr. 3, 6, 7, 14, 20, 21 și 22 din

imobilul respectiv, cu excepția terenului inclus în părțile comune indivize ale

acestor apartamente; înscrierea în CF nr. 8092 Timișoara, a dreptului de

proprietate dobândit în cota de 5/24 de către contestatoarea B.E. cu privire la

apartamentele menționate, condiționat de restituirea cotei aferente acestora

din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 112/1995 actualizată cu indicele

de inflație; înscrierea în aceeași carte funciară a dreptului de proprietate

dobândit în cota de 5/24 de către contestatoarea T.H. cu privire la aceleași

apartamente fără terenul inclus în părțile comune indivize ale acestora;

obligarea pârâtului Primarul municipiului Timișoara să emită o dispoziție nouă

pentru a le face o ofertă de restituire în echivalent corespunzător cotelor de

5/24 din dreptul de proprietate asupra apartamentelor 1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10,

11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din imobil, în condițiile art. 24,

19 și 40 din Legea nr. 10/2001 și art. 44 alin. (2) din Constituția României.

Ulterior,

Primarul Municipiului Timișoara a emis Dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008

prin care se dispun măsuri reparatorii pentru cota de 5/24 din apartamentele nr.

1, 2, 4, 5, 5A, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24 și 25 din

imobilul situat în Timișoara, în favoarea reclamantelor, în cote-părți egale.

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de

despăgubire în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în baza

propunerii formulate prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara cu nr. 2472

din 10 noiembrie 2008.

Această

dispoziție împreună cu dosarul aferent a fost înregistrat la Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 05 ianuarie 2011.

Înalta

Curte reține că în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantelor ca

neîntemeiată, reținând că nu se poate constata un refuz nejustificat în

condițiile în care pârâta nu a fost învestită cu soluționarea cererii

reclamantelor de acordare de despăgubiri prin emiterea unui titlu de

despăgubire, anterior promovării acțiunii.

În

cauză reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată la data de 27

noiembrie 2009, iar dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008 emisă de Primarul

municipiului Timișoara împreună cu referatul conținând avizul de legalitate al

Instituției Prefectului a fost înregistrată la C.C.S.D. abia la data de 05

ianuarie 2011, după pronunțarea deciziei de casare de către înalta Curte la 25

noiembrie 2010, la solicitarea expresă formulată de Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților.

Or,

așa cum s-a reținut și prin Decizia de casare nr. 5241 din 25 noiembrie 2010,

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu

emiterea titlului de despăgubire la care recurenta a fost obligată, prevăzută

de Titlul VII, Cap. V din Legea nr. 247/2005, se declanșează după transmiterea

dosarelor de către entitatea investită cu soluționarea notificărilor, astfel

cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat,

modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007.

Înalta

Curte reține că în mod corect prima instanță a apreciat că nu se poate reține

un refuz nejustificat din partea autorității pârâte și că în momentul

soluționării cererii nu se poate pune în discuție depășirea termenului

rezonabil.

Potrivit

Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea

despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările

ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de

restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea

de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi

raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va

conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubire".

Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape

obligatorii.

Interpretând

aceste dispoziții, înalta Curte, în jurisprudența sa în materie, a statuat

necesitatea parcurgerii procedurii administrative și a emiterii actului

administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest termen însă, fiind

apreciat de la caz la caz.

Așadar

„termenul rezonabil" se referă atât la durata procedurilor administrative

preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare.

Cu

toate acestea, în speța de față, ținând cont de circumstanțele cauzei, nu se

poate reține depășirea termenului rezonabil așa cum a fost definit de

Jurisprudența națională și de Jurisprudența C.E.D.O. Așa cum s-a menționat mai

sus, Primarul municipiului Timișoara, în aplicarea sentinței civile nr. 625/2005

pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/2007

a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1851/2008 a

înaltei Curți de Casație și Justiție, a propus acordarea de despăgubiri

reclamantelor emițând Dispoziția nr. 2472 din 10 noiembrie 2008.

Aceasta,

împreună cu dosarul aferent incluzând și avizul de legalitate al Instituției

Prefectului, a fost înaintată la autoritatea pârâtă abia la data de 05 ianuarie

2011.

Motivul

invocat de reclamant în sensul că termenul de soluționare a cererii se

calculează de la data formulării notificării iar nu de la data înregistrării la

Secretariatul pârâtei, nu poate fi primit. Aceasta deoarece, pe de o parte

recurentele reclamante au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, pentru emiterea titlului de despăgubiri iar nu

Primăria municipiului Timișoara, pentru înaintarea dosarului, iar pe de altă

parte, în legătură cu Dispoziția nr. 2134 din 07 octombrie 2004 a existat un

litigiu pe rol care a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1851/2008

a înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

ceea ce privește Jurisprudența C.E.D.O. invocată, înalta Curte reține că în

speța de față nu este incidență.

Prin

hotărârile sale C.E.D.O. a statuat că, în situațiile ce presupun indemnizarea

unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe

economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale

trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile

de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de

proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor

asemenea măsuri.

Astfel,

în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a luat act de

sarcina foarte importantă pe care legislația în materia bunurilor imobile

naționalizate o reprezintă pentru bugetul de stat (paragraful 227) și a fost de

acord că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar

putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între

interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.

De

asemenea, înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut

nerelevanța, în soluționarea prezentei cauze, a datei rămânerii irevocabile a

hotărârii judecătorești prin care, în procedură de drept comun, s-a constatat

nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului ce

a aparținut reclamantelor. Aceasta deoarece, acordarea de despăgubiri nu s-a

dispus prin hotărârea judecătorească, ci prin dispoziția Primarului

Municipiului Timișoara, pentru acordarea despăgubirilor fiind necesară urmarea

procedurii reglementată în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În

concluzie, având în vedere considerentele invocate mai sus, înalta Curte reține

că, în cauză, nu s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a cererii și ca

atare prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică neexistând

motive de casare sau modificare a acesteia.

II.2.

Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs.

Pentru

considerentele expuse la pct. II.l din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de B.E. și L.R. împotriva sentinței nr. 254 din 8 iunie 2011

a Curții de Apel Timișoara secția de contencios administrativ și fiscal., ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.