ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 mai 2007, reclamanta S.E. a solicitat anularea Dispoziției nr. 1133 din 26 martie 2007 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara cu privire la retrocedarea imobilului din Timișoara, str. B., înscris în CF Timișoara; a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții de soluționare a notificării din 17 august 2001 în sensul restituirii în natură a apartamentului nr. 2 din imobilul înscris în CF Timișoara, situat la adresa indicată și în echivalent a apartamentelor nr. 2, 3 și 4 din același imobil. În motivare, a invocat că imobilul a aparținut mamei sale, S.E. (născută J.) și că a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951.

Notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost nelegal respinsă prin dispoziția atacată, fără a se intra în cercetarea fondului, deși au fost depuse toate actele necesare clarificării situației imobilului. În drept, a invocat disp. art. 1, art. 26 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1872/ PI din 14 aprilie 2008, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că cererea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamantă a fost respinsă prin dispoziția atacată cu motivarea că notificatorul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire în temeiul legii și a dreptului de proprietate invocat. Pe calea notificării, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului din Timișoara, Cetate, str. B., evidențiat în CF Timișoara, cu mențiunea de a nu fi soluționată notificarea până când, în termen legal, nu va depune întreaga documentație.

La 10 martie 2003 notificatoarea a inițiat o corespondență cu Primarul mun. Timișoara, solicitând a i se comunica stadiul soluționării notificării sale vizând imobilul din Timișoara, str. B., făcând referire la Dosarul nr. 259, prin răspunsul trimis, Primarul mun. Timișoara comunicându-i notificatoarei că dosarul constituit în baza notificării de retrocedare a imobilului din Timișoara, str. B., nu a fost încă soluționat, el purtând nr. 1221 și nu nr. 259. Ulterior, la 23 august 2004, reprezentantul convențional al notificatoarei, prin intermediul căruia s-a și depus notificarea, înștiințează Primăria mun.

Timișoara că imobilul revendicat de notificatoare este situat în Timișoara, str. B., fiind înscris în CF Timișoara, menționând că, deși în această carte funciară indicată apare evidențiat imobil, casă și curte în str. B., este posibil ca imobilul să fi avut o altă identificare administrativă la data deschiderii cărții funciare și intabulării dreptului de proprietate sub Bl, în favoarea mamei petentei, casa fiind nou construită într-o zonă cu puține construcții la acea vreme, iar inadvertența sesizată nu prezintă relevanță, din moment ce în regim de carte funciară pentru identificarea unui imobil și a situației sale juridice, au prioritate identificările de carte funciară și număr topografic și înscrierile în foaia de proprietate.

Cum abia la 23 august 2004 au fost specificate noile date de identificare ale imobilului pretins solicitat inițial, prin menționarea numărului de carte funciară, apare evident că după această dată a și fost depusă la dosarul administrativ C.F. Timișoara, unde este înscris imobilul situat în Timișoara, str. B. În aceste condiții, prin adresa trimisă Primarului mun. Timișoara la 23 august 2004, a operat o modificare a obiectului notificării, fiind precizat, practic, un cu totul alt imobil decât cel solicitat inițial, în termen legal și care era identificat deja prin elemente de identificare, potrivit exigențelor legale ale art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, mai exact, prin indicarea adresei administrative, dar și prin indicarea cărții funciare, ca fiind situat în Timișoara, Cetate, str. B., înscris în CF Timișoara.

Practic, prin elementele noi aduse cu privire la identificarea imobilului pretins solicitat prin notificare și care configurează un cu totul alt imobil decât cel indicat inițial, în termenul legal impus de art. 22 alin. (1) astfel cum a fost modificat succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, s-a produs o modificare evidentă a notificării inițiale, ceea ce, din perspectiva art. 22 din Legea nr. 10/2001, echivalează cu o nouă notificare, depusă cu depășirea termenului legal, supra amintit și care a expirat la 14 februarie 2002. Totodată, pretinsa modificare a numărului de înscriere a imobilului solicitat, din 4 în 2 sau invers, susținută de notificatoare nu a fost probată, însă și dacă se constată că probarea unui astfel de fapt ar incumba pârâtului care nu a dat instanței lămuriri clare vizavi de existența vreodată a unei asemenea modificări a numărului imobilelor aflate pe strada în discuție nu se poate considera ca fiind dovedită afirmația contestatoarei, care se bazează pe simple speculații, neavând nici un început de dovadă în acest sens, pentru a se crea măcar o prezumție, ca mijloc de probă pentru cele afirmate.

În contextul argumentelor prezentate, rezultând cu claritate că prin adresa depusă la dosarul administrativ la 23 august 2004 a fost modificat obiectul notificării, ceea ce reprezintă o nouă notificare în sensul legii, - având în vedere că pentru fiecare imobil solicitat se impune depunerea unei notificări distincte - art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 10/2001 -, iar aceasta din urmă a fost depusă după expirarea termenului legal, tribunalul a dispus conform celor mai sus arătate. Prin decizia civilă nr. 62 din 24 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 4008/30/2007 apelul a fost admis, iar sentința desființată cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, că mama reclamantei a fost proprietara imobilului în litigiu, că, ulterior, acesta a fost corect identificat din punct de vedere al evidențelor funciare, noua identificare neechivalând cu modificarea obiectului notificării și cu depășirea termenului în care notificările pot fi formulate. Prin decizia civilă nr. 8297 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 4008/30/2007 recursul a fost respins, instanța reținând, în esență, considerentele avute în vedere de instanța de apel. Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. Dosar nr. 4008.1/30/2007, dosar în care reclamanta și-a precizat cererea, solicitând restituirea în echivalent a apartamentelor 1, 2, 3, 4 din imobil, acestea fiind înstrăinate.

Prin sentința civilă nr. 2103/ P din 13 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis cererea reclamantei. A dispus anularea Dispoziției nr. 1132 din 26 martie 2007 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să emită o nouă dispoziție privind acordarea de despăgubiri reclamantei, în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru apartamentele nr. 1, 2, 3, 4 din imobilul evidențiat în CF Timișoara, provenită din conversia de pe hârtie a CF Timișoara.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că asupra imobilului ce face obiect al notificării reclamantei, evidențiat în CF Timișoara și constând din casă și curte, situat administrativ în Timișoara, str. B., proprietar tabular, conform datelor de carte funciară, a fost, începând cu anul 1940, mama reclamantei, S.E., născută J. La data de 18 aprilie 1958, în cartea funciară s-a intabulat asupra imobilului Statul Român ca proprietar în baza sentinței civile nr. 632/1954 a Tribunalului Popular Timișoara, pronunțată în temeiul Decretului nr. 111/1951. În alți termeni, la data preluării imobilului de către stat, proprietatea acestuia aparținea mamei reclamantei, în conformitate cu mențiunile din CF Timișoara.

Ulterior preluării imobilului de către stat, s-a procedat la apartamentarea acestuia și la înstrăinarea celor patru apartamente create, în favoarea chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995.

De menționat că asupra apartamentelor nr. 1, 3 și 4, dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare s-a intabulat în anii 1997, respectiv 2005, iar asupra ap. nr. 2, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător s-a înscris în cartea funciară pendinte de soluționarea prezentului litigiu, determinând precizarea acțiunii din partea reclamantei, care a solicitat, în aceste condiții, despăgubiri (renunțând la solicitarea de restituire în natură) și pentru ap. nr. 2. Instanța a constatat că imobilul în litigiu se încadrează sferei de aplicare a legii reparatorii, preluarea sa de către stat în contextul Decretului nr. 111/1951 definindu-se a fi drept una abuzivă prin raportare la art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 ce se referă strict la imobile preluate în baza acestui act normativ.

În egală măsură, s-a constatat că reclamanta își justifică pe deplin vocația de a accede la beneficiul legii reparatorii, în calitate de moștenitoare a defunctei proprietare tabulare, S.E., circumscriindu-se categoriei moștenitorilor persoanelor îndreptățite la restituire, categorie de care face vorbire art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, când stabilește, alături de art. 3 din lege, sfera persoanelor cărora li se adresează legea specială. De altfel, chestiunea calității reclamantei de persoană îndreptățită a beneficia de Legea. nr. 10/2001, cum și a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, ca aparținând anterior preluării, mamei sale, defuncta S.E., au fost pe deplin clarificate și tranșate pe calea controlului judiciar prin decizia civilă nr. 62 din 24 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara.

Or, în aceste condiții, rezultă neîndoielnic că dispoziția contestată a fost emisă nelegal și netemeinic, de vreme ce pârâtul i-a refuzat reclamantei accesul și aplicarea Legii nr. 10/2001. Instanța a apreciat astfel că se impune anularea dispoziției contestate în acord cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și, observând situația juridică actuală a imobilului litigios, respectiv, împrejurarea că toate apartamentelor ce-l compun au fost deja înstrăinate în temeiul Legea nr. 112/1995, iar contractele de vânzare cumpărare nu au fost atacate sub aspectul legalității lor (de unde prezumția că sunt perfectate valabil și în concordanță cu Legea nr. 112/1995) a concluzionat că în speță își găsesc incidența dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 263 din 16 februarie 2001, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva susmenționatei hotărâri, reținând următoarele: Singura critică adusă de pârât sentinței apelate vizează reținerea calității reclamantei de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, istoricul situației juridice a imobilului neconstituindu-se în motiv de apel în sensul art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Astfel, pârâtul a invocat că la dosarul administrativ nu au fost depuse certificatele de moștenitor apostilate cu privire la defuncții - părinți ai reclamantei. În primul rând, disp. art. 3 din H.G. nr. 66/1999 prevăd că formalitatea apostilei ar putea fi cerută pentru atestarea veracității semnăturii, a calității în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe act; în consecință, îndeplinirea acestei formalități nu este cerută în mod imperativ de lege.

În al doilea rând, la dosarul tribunalului au fost depuse certificatele de moștenitor apostilate (f.106-110 Dosar nr. 4008/30/2007) astfel că, având plenitudine de jurisdicție, instanța poate reține, ea însăși, că notificantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, așa cum în mod corect a procedat prima instanță. În fine, calitatea reclamantei de persoană îndreptățită a fost reținută prin decizia civilă nr. 62/24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual (instanța referindu-se la fostul proprietar tabular, E.S., ca fiind mama reclamantei, aceasta fiind îndreptățită să beneficieze de dispozițiile Legii nr. 10/2001) irevocabilă prin Decizia 8297 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, context în care s-au constatat ca nefondate criticile pârâtului aduse hotărârii tribunalului.

Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Timișoara care, invocând motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că certificatele de moștenitor depuse de reclamantă în susținerea calității sale de persoană îndreptățită, moștenitoare a defuncților E.S. și E.S.A., nu au fost apostilate conform Convenției de la Haga adoptat la 5 octombrie 1961, act ratificat de România prin H.G. nr. 66/1999. În acest context, apare ca fiind legală dispoziția emisă în etapa administrativă a procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, prin care s-a refuzat reclamantei beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de această lege întrucât, în această etapă, reclamanta nu a făcut această dovadă pretinsă de legea specială.

A susținut că, în mod eronat a reținut instanța că reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită prin actele depuse în probațiune în cursul procedurii judiciare, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârilor cu consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. Recursul nu este fondat. Contrar susținerilor pârâtului, cu actele depuse la judecata în primă instanță (f. 106 – 110 dos. 4008/30/2007) constând în certificatele de moștenitor apostilate, reclamanta și-a dovedit, cum legal au reținut instanțele, calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cum etapa judiciară a procedurii reglementate de legea specială face parte, alături de aceea administrativă, din procedurile de restituire prevăzute de legea specială și în virtutea plenitudinii de jurisdicție și a dreptului oricărei persoane la accesul la justiție, se vădesc a fi legale dispozițiunile instanțelor fondului care, în completarea probațiunii depusă în fața organului administrativ, a primit și administrat probatoriul prevăzut de legea specială pentru justa soluționare a cauzei deduse judecății.

De asemenea, criticile pârâtului nu pot fi primite nici în raport de hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual care, opus susținerilor pârâtului, au statuat irevocabil atât cu privire la persoana în al cărei patrimoniu s-a aflat imobilul la data preluării de către stat, respectiv antecesoarea reclamantei, cât și la vocația reclamantei de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, în calitatea sa de moștenitoare a proprietarului bunului preluat abuziv de stat. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 263 din 16 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2012.