ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 540/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 mai

2007, reclamanta S.E. a solicitat anularea Dispoziției nr. 1133 din 26 martie 2007

emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara cu privire la retrocedarea

imobilului din Timișoara, str. B., înscris în CF Timișoara; a solicitat

obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții de soluționare a

notificării din 17 august 2001 în sensul restituirii în natură a apartamentului

nr. 2 din imobilul înscris în CF Timișoara, situat la adresa indicată și în

echivalent a apartamentelor nr. 2, 3 și 4 din același imobil.

În motivare, a

invocat că imobilul a aparținut mamei sale, S.E. (născută J.) și că a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951.

Notificarea formulată

în baza Legii nr. 10/2001 a fost nelegal respinsă prin dispoziția atacată, fără

a se intra în cercetarea fondului, deși au fost depuse toate actele necesare

clarificării situației imobilului.

În drept, a invocat

disp. art. 1, art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

1872/ PI din 14 aprilie 2008, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în

judecată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că cererea formulată în baza Legii nr. 10/2001

de reclamantă a fost respinsă prin dispoziția atacată cu motivarea că

notificatorul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire

în temeiul legii și a dreptului de proprietate invocat.

Pe calea notificării,

reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului din Timișoara,

Cetate, str. B., evidențiat în CF Timișoara, cu mențiunea de a nu fi

soluționată notificarea până când, în termen legal, nu va depune întreaga

documentație.

La 10 martie 2003

notificatoarea a inițiat o corespondență cu Primarul mun. Timișoara, solicitând

a i se comunica stadiul soluționării notificării sale vizând imobilul din

Timișoara, str. B., făcând referire la Dosarul nr. 259, prin răspunsul trimis,

Primarul mun. Timișoara comunicându-i notificatoarei că dosarul constituit în

baza notificării de retrocedare a imobilului din Timișoara, str. B., nu a fost

încă soluționat, el purtând nr. 1221 și nu nr. 259.

Ulterior, la 23

august 2004, reprezentantul convențional al notificatoarei, prin intermediul

căruia s-a și depus notificarea, înștiințează Primăria mun. Timișoara că

imobilul revendicat de notificatoare este situat în Timișoara, str. B., fiind

înscris în CF Timișoara, menționând că, deși în această carte funciară indicată

apare evidențiat imobil, casă și curte în str. B., este posibil ca imobilul să

fi avut o altă identificare administrativă la data deschiderii cărții funciare

și intabulării dreptului de proprietate sub Bl, în favoarea mamei petentei,

casa fiind nou construită într-o zonă cu puține construcții la acea vreme, iar

inadvertența sesizată nu prezintă relevanță, din moment ce în regim de carte

funciară pentru identificarea unui imobil și a situației sale juridice, au

prioritate identificările de carte funciară și număr topografic și înscrierile

în foaia de proprietate.

Cum abia la 23 august

2004 au fost specificate noile date de identificare ale imobilului pretins

solicitat inițial, prin menționarea numărului de carte funciară, apare evident

că după această dată a și fost depusă la dosarul administrativ C.F. Timișoara,

unde este înscris imobilul situat în Timișoara, str. B.

În aceste condiții,

prin adresa trimisă Primarului mun. Timișoara la 23 august 2004, a operat o

modificare a obiectului notificării, fiind precizat, practic, un cu totul alt

imobil decât cel solicitat inițial, în termen legal și care era identificat

deja prin elemente de identificare, potrivit exigențelor legale ale art. 22 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, mai exact, prin indicarea adresei administrative,

dar și prin indicarea cărții funciare, ca fiind situat în Timișoara, Cetate,

str. B., înscris în CF Timișoara.

Practic, prin

elementele noi aduse cu privire la identificarea imobilului pretins solicitat

prin notificare și care configurează un cu totul alt imobil decât cel indicat

inițial, în termenul legal impus de art. 22 alin. (1) astfel cum a fost

modificat succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, s-a produs

o modificare evidentă a notificării inițiale, ceea ce, din perspectiva art. 22

din Legea nr. 10/2001, echivalează cu o nouă notificare, depusă cu depășirea

termenului legal, supra amintit și care a expirat la 14 februarie 2002.

Totodată, pretinsa

modificare a numărului de înscriere a imobilului solicitat, din 4 în 2 sau

invers, susținută de notificatoare nu a fost probată, însă și dacă se constată

că probarea unui astfel de fapt ar incumba pârâtului care nu a dat instanței

lămuriri clare vizavi de existența vreodată a unei asemenea modificări a

numărului imobilelor aflate pe strada în discuție nu se poate considera ca

fiind dovedită afirmația contestatoarei, care se bazează pe simple speculații,

neavând nici un început de dovadă în acest sens, pentru a se crea măcar o

prezumție, ca mijloc de probă pentru cele afirmate.

În contextul

argumentelor prezentate, rezultând cu claritate că prin adresa depusă la

dosarul administrativ la 23 august 2004 a fost modificat obiectul notificării,

ceea ce reprezintă o nouă notificare în sensul legii, - având în vedere că

pentru fiecare imobil solicitat se impune depunerea unei notificări distincte -

art. 22 alin. (1) teza finală din Legea nr. 10/2001 -, iar aceasta din urmă a

fost depusă după expirarea termenului legal, tribunalul a dispus conform celor

mai sus arătate.

Prin decizia civilă nr.

62 din 24 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 4008/30/2007

apelul a fost admis, iar sentința desființată cu trimitere spre rejudecare la

Tribunalul Timiș.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut, în esență, că mama reclamantei a fost proprietara

imobilului în litigiu, că, ulterior, acesta a fost corect identificat din punct

de vedere al evidențelor funciare, noua identificare neechivalând cu modificarea

obiectului notificării și cu depășirea termenului în care notificările pot fi

formulate.

Prin decizia civilă nr.

8297 din 15 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

Dosar nr. 4008/30/2007 recursul a fost respins, instanța reținând, în esență,

considerentele avute în vedere de instanța de apel.

Cauza a fost

reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. Dosar nr. 4008.1/30/2007, dosar în

care reclamanta și-a precizat cererea, solicitând restituirea în echivalent a

apartamentelor 1, 2, 3, 4 din imobil, acestea fiind înstrăinate.

Prin sentința civilă nr.

2103/ P din 13 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis cererea reclamantei.

A dispus anularea

Dispoziției nr. 1132 din 26 martie 2007 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta

să emită o nouă dispoziție privind acordarea de despăgubiri reclamantei, în

condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru apartamentele nr.

1, 2, 3, 4 din imobilul evidențiat în CF Timișoara, provenită din conversia de

pe hârtie a CF Timișoara.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că asupra imobilului ce face obiect al notificării

reclamantei, evidențiat în CF Timișoara și constând din casă și curte, situat

administrativ în Timișoara, str. B., proprietar tabular, conform datelor de

carte funciară, a fost, începând cu anul 1940, mama reclamantei, S.E., născută

J.

La data de 18 aprilie

1958, în cartea funciară s-a intabulat asupra imobilului Statul Român ca

proprietar în baza sentinței civile nr. 632/1954 a Tribunalului Popular

Timișoara, pronunțată în temeiul Decretului nr. 111/1951. În alți termeni, la

data preluării imobilului de către stat, proprietatea acestuia aparținea mamei

reclamantei, în conformitate cu mențiunile din CF Timișoara.

Ulterior preluării

imobilului de către stat, s-a procedat la apartamentarea acestuia și la

înstrăinarea celor patru apartamente create, în favoarea chiriașilor, în baza

Legii nr. 112/1995. De menționat că asupra apartamentelor nr. 1, 3 și 4,

dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare s-a intabulat în anii 1997,

respectiv 2005, iar asupra ap. nr. 2, dreptul de proprietate al chiriașului

cumpărător s-a înscris în cartea funciară pendinte de soluționarea prezentului

litigiu, determinând precizarea acțiunii din partea reclamantei, care a

solicitat, în aceste condiții, despăgubiri (renunțând la solicitarea de

restituire în natură) și pentru ap. nr. 2.

Instanța a constatat

că imobilul în litigiu se încadrează sferei de aplicare a legii reparatorii,

preluarea sa de către stat în contextul Decretului nr. 111/1951 definindu-se a

fi drept una abuzivă prin raportare la art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 ce

se referă strict la imobile preluate în baza acestui act normativ.

În egală măsură, s-a

constatat că reclamanta își justifică pe deplin vocația de a accede la

beneficiul legii reparatorii, în calitate de moștenitoare a defunctei

proprietare tabulare, S.E., circumscriindu-se categoriei moștenitorilor

persoanelor îndreptățite la restituire, categorie de care face vorbire art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, când stabilește, alături de art. 3 din lege, sfera

persoanelor cărora li se adresează legea specială.

De altfel, chestiunea

calității reclamantei de persoană îndreptățită a beneficia de Legea. nr. 10/2001,

cum și a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, ca aparținând

anterior preluării, mamei sale, defuncta S.E., au fost pe deplin clarificate și

tranșate pe calea controlului judiciar prin decizia civilă nr. 62 din 24 martie

2009 a Curții de Apel Timișoara.

Or, în aceste

condiții, rezultă neîndoielnic că dispoziția contestată a fost emisă nelegal și

netemeinic, de vreme ce pârâtul i-a refuzat reclamantei accesul și aplicarea

Legii nr. 10/2001.

Instanța a apreciat

astfel că se impune anularea dispoziției contestate în acord cu art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, și, observând situația juridică actuală a imobilului

litigios, respectiv, împrejurarea că toate apartamentelor ce-l compun au fost

deja înstrăinate în temeiul Legea nr. 112/1995, iar contractele de vânzare

cumpărare nu au fost atacate sub aspectul legalității lor (de unde prezumția că

sunt perfectate valabil și în concordanță cu Legea nr. 112/1995) a concluzionat

că în speță își găsesc incidența dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 263

din 16 februarie 2001, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul

declarat de pârât împotriva susmenționatei hotărâri, reținând următoarele:

Singura critică adusă

de pârât sentinței apelate vizează reținerea calității reclamantei de persoană

îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, istoricul situației juridice a

imobilului neconstituindu-se în motiv de apel în sensul art. 287 alin. (1) pct.

3 C. proc. civ.

Astfel, pârâtul a

invocat că la dosarul administrativ nu au fost depuse certificatele de

moștenitor apostilate cu privire la defuncții - părinți ai reclamantei.

În primul rând, disp.

art. 3 din H.G. nr. 66/1999 prevăd că formalitatea apostilei ar putea fi cerută

pentru atestarea veracității semnăturii, a calității în care a acționat

semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe

act; în consecință, îndeplinirea acestei formalități nu este cerută în mod

imperativ de lege.

În al doilea rând, la

dosarul tribunalului au fost depuse certificatele de moștenitor apostilate

(f.106-110 Dosar nr. 4008/30/2007) astfel că, având plenitudine de jurisdicție,

instanța poate reține, ea însăși, că notificantul a făcut dovada calității de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001,

așa cum în mod corect a procedat prima instanță.

În fine, calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită a fost reținută prin decizia civilă nr. 62/24

martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual

(instanța referindu-se la fostul proprietar tabular, E.S., ca fiind mama

reclamantei, aceasta fiind îndreptățită să beneficieze de dispozițiile Legii nr.

10/2001) irevocabilă prin Decizia 8297 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, context în care s-au constatat ca nefondate criticile

pârâtului aduse hotărârii tribunalului.

Împotriva

susmenționatei hotărâri, a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului

Timișoara care, invocând motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., a susținut că certificatele de moștenitor depuse de reclamantă în

susținerea calității sale de persoană îndreptățită, moștenitoare a defuncților E.S.

și E.S.A., nu au fost apostilate conform Convenției de la Haga adoptat la 5

octombrie 1961, act ratificat de România prin H.G. nr. 66/1999. În acest

context, apare ca fiind legală dispoziția emisă în etapa administrativă a

procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, prin care s-a refuzat reclamantei

beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de această lege întrucât, în această

etapă, reclamanta nu a făcut această dovadă pretinsă de legea specială.

A susținut că, în mod

eronat a reținut instanța că reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită prin actele depuse în probațiune în cursul procedurii judiciare,

motiv pentru care a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârilor cu

consecința respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Recursul nu este

fondat.

Contrar susținerilor

pârâtului, cu actele depuse la judecata în primă instanță (f. 106 – 110 dos.

4008/30/2007) constând în certificatele de moștenitor apostilate, reclamanta

și-a dovedit, cum legal au reținut instanțele, calitatea de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cum etapa judiciară a

procedurii reglementate de legea specială face parte, alături de aceea

administrativă, din procedurile de restituire prevăzute de legea specială și în

virtutea plenitudinii de jurisdicție și a dreptului oricărei persoane la

accesul la justiție, se vădesc a fi legale dispozițiunile instanțelor fondului

care, în completarea probațiunii depusă în fața organului administrativ, a

primit și administrat probatoriul prevăzut de legea specială pentru justa

soluționare a cauzei deduse judecății.

De asemenea,

criticile pârâtului nu pot fi primite nici în raport de hotărârile pronunțate

în primul ciclu procesual care, opus susținerilor pârâtului, au statuat

irevocabil atât cu privire la persoana în al cărei patrimoniu s-a aflat

imobilul la data preluării de către stat, respectiv antecesoarea reclamantei,

cât și la vocația reclamantei de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială, în calitatea sa de moștenitoare a proprietarului bunului

preluat abuziv de stat.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei

nr. 263 din 16 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2012.