ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4268/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4268/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 3121/PI din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul
Timiș în Dosarul nr. 6567/30/2009 a fost admisă cererea de chemare în judecată
formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanții K.S., V.A. și S.C.A.
împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timișoara.
În consecință, a fost anulată dispoziția din 27
august 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și a fost a
obligată entitatea administrativă să soluționeze notificarea din 31 iulie 2001,
vizând restituirea in natură a imobilului situat in Timișoara, cu observarea
considerentelor deciziei civile nr. 1491 din 25 februarie 2005, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7393/2003, respectiv verificarea
aspectelor referitoare la legalitatea procedurii execuționale desfășurată de
Administrația Financiară a Județului Timiș, sens în care se va stabili dacă
imobilul avea sau nu destinația prevăzută de art. 12 alin. (4) din Decretul nr.
221/1960 și, respectiv de calitatea emitentului, care se va analiza în raport
de situația juridică actuală a imobilului și care se va arăta în cuprinsul
deciziei, cu indicarea considerentelor de fapt și de drept ale soluției
adoptate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond
a reținut că entitatea emitentă a dispoziției din 27 august 2009 nu a analizat
și nu a stabilit dacă imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu
respectarea dispozițiilor legale în cauză.
Prin dispoziția din 27 august 2009 a Primarului
Municipiului Timișoara, s-a respins din nou cererea de restituire a imobilului,
motivată de lipsa unor acte doveditoare a dreptului de proprietate la dosarul
administrativ; se substituie, în fapt, obligația entității administrative de a
verifica aspectele referitoare la legalitatea procedurii execuționale, desfășurate
de Administrația Financiară a Județului Timiș, sens în care trebuia să se
stabilească dacă imobilul în litigiu avea sau nu destinația prev. de art. 12
alin. (4) din Decretul nr. 221/1960 și dacă există posibilitatea restituirii în
natură a imobilului față de situația juridică actuală a acestuia, în raport de
probatoriul administrat în dosarul administrativ.
Termenul de depunere a actelor doveditoare, prev. de
art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere, iar principiul realizării
dreptului prevalează în raport de cel al respectării procedurii, iar potrivit
art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare,
existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi
cea recunoscută de actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura
preluării abuzive sau aceasta s-a pus în executare, prezumție ce nu operează
decât în situația în care există probe contrare, care conduc la o altă
concluzie, în baza art. 26 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul
Municipiului Timișoara, iar prin decizia civilă nr. 951 din 15 iunie 2011 a
Curții de Apel Timișoara s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele
considerente:
Notificarea formulată de K.I., K.S., V.A. și S.C.A.
vizând restituirea imobilului din litigiu a fost respinsă prin dispoziția din
12 decembrie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara.
Această dispoziție a fost anulată, fiind obligat
pârâtul să emită o nouă decizie (decizia civilă nr. 111 din 03 septembrie 2003
a Curții de Apel Timișoara și decizia civilă nr. 1491 din 25 februarie 2005 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Prin deciziile sus-evocate, s-a reținut calitatea
reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de
Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziția din 27 august 2009 emisă de Primarul
Municipiului Timișoara s-a respins din nou notificarea cu motivarea nedepunerii
actelor doveditoare în faza administrativă.
Instanța de apel a reținut că depunerea actelor
doveditoare poate fi realizată și în faza judiciară.
S-a mai reținut că sunt nefondate și susținerile
vizând nesemnarea procesului-verbal la care fac referire dispozițiile art. 42
alin. (2) din Legea nr. 10/2001 câtă vreme procedura încheierii procesului-verbal
este reglementată în favoarea persoanei îndreptățite, aceasta având facultatea
de a cere sau nu semnarea acestui înscris.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pentru
Primarul Municipiului Timișoara solicitând modificarea ei în sensul admiterii
apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează
nelegalitatea ei sub următoarele aspecte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
Astfel se susține că instanța de apel a făcut o
greșită interpretare și aplicare a legii, față de starea de fapt conturată și
de faptul că
notificatorii nu și-au
completat actele doveditoare în ce privește
calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și nici nu s-au
prezentat pentru îndeplinirea dispozițiilor art. 42 alin. (2) din Legea nr.
10/2001 în ce privește semnarea procesului-verbal privind starea de fapt a
imobilului revendicat.
Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma
motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta
Curte reține următoarele:
Instanța de apel a examinat cauza prin prisma
principiului tantum devolutum quantum apellarum și a obiectului dedus
judecății.
Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa
o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse
în etapa procedurii administrative ar avea ca efect împiedicarea accesului
liber la justiție, drept recunoscut prin art. 21 din Constituție și al
dreptului la un proces echitabil consacrat prin același articol din Constituție
și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal
aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se
realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul
recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile,
precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și
utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina
stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele
administrate.
Ca atare, este nefondată susținerea recurentului
legată de depunerea actelor doveditoare doar în faza administrativă.
Cum din actele doveditoare rezultă calitatea
reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în condițiile Legii
nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a
legii, și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În
temeiul
art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul să plătească
intimatului V.A. suma de 815 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul
Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 951/A din 15 iunie 2011
a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Obligă pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să
plătească intimatului-reclamant V.A. 815 RON cheltuieli de judecată, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie
2012
.