ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4268/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3121/PI din 15 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6567/30/2009 a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanții K.S., V.A. și S.C.A. împotriva pârâtului Primarul Municipiului Timișoara.

În consecință, a fost anulată dispoziția din 27 august 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și a fost a obligată entitatea administrativă să soluționeze notificarea din 31 iulie 2001, vizând restituirea in natură a imobilului situat in Timișoara, cu observarea considerentelor deciziei civile nr. 1491 din 25 februarie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7393/2003, respectiv verificarea aspectelor referitoare la legalitatea procedurii execuționale desfășurată de Administrația Financiară a Județului Timiș, sens în care se va stabili dacă imobilul avea sau nu destinația prevăzută de art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960 și, respectiv de calitatea emitentului, care se va analiza în raport de situația juridică actuală a imobilului și care se va arăta în cuprinsul deciziei, cu indicarea considerentelor de fapt și de drept ale soluției adoptate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că entitatea emitentă a dispoziției din 27 august 2009 nu a analizat și nu a stabilit dacă imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu respectarea dispozițiilor legale în cauză. Prin dispoziția din 27 august 2009 a Primarului Municipiului Timișoara, s-a respins din nou cererea de restituire a imobilului, motivată de lipsa unor acte doveditoare a dreptului de proprietate la dosarul administrativ; se substituie, în fapt, obligația entității administrative de a verifica aspectele referitoare la legalitatea procedurii execuționale, desfășurate de Administrația Financiară a Județului Timiș, sens în care trebuia să se stabilească dacă imobilul în litigiu avea sau nu destinația prev. de art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960 și dacă există posibilitatea restituirii în natură a imobilului față de situația juridică actuală a acestuia, în raport de probatoriul administrat în dosarul administrativ.

Termenul de depunere a actelor doveditoare, prev. de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere, iar principiul realizării dreptului prevalează în raport de cel al respectării procedurii, iar potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută de actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau aceasta s-a pus în executare, prezumție ce nu operează decât în situația în care există probe contrare, care conduc la o altă concluzie, în baza art. 26 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, modificată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, iar prin decizia civilă nr. 951 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente: Notificarea formulată de K.I., K.S., V.A.

și S.C.A. vizând restituirea imobilului din litigiu a fost respinsă prin dispoziția din 12 decembrie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara. Această dispoziție a fost anulată, fiind obligat pârâtul să emită o nouă decizie (decizia civilă nr. 111 din 03 septembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara și decizia civilă nr. 1491 din 25 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Prin deciziile sus-evocate, s-a reținut calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Prin dispoziția din 27 august 2009 emisă de Primarul Municipiului Timișoara s-a respins din nou notificarea cu motivarea nedepunerii actelor doveditoare în faza administrativă.

Instanța de apel a reținut că depunerea actelor doveditoare poate fi realizată și în faza judiciară. S-a mai reținut că sunt nefondate și susținerile vizând nesemnarea procesului-verbal la care fac referire dispozițiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 câtă vreme procedura încheierii procesului-verbal este reglementată în favoarea persoanei îndreptățite, aceasta având facultatea de a cere sau nu semnarea acestui înscris. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pentru Primarul Municipiului Timișoara solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, față de starea de fapt conturată și de faptul că notificatorii nu și-au completat actele doveditoare în ce privește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și nici nu s-au prezentat pentru îndeplinirea dispozițiilor art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ce privește semnarea procesului-verbal privind starea de fapt a imobilului revendicat. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellarum și a obiectului dedus judecății.

Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative ar avea ca efect împiedicarea accesului liber la justiție, drept recunoscut prin art. 21 din Constituție și al dreptului la un proces echitabil consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.

Ca atare, este nefondată susținerea recurentului legată de depunerea actelor doveditoare doar în faza administrativă. Cum din actele doveditoare rezultă calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligat recurentul să plătească intimatului V.A. suma de 815 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 951/A din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să plătească intimatului-reclamant V.A. 815 RON cheltuieli de judecată, în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2012 .