ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4643/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 3811/2005, reclamanții Ș.C. și Ș.F. i-au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea dispoziției nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de Primarul Municipiului Timișoara, prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001; să se constate că imobilul înscris în CF Timișoara, reprezentând „teren în Calea Aradului”, în suprafață de 5.000 mp, a fost preluat prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii lor R.S. și R.C.

Reclamanții au mai solicitat instanței să constate că, prin sentința civilă nr. 927 din 30 mai 2001 a Tribunalului Timiș, li s-a retrocedat în natură suprafața de 1088 mp, care s-a înscris în CF Timișoara, iar, pentru diferența de 3.912 mp, nu li s-au acordat nici despăgubiri în natură, nici în echivalent și să li se atribuie în natură suprafața de 3.471 mp, înscrisă în CF Timișoara, aflată în proprietatea statului și să oblige pârâtul Statul Român la despăgubiri, prin echivalent bănesc, pentru diferența de suprafață de 442 mp. În subsidiar, în cazul în care nu este posibilă atribuirea în natură a suprafeței de 3.471 mp din CF Timișoara, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la despăgubiri, prin echivalent bănesc, pentru întreaga suprafață de 3.912 mp.

În cauză, au formulat cerere de intervenție în interesul pârâților SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL Timișoara, prin care au solicitat respingerea acțiunii. În motivarea cererii, intervenientele au arătat că terenul cu se suprapune peste un alt nr. top, care nu a aparținut niciodată antecesorilor reclamanților, ci unor terțe persoane, neputând fi atribuit reclamanților. Au mai arătat că, pe acest teren, asupra căruia au un drept de concesiune, în baza contractului nr. 1 din 13 aprilie 2005, au edificat un imobil. În drept, au invocat disp. art. 49 alin. (3) și urm. C. proc. civ.

După finalizarea expertizelor dispuse în cauză, reclamanții și-au precizat acțiunea și au solicitat măsura compensării cu alte bunuri și servicii, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a li se atribui în natură suprafața de 1295 mp, înscrisă în CF Timișoara, aflată în proprietatea Statului Român și obligarea statului ca, pentru diferența de 2.617 mp, să le plătească despăgubiri prin echivalent bănesc. Reclamanții au menținut celelalte capete de cerere și subsidiarul acțiunii. Prin sentința civilă nr. 585 din 12 martie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 3811/30/2005, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată și completată de reclamanții Ș.C. și Ș.F. împotriva pârâților Municipiul Timișoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

A constatat că imobilul înscris în CF Timișoara, teren în Calea Aradului, în suprafață de 5.000 mp, a fost preluat, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanților, R.S. și R.C. A respins capetele de cerere având ca obiect anularea dispoziției nr. 850/2005, emisă de Primarul Municipiului Timișoara; constatarea retrocedării în natură, prin hotărâre judecătorească, a suprafeței de 1.088 mp teren și neacordarea de despăgubiri pentru suprafața de 3.912 mp; atribuirea în natură a suprafeței de 3.471 mp, înscrisă în CF Timișoara, obligarea Statului Român la despăgubiri, atât în principal, pentru diferența de 442 mp, cât și în subsidiar, pentru întreaga suprafață și cererea având ca obiect atribuirea în natură a suprafeței de 1.295 mp, înscrisă în CF Timișoara, cu titlul de compensare cu alte bunuri și servicii.

A respins acțiunea față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în proces prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis cererea de intervenție în interesul pârâților Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, formulată de intervenienții SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL Timișoara. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut mai întâi excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a respins acțiunea față de acest pârât.

În acest context, a reținut că dreptul subiectiv ce se tinde a fi valorificat de reclamanți prin acțiune, respectiv anularea dispoziției de respingere a notificării, precum și acordarea despăgubirilor pentru terenul expropriat antecesorilor, fie, în principal, pentru diferența de teren ocupată de construcții, ce nu poate fi restituită în natură, fie, în subsidiar, pentru întreaga suprafață, nu poate fi valorificat în această etapă procesuală, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de acordare a despăgubirilor, în materia imobilelor preluate abuziv, este reglementată expres în Capitolul 5, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 16 alin. (2). Corelate fiind cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile legale anterioare conduc la concluzia evidentă că, în situația în care persoana juridică deținătoare constată că restituirea în natură nu mai este posibilă, ea poate doar să propună acordarea de despăgubiri, iar autoritatea competentă să dispună în consecință este Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, ale cărei decizii sunt supuse controlului judiciar ulterior, potrivit legii. Pe de altă parte, prezenta acțiune (contestație) este o cale de atac menită să supună controlului legalitatea și temeinicia dispoziției persoanei juridice sesizate cu soluționarea notificării, motiv pentru care ea trebuie îndreptată exclusiv împotriva emitentului.

Pe fond, prima instanță a reținut că parcela nr. top X, în suprafață de 3471 mp, înscrisă în CF Timișoara, aflată în proprietatea statului, a făcut obiectul notificării, formulate de reclamanți în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001, înregistrată la unitatea deținătoare a imobilului sub nr. 289 din 09 august 2001. Aceștia au solicitat plata de despăgubiri pentru imobilul notificat, susținând că parcela în discuție ar fi rezultat prin dezmembrarea și renumerotarea parcelei de 5.000 mp, asupra căreia antecesorii lor au fost proprietari tabulari în CF Timișoara. Prin dispoziția nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, a fost respinsă notificarea, considerându-se că, deși aceștia sunt succesorii foștilor proprietari ai parcelei cu nr. top 23207/2/5, în suprafață de 5000 mp, reclamanții nu au făcut dovada că, pentru imobilul notificat, au calitatea de persoane îndreptățite.

Fiind chemat sa identifice amplasamentul faptic al celor doua parcele topografice, respectiv cea care fusese înscrisă în CF Timișoara, și cea solicitată prin acțiune, din CF Timișoara, expertul topograf P.G. a conchis, în urma măsurătorilor făcute în teren, că terenul expropriat de la antecesorii reclamanților a fost comasat cu alte parcele, care, în urma renumerotării topografice, prin substituire, au primit nr. top. x și au fost identificate în CF . A mai constatat expertul că numai o porțiune din nr. top. a fost înglobată în suprafața nr. top substituit x, respectiv parcela cu nr. top x, în suprafață de 1088 mp, care a fost retrocedată reclamanților prin sentința civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiș.

Restul suprafeței rămase din cei 5.000 mp, ce au aparținut autorilor reclamanților, a fost inclusă în alte numere topografice. În fine, expertul a reținut că parcela topografică a cărei restituire în natură se solicită se suprapune peste nr. top. vechi X care a aparținut altor proprietari tabulari. În contextul situației de fapt reținute de specialist, tribunalul a constatat că, asupra nr. top. X din CF Timișoara, ce a făcut obiect al notificării, reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a reținut că reclamanții nu mai pot schimba, în cadrul procesual al prezentei contestații, obiectul notificării lor inițiale, întrucât o atare practică ar conduce la încălcarea art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Solicitarea făcută, prin completarea de acțiune, de către reclamanți, după ce le-au fost cunoscute concluziile expertului, referitoare la atribuirea imobilului din CF Timișoara nr. top X, cu titlul de compensare, nu mai poate fi primită, a reținut tribunalul. Pe de alta parte, solicitarea de compensare nu va putea viza alte bunuri decât cele cuprinse în listele conținând bunurile disponibile la care se referă art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Cererea de obligare a autorității publice locale de a include un anumit imobil pe tabelul bunurilor disponibile, conform art. 1 alin. (5) din lege, poate fi promovată de persoana îndreptățită într-un proces separat. Capătul de cerere privind constatarea trecerii imobilului înscris în CF Timișoara, în suprafață de 5000 mp, în proprietatea statului, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanților, R.S.

si R.C., este întemeiat, a reținut prima instanță. Prim instanță a mai reținut că, în cauza în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă, în baza căreia li s-a restituit reclamanților terenul cu nr. top x, în suprafață de 1088 mp, nu s-au administrat probe din care să rezulte dacă antecesorii reclamanților au primit sau nu despăgubiri. În actualul proces, obligația de a face dovada despăgubirilor revenea entității învestite cu soluționarea notificării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care nu a făcut o asemenea dovadă. Capetele de cerere constând în constatarea retrocedării prin hotărâre judecătorească a suprafeței de 1088 mp și neacordării de despăgubiri pentru 3912 mp au fost respinse ca inadmisibile și lipsite de interes, întrucât au făcut obiectul unei acțiuni în revendicare soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiș.

Cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientele SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL Timișoara a fost respinsă ca o consecință a soluției pronunțate asupra acțiunii reclamanților. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții Ș.C. și Ș.F. și pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara. În motivarea apelului, reclamanții au arătat că, în mod netemeinic și nelegal, prima instanță, deși a constatat preluarea de către stat, prin expropriere, fără despăgubire, a terenului de 5000 mp de la antecesorii lor, a refuzat să constate calitatea lor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, menținând astfel dispoziția pârâtului Primarul Municipiului Timișoara.

Raționamentul eronat al primei instanțe rezultă din faptul că, prin notificare, au solicitat să li se restituie un teren, care, după expertiză, s-a dovedit a nu fi cel care a aparținut antecesorilor lor, nemaifiind înscris în aceeași carte funciară. La data la care au formulat notificarea, bazându-se pe expertiza efectuată în litigiul anterior, în urma căruia li s-a restituit suprafața de 1088 mp, parcela nr. top x, în suprafață de 3471 mp, făcea parte - cel puțin în aparență - din vechea suprafață de 5000 mp care fusese preluată abuziv. Faptul că expertiza efectuată în dosarul de față a relevat o altă stare de fapt nu poate atrage consecința pierderii dreptului lor la măsuri reparatorii pentru cei 3912 mp, au arătat reclamanții.

Au susținut că, în mod greșit, prima instanță le-a respins și cererea pentru măsuri reparatorii prin compensare, precum și cea subsidiară pentru propunerea de despăgubiri bănești. În motivarea apelului pârâților, s-au adus critici admiterii primului capăt de cerere al reclamanților. Aceștia au susținut că prima instanță, în baza rolului său activ, nu a solicitat niciuneia dintre părți să facă dovezi cu privire la plata unor despăgubiri pentru terenul expropriat. în lipsa unor asemenea dovezi, se impunea ca reclamanții să depună la dosar o declarație pe proprie răspundere că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat. Pârâții au mai susținut că prima instanță a nesocotit, sub acest aspect, autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 927/2001 a Tribunalului Timiș, prin care s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada faptului că antecesorii lor au primit sau nu despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 527 din 29 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamanților și apelurile pârâților, a desființat sentința civilă nr. 585 din 12 martie 2007 a Tribunalului Timiș și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a considerat că prima instanță nu și-a exercitat rolul activ, în sensul că nu a solicitat expertului tehnic completarea raportului de expertiză pentru determinarea cu exactitate a parcelelor rămase libere, a proprietarilor acestora, a valorii parcelelor. A mai stabilit Curtea de Apel Timișoara că prima instanță urmează să verifice dacă reclamanții au sau nu calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei nr. 527/2007 a Curții de Apel Timișoara, au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara. Prin decizia civilă nr. 1427 din 12 februarie 2009, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, recursul a fost admis, iar decizia a fost casată cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că, potrivit art. 297 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., desființarea sentinței atacate se poate face doar în situația în care instanța ar fi rezolvat procesul, fără a intra în cercetarea fondului, iar, în speță, prima instanță a intrat în cercetarea fondului; de altfel, nici instanța de apel nu a reținut că prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului, ci că instanța a fost lipsită de rol activ, potrivit art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ., în sensul că nu a solicitat expertului completarea raportului de expertiză, impunându-se administrarea de probe noi în cauză. Instanța de recurs a reținut că aceste situații nu se circumscriu cazului de desființare a sentinței atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât, față de caracterul devolutiv al apelului, în limita criticilor formulate, instanța de apel poate să dispună completarea probatoriului, precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă acestea sunt necesare pentru soluționarea cauzei, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 98 din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate de reclamanții Ș.F.

și Ș.C. și de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 585 din 12 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Curtea de Apel Timișoara a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, în sensul Legii nr. 10/2001. În acest sens, a reținut că, prin sentința civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că, de la antecesorii reclamanților, a fost expropriată suprafața de 5.000 m.p. teren, înscrisă, inițial, în CF 12667 Timișoara, că suprafața de 1088 m.p., fiind liberă, poate fi restituită reclamanților, cu titlu de moștenire, și că restul terenului, în suprafață de 3471 m.p., se reînscrie în CF Timișoara, cu în proprietatea Statului Român.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, moștenitorii persoanelor de la care au fost preluate abuziv imobile ce fac obiect al legii sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau prin echivalent. Pe de altă parte, dispozițiile art. 11 din lege dispun acordarea de astfel de măsuri, în situația imobilelor expropriate, indiferent de calificarea titlului în temeiul căruia au fost expropriate. Faptul că, printr-o nouă expertiză tehnică, se ajunge la concluzia că terenul expropriat ar avea un alt amplasament, nu poate fi opus reclamanților.

Câtă vreme statul a preluat imobilul de la antecesorii reclamanților și tot statul a procedat la dezmembrări, unificări, transcrieri și renumerotări de parcele, a opune reclamanților aceste operațiuni și a concluziona că aceștia sunt în culpă pentru că nu ar fi fost în măsură să identifice corect terenul solicitat echivalează cu lipsirea de finalitate, în ceea ce-i privește, a măsurilor reparatorii cuprinse în Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte însă, Curtea de Apel Timișoara a reținut că fondul cererii reclamanților, inclusiv precizarea de acțiune formulată la 26 iunie 2006, ulterior expertizei, apreciată greșit de către prima instanță ca tardivă, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impun a fi judecate de către prima instanță.

Împotriva deciziei civile nr. 98 din 29 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara. Prin decizia civilă nr. 1727 din 12 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5429/1/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul pârâților, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, la Curtea de Apel Timișoara. Instanța supremă a reținut că instanța de rejudecare a încălcat art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 1427 din 12 februarie 2009, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că prima instanță a soluționat fondul pricinii și, prin urmare, nu sunt întrunite condițiile de trimitere spre rejudecare, fiind posibilă evocarea fondului de către instanța de apel.

Pe de altă parte, a reținut că cererea de precizare a acțiunii nu reprezintă o cerere distinctă de acțiunea principală, ci doar o precizare a măsurilor reparatorii solicitate pentru imobilul preluat de stat. Atâta vreme cât instanța de apel, în rejudecare, a tranșat chestiunea calității de persoane îndreptățite a reclamanților, instanța supremă a reținut că s-a evocat fondul prin această analiză, or, evocarea fondului nu poate viza cererea de chemare în judecată decât în întregul ei și nu permite soluția desființării cu trimitere spre rejudecare. Cauza a fost din nou înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 06 iunie 2010, sub nr. 3811.2/30/2005.

În rejudecare, la cererea reclamanților și în raport cu dispozițiile deciziilor de casare ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a încuviințat proba cu expertiza judiciară în construcții pentru evaluarea terenului preluat de stat de la antecesorii reclamanților și a terenului solicitat de reclamanți în compensare. Reclamanții au precizat că solicită în compensare pentru terenul expropriat, alături de terenul înscris în CF Timișoara și terenul înscris în CF Timișoara. Prin decizia civilă nr. 949 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanții Ș.C.

și Ș.F.; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a anulat dispoziția nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, și a constatat dreptul la despăgubiri al reclamanților pentru suprafața de 3.912 mp, înscrisă în CF Timișoara, nr. top x, în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientele SC S. SRL Sibiu; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate și a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 585 din 12 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. 3811/30/2005.

Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: În mod greșit, prima instanță a reținut că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii nu poate viza alte bunuri decât cele cuprinse pe lista cu bunuri disponibile a entității notificate, în speță, a pârâtului Primarul Municipiului Timișoara. Așa cum se reține și în practica mai recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordarea acestei măsuri nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării. În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare, instanța de judecată poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri în echivalent.

Reclamanții, după efectuarea expertizei la prima instanță, au precizat că măsura reparatorie pe care o solicită, în principal, este aceea a compensării cu alte bunuri sau servicii, pentru terenul de 3912 mp, care nu li s-a restituit în natură și pentru care nu au primit nici despăgubiri. Au indicat, în acest sens, terenul de 2.439 mp, înscris în CF Timișoara, și terenul de 15.374 mp, înscris în CF. Au fost supuse expertizării aceste două terenuri, alături de cel preluat de stat de la antecesorii reclamanților, respectiv cel înscris în CF Timișoara. Conform raportului de expertiză întocmit de expertul B. M., valoarea terenului de 3.912 mp, rămas nerestituit din terenul de 5.000 mp, din CF Timișoara, este de 813.696 euro.

Conform evaluării aceluiași expert, terenul de 2.439 mp, din CF Timișoara, solicitat în compensare, are o valoare de 712.188 euro. Expertul a constatat însă că acest teren, care se află în proprietatea Statului Român, conform evidențelor de carte funciară, nu este liber - o suprafață de 16 mp este ocupată de o parte din clădirea de pe parcela nr. top X, din CF Timișoara, pentru care s-a eliberat autorizația de construcție din 15 aprilie 2005, coproprietare pe construcție fiind, în cote de câte Vi, intervenientele din cauza de față, SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL Timișoara, iar o suprafață de 108 mp este ocupată de 6 garaje aflate în proprietatea unor persoane fizice, cărora terenul li s-a concesionat.

Expertul a mai reținut că această parcelă are o formă geometrică neregulată și, pe aceasta, există mai multe partajări prin garduri. În ceea ce privește a doua parcelă solicitată de reclamanți în compensare, cea cu nr. top x din CF Timișoara, aceasta se află în proprietatea Statului Român și în administrarea operativă a Universității de Științe Agricole a Banatului Timișoara, așa cum rezultă din cartea funciar. Expertul a constatat că, pentru această parcelă, care se află în extravilanul Municipiului Timișoara, Universității de Științe Agricole a Banatului i s-a eliberat autorizație de construcție. Referitor la concluziile raportului de expertiză, întocmit de expertul Bojincă Mihail, reclamanții au formulat obiecțiuni, dar, în același timp, au solicitat și proba cu o expertiză topografică, prezentând trei variante ale cererii lor de compensare cu alte terenuri pentru suprafața de 3.912 mp nerestituită.

Astfel, în varianta principală, au solicitat să li se atribuie în compensare suprafața de 2.439 mp, din CF Timișoara, nr. top x, iar diferența de suprafață să fie acordată din terenul înscris în CF Timișoara, nr. cadastral/ topografic x. În varianta subsidiară, au solicitat atribuirea suprafeței de 1.295 mp din CF Timișoara, nr. top x, conform expertizei realizate în ciclul procesual anterior, de către expertul P.G., iar diferența de suprafață să fie acordată din terenul înscris în CF Timișoara, nr. cadastral/ topografic x. Într-o altă variantă, „în extremis”, reclamanții au solicitat atribuirea unei suprafețe de teren din parcela înscrisă în CF nr. x Timișoara. Verificând varianta subsidiară propusă de reclamanți, prin care fac trimitere la raportul de expertiză, întocmit de expertul P.G.

, la judecata în primă instanță, Curtea a observat că și acest expert a constatat că suprafața de teren de 2439 mp, înscrisă în CF x , este ocupată parțial cu parcare și platformă betonată, folosită de proprietarii clădirii edificate pe nr. top x, un colț al clădirii amintite, bateria de 7 garaje, parțial bateria de 5 garaje, alei pietonale de acces la intrările din spate ale blocurilor cu nr. 1 pe str. L. și nr. 16 pe str. C. și la cele două baterii de garaje. De asemenea, pe acest teren, există dotări subterane și supraterane, materializate prin guri de vizitare apă/ canal, rețele electrice și de telefonie, care deservesc zona de blocuri.

Singura suprafață din nr. top x, care, din punct de vedere tehnic, ar putea fi atribuită în echivalent reclamanților este cea folosită în prezent de proprietarii nr. top x și care este îngrădită, plus suprafața de sub bateria de 7 garaje, până la aleea asfaltată, de acces la intrările din spatele blocurilor din str. Carei; această suprafață însă se suprapune peste nr. top vechi x, ce a aparținut altor proprietari. Față de concluziile celor doi experți, din care rezultă că terenurile solicitate în compensare nu sunt libere și, deci, nu pot fi atribuite reclamanților, cererea acestora pentru proba cu expertiza topografică vizând aceleași terenuri a devenit inutilă, motiv pentru care a și fost respinsă.

În consecință, capătul de cerere constând în acordarea de terenuri în compensare pentru terenul de 3.912 mp, nerestituit reclamanților, a fost respins. Pe de altă parte însă, s-a considerat că reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru acest teren expropriat de la antecesorii lor, urmând ca cererea formulată în subsidiar de către aceștia să fie admisă, în baza art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În condițiile în care parcela nr. top x nu a fost atribuită reclamanților pentru motivele prezentate anterior, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de intervenientele SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL Timișoara.

În ceea ce privește apelul pârâților Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara, Curtea l-a respins, ca neîntemeiat, considerând că, în mod corect, prima instanță a admis capătul de cerere vizând constatarea preluării prin expropriere, fără despăgubiri, a terenului de 5.000 mp, înscris în CF Timișoara, de la antecesorii reclamanților, R.S. și R.C. În tot cursul judecării cauzei, care este în al treilea ciclu procesual, pârâții nu au făcut dovada că antecesorii reclamanților ar fi primit despăgubiri pentru terenul expropriat. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții Ș.C., Ș.F. și pârâtul Primarul Municipiului Timișoara. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamanții Ș.C., Ș.F.

au arătat următoarele: Decizia recurată este nelegală în parte, sub aspectul modalității în care au fost acordate despăgubirile, în sensul că, în mod nelegal, instanța a restrâns sfera măsurilor reparatorii prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001 (așa cum a fost modificată prin Legea 247/ 2005) la prevederile art. 16 și următoarele din Legea 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, considerând că singura măsură reparatorie posibilă este acordarea de despăgubiri, în baza dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001, încălcând astfel dispozițiile art. 10 alin. (1) al Legii 10/2001 modificată, care precizează conținutul sintagmei „măsuri reparatorii prin echivalent”, arătând că acestea vor consta, în principal, „în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite” și, în subsidiar, „în despăgubiri acordate, în condițiile legii speciale privind regimul stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv”.

În consecință, ori de câte ori măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este posibilă, ea trebuie aplicată cu prioritate de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, și, implicit, de instanțele de judecată.

Recurenții reclamanți au arătat că, prin art. 16 alin. (1) și (2) din Legea 247/2005 - Titlul VII privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii, prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate secretariatului comisiei centrale, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16. În cazul în care o notificare a fost soluționată anterior intrării în vigoare a legii, însă poziția prin care aceasta a fost soluționată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanță, ceea ce urmează să se preda secretariatului comisiei centrale este dispoziția definitivă, însă sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că, în această situație, și instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparație, reprezentând valoarea de circulație a bunului.

Orice altă interpretare a textului ar echivala cu o denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu încălcarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens, a statuat și înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că „prevederile art. 16 și urm. din Legea 247/2005, privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005”.

În speță, dispoziția atacată a fost emisă de Primarul Municipiului Timișoara în data de 9 martie 2005, iar Legea nr. 247/ 2005 a fost publicată în M. Of. al României la data de 22 iunie 2005 și a intrat în vigoare în data de 25 iulie 2005. În concluzie, având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., în speța dedusă judecății, instanța de apel trebuia să stabilească in concreto măsurile și modalitatea despăgubirii reclamanților, și nu doar să se limiteze la a constata dreptul lor la despăgubiri. Procedând în această manieră, instanța de apel nu a făcut o cercetare completă a fondului litigiului, fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc.

civ. Un alt motiv de nelegalitate este acela că motivarea instanței de apel este contradictorie, întrucât, deși aceasta a arătat că „în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care, în mod abuziv, nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare, instanța de judecată poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri în echivalent”, a refuzat, practic, să administreze în mod complet probatoriul prin care reclamanții ar fi fost în măsură să dovedească faptul că bunurile pe care le solicitaseră în compensare ar fi putut să facă obiectul acestei măsuri. în acest sens, au fost invocate decizii de speță ale instanței supreme. Mai mult decât atât, instanța de apel a făcut chiar o apreciere greșită a probelor deja administrate, concluzionând, fără temei, că expertul evaluator ar fi constatat că „acest teren, care se află în proprietatea Statului român, conform evidențelor de carte funciară, nu este liber”.

în realitate, expertul P.G. a constatat că suprafața de 1295 mp din terenul în litigiu poate fi retrocedată în natură, însă impedimentul care a survenit pendinte litis a fost că imobilul teren, înscris în CF Timișoara, a fost trecut în domeniul public la Municipiului Timișoara, prin H.G. nr. 1016/2005. În acest sens, cu toate că au invocat excepția de nelegalitate, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, ambele instanțe au respins acest demers procedural, soluție pe care o consideră nelegală.

Recurenții au invocat și faptul că instanța nu a cercetat în întregime fondul cauzei, deoarece, în faza de apel, instanța a administrat un probatoriu incomplet, sub două aspecte: - pe de o parte, deși a încuviințat administrarea unei expertize tehnice de evaluare imobiliară, încuviințând toate cele patru obiective formulate, nu a încuviințat obiecțiunile reclamanților la raportul de expertiză, în condițiile în care expertul Bojincă Mihail nu a răspuns decât parțial primelor două obiective formulate; - pe de altă parte, a respins cererea reclamanților de încuviințare a unei expertize tehnice în specialitatea topografie, a cărei necesitate a reieșit din concluziile expertizei tehnice de evaluare imobiliară, prin care s-a arătat că unele dintre solicitările formulate prin obiectivele deja încuviințate depășesc sfera competențelor sale, fiind necesară opinia unui expert topograf.

Din aceste motive, instanța de apel nu a statuat asupra cererii reclamanților de acordare a despăgubirilor prin compensare cu alte terenuri, cu toate că a încuviințat probe care, dacă ar fi fost administrate în condițiile legii, (respectiv dacă expertul ar fi soluționat toate obiectivele expertizei), ar fi putut conduce la pronunțarea unei soluții nu numai legală, dar și echitabilă. Pârâtul Primarul Municipiului Timișoara a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecința admiterii apelului Primarului Municipiului Timișoara, schimbarea in totalitate a sentinței civile nr. 5/ PI din 2 martie 2007, pronunțata de Tribunalul Timiș și respingerea în întregime a contestației formulate de către reclamanți.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Primarul Municipiului Timișoara a arătat următoarele: Prima instanță, in mod eronat, a admis primul petit al contestației formulate de către reclamanții intimați Ș.C. si Ș.F., prin care s-a solicitat să constate că imobilul înscris in CF Timișoara, nr. top. x a fost preluat de către Statul Roman, prin expropriere, tară despăgubire, de la antecesorii reclamanților, R.S. si R.C. În acest sens, instanța de judecată, în baza rolului său activ, consacrat de lege, nu a solicitat nici uneia dintre părți probarea acestui fapt, pronunțând o hotărâre netemeinică si nelegală, neținând seama de dispozițiile legale aplicabile în materie și nici de faptul că nu a fost administrat niciun probatoriu în acest sens de către reclamanți.

Această susținere, nefondată și nedovedită, nu a fost pusă în discuție nici in fața instanței de apel, care nu a înțeles să solicite probe cu privire la aceste aspecte. Mai mult, prin admiterea acestui petit, instanța de fond a nesocotit autoritatea de lucru judecat ce decurge din dispozițiile sentinței civile nr. 7/ PI din 30 ianuarie 2001, prin care s-a restituit reclamanților suprafața de 1088 mp, provenind din parcela 23207/2/5, înscrisa in CF Timișoara, reținându-se că, deși scopul exproprierii a fost acela de a se folosi la sistematizarea orașului, prin construirea unor blocuri, aceiași reclamanți nu au făcut dovada faptului ca antecesorii acestora au primit sau nu despăgubiri, pentru terenul înscris in CF Timișoara.

Instanța de fond a nesocotit și dispozițiile art. 11.2 din H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora, în cazul în care persoana îndreptățită susține că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat si nici unitatea deținătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptățite prezentarea unei declarații autentificate, prin care aceasta declară pe propria răspundere că, pentru imobilul respectiv, nu s-au încasat despăgubiri si, totodată, își asuma obligația rambursării acestora, in cazul in care, anterior acordării beneficiului legii, se constata si se dovedește că, totuși, s-au acordat despăgubiri. Raportat la aceste dispoziții legale, instanțele erau obligate sa pună în vedere reclamanților prezentarea unei declarații autentificate.

Analizând criticile deduse judecății pe calea recursului menționate, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede: Asupra recursului exercitat de reclamanți: Sub un prim aspect, se constată că recurenții reclamanți susțin, în mod confuz și nesistematizat, în cadrul primului motiv de recurs, întemeiat, în mod formal, pe dispozițiile art. 305 pct. 5 C. proc. civ. , fie prioritatea acordării măsurilor compensatorii cu alte bunuri sau servicii, fie incidența art. 16 alin. (1) si (2) din Legea nr. 247/2005 si a Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, în sensul stabilirii, direct de către instanțele de judecată, a cuantumului despăgubirilor.

În acest sens, trebuie reținut că, prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Condiția însă, pentru aplicarea acestei decizii, este ca dispoziția sau decizia menționată să fi cuprins ea însăși acordarea măsurilor reparatorii și cuantumul acestora sau să nu fi fost soluționată, în procedura administrativă, notificarea persoanelor interesate.

Or, în cauză, prin dispoziția nr. 850 din 9 februarie 2007, notificarea reclamanților a fost respinsă, astfel încât, stabilind calitatea de persoane îndreptățite și dreptul acestora la despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în mod legal, a aplicat instanța de apel dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În ceea ce privește imposibilitatea acordării măsurii reparatorii constând în compensarea cu un alt bun imobil, se poate observa că, în etapa apelului, au fost administrate probe privind terenurile indicate de reclamanți, reținându-se însă că aceste terenuri nu sunt libere și nu pot fi atribuite reclamanților. Se va constata, așadar, că situația juridică a imobilelor pretinse, conturată de mijloacele de probă administrate în cauză și evaluate de instanța anterioară de control judiciar, ca instanță devolutivă, le face nesusceptibile acordării lor în compensare.

În același sens, referirea pe care o fac recurenții-reclamanți la decizii de speță ale instanței supreme, pretinzând că au fost nesocotite cele statuate cu ocazia soluționării acelor pricini, nu este susceptibilă de încadrare în vreun motiv de nelegalitate dintre cele reglementate exhaustiv de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Aceasta întrucât, ceea ce se impune cu caracter obligatoriu instanțelor sunt dezlegările asupra problemelor de drept pronunțate prin decizii în interesul legii, în condițiile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., nesocotirea acestora putând fi invocată ca aspect de nelegalitate a unei hotărâri.

Soluționarea unor cauze particulare de către instanța supremă, a unor raporturi juridice litigioase ce îi sunt deduse spre dezlegare, se realizează în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei pricini, neputându-se susține în mod valid că nu ar fi fost respectate dezlegări jurisdicționale particularizate de elementele de fapt ale pricinilor, cu referire la alte cauze. Susținerea recurenților reclamanți, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod greșit probele, ignoră caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în cadrul căruia se poate realiza doar controlul de legalitate, iar nu de netemeinicie.

În același sens, deducând judecății, în recurs, elementele de fapt ale pricinii și modalitatea în care acestea au fost apreciate de către instanța de apel, recurenții reclamanți tind, în realitate, la o devoluare a fondului, pretinzând stabilirea unei alte situații juridice a imobilelor solicitate în compensare, care să le facă restituibile în natură, ceea ce nu este, de asemenea, admisibil în calea de atac a recursului. În ceea ce privește critica, conform căreia instanța a administrat un probatoriu incomplet, ceea ce ar echivala, în opinia reclamanților, cu necercetarea fondului cauzei, aceasta, de asemenea, nu poate fi primită, câtă vreme instanțele fondului s-au pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care au fost învestite, respectând pe deplin principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.

Astfel, pretinsa neadministrare a unui probatoriu complet nu poate fi imputabilă instanței de apel, câtă vreme aceasta a admis sau, după caz, a respins motivat probele propuse de părți, respectând dispozițiile art. 167 C. proc. civ. raportat la art. 298 C. proc. civ. În raport de argumentele expuse anterior, criticile formulate de recurenții-reclamanți au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. Asupra recursului exercitat depărat: Critica pârâtului, conform căreia instanța nu a solicitat reclamanților să depună dovada faptului că imobilul a fost preluat de către Statul Roman, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanților, R.S. si R.C., este nefondată.

Astfel, reclamanții nu aveau obligația probării unui fapt negativ - neacordarea despăgubirilor, așa cum pretinde pârâtul, ci acesta din urmă, în ipoteza susținerii acordării „acestor despăgubiri, aferente măsurii exproprierii, avea obligația procesuală de a produce probe în acest sens, probe ce nu au fost administrate în cauză. În ceea ce privește critica, conform căreia, prin admiterea petitului având ca obiect constatarea faptului că imobilul înscris în CF Timișoara, a fost preluat de către Statul Roman, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanților, R.S.

si R.C., instanța de fond ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat ce decurge din dispozițiile sentinței civile nr. 927/ PI din 30 ianuarie 2001 a Tribunalului Timiș, prin care s-a restituit reclamanților suprafața de 1088 mp, provenind din parcela x, înscrisă în CF Timișoara, reținându-se că, deși scopul exproprierii a fost acela de a se folosi imobilul la sistematizarea orașului, prin construirea unor blocuri, reclamanții nu au făcut dovada faptului că antecesorii acestora au primit sau nu despăgubiri, pentru terenul înscris în CF Timișoara, deci autoritate de lucru judecat ce s-ar referi, în opinia recurentului pârât, la preluarea imobilului în litigiu fără despăgubiri, instanța apreciază că această susținere nu este riguros exactă, întrucât, în considerentele acelei hotărâri, s-a menționat că, în cauza dedusă judecății, nu s-au făcut probe pentru stabilirea dacă antecesorii reclamanților au primit despăgubiri conform legii, constatare ce nu reprezintă un aspect de legalitate ce ar fi putut intra în autoritate de lucru judecat, ci acest fapt ar fi putut fi răsturnat, în prezenta cauză, prin proba contrară, ce ar fi incumbat, astfel cum s-a arătat deja, pârâtului.

Pentru considerentele expuse, recursul pârâtului Primarul Municipiului Timișoara va fi respins, ca nefondat, în considerarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Ș.C., Ș.F. și de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 949 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2012.