ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4643/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4643/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Timiș, sub nr.

3811/2005,

reclamanții Ș.C. și Ș.F.

i-au

chemat

în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar,

Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român,

prin Ministerul

Finanțelor Publice,

solicitând anularea dispoziției nr. 850 din 09 martie 2005,

emisă de Primarul Municipiului Timișoara, prin

care li s-a respins

notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001; să

se constate că imobilul înscris în CF Timișoara, reprezentând „teren în Calea

Aradului”, în suprafață de 5.000 mp, a fost preluat prin expropriere, fără

despăgubire, de la antecesorii lor R.S. și R.C.

Reclamanții au

mai solicitat instanței să constate că, prin sentința civilă nr. 927 din 30 mai

2001 a Tribunalului Timiș, li s-a

retrocedat

în natură suprafața de 1088 mp, care s-a înscris în CF

Timișoara, iar, pentru diferența de 3.912

mp, nu li s-au acordat nici despăgubiri în

natură, nici în echivalent și

să li se atribuie în natură suprafața de 3.471

mp, înscrisă în CF

Timișoara, aflată în

proprietatea statului și

să oblige

pârâtul Statul Român la despăgubiri, prin echivalent bănesc,

pentru

diferența de suprafață de 442 mp.

În subsidiar, în cazul în care nu este posibilă

atribuirea în natură a suprafeței de 3.471 mp din CF Timișoara, reclamanții au

solicitat obligarea pârâților la

despăgubiri, prin echivalent bănesc, pentru întreaga suprafață de 3.912 mp.

În cauză, au formulat cerere de intervenție în interesul

pârâților

SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL Timișoara, prin

care au solicitat respingerea

acțiunii.

În

motivarea cererii, intervenientele au arătat că terenul cu

se suprapune peste un alt nr. top, care nu

a

aparținut niciodată antecesorilor reclamanților, ci unor terțe persoane,

neputând fi atribuit reclamanților.

Au mai arătat că, pe acest teren, asupra căruia au un

drept de

concesiune, în

baza contractului nr. 1 din 13 aprilie 2005, au edificat un imobil.

În drept, au invocat disp. art. 49 alin. (3) și urm. C. proc. civ.

După finalizarea expertizelor dispuse în cauză,

reclamanții și-au

precizat acțiunea și au solicitat măsura compensării cu

alte bunuri și

servicii,

în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a li se atribui în natură

suprafața de 1295 mp, înscrisă în CF Timișoara, aflată în proprietatea Statului

Român și obligarea statului ca, pentru

diferența de 2.617 mp, să le

plătească

despăgubiri prin echivalent bănesc. Reclamanții au menținut

celelalte

capete de cerere și subsidiarul acțiunii.

Prin

sentința civilă nr. 585 din 12 martie 2007, pronunțată în Dosarul

nr. 3811/30/2005, Tribunalul Timiș

a admis în parte

acțiunea precizată

și completată de reclamanții Ș.C. și Ș.F. împotriva

pârâților Municipiul Timișoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș.

A constatat că imobilul înscris în CF Timișoara,

teren în Calea Aradului, în suprafață

de 5.000 mp, a fost preluat, prin expropriere,

fără despăgubire, de la

antecesorii

reclamanților, R.S. și R.C.

A respins capetele de cerere având ca obiect anularea dispoziției nr. 850/2005,

emisă de Primarul Municipiului Timișoara; constatarea

retrocedării în natură, prin hotărâre

judecătorească, a suprafeței de

1.088 mp

teren și neacordarea de despăgubiri pentru suprafața de 3.912

mp; atribuirea în natură a suprafeței de 3.471

mp, înscrisă în CF

Timișoara,

obligarea Statului Român la

despăgubiri,

atât în principal, pentru diferența de 442 mp, cât și în

subsidiar,

pentru întreaga suprafață și cererea având ca obiect

atribuirea în natură a suprafeței de 1.295 mp, înscrisă în CF

Timișoara, cu titlul de compensare cu alte bunuri

și servicii.

A respins acțiunea față de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat în proces prin Direcția Generală a

Finanțelor

Publice Timiș, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A admis cererea de intervenție în interesul pârâților

Municipiul

Timișoara și

Primarul Municipiului Timișoara, formulată de

intervenienții

SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL

Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut mai

întâi excepția

lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință,

a respins acțiunea față

de acest pârât.

În acest context, a reținut că dreptul subiectiv ce se

tinde a fi

valorificat de reclamanți prin acțiune, respectiv anularea dispoziției

de

respingere

a notificării, precum și acordarea despăgubirilor pentru

terenul

expropriat antecesorilor, fie, în principal, pentru diferența de

teren ocupată de

construcții, ce nu poate fi restituită în natură, fie, în

subsidiar, pentru

întreaga suprafață, nu poate fi valorificat în această

etapă

procesuală, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de acordare a despăgubirilor, în materia

imobilelor

preluate abuziv, este reglementată expres în Capitolul 5, Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, art. 16 alin. (2). Corelate fiind cu art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, dispozițiile legale

anterioare conduc la concluzia evidentă că, în situația în care persoana

juridică deținătoare constată

că

restituirea în natură nu mai este posibilă, ea poate doar să propună

acordarea de despăgubiri, iar autoritatea

competentă să dispună în

consecință

este Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, ale

cărei decizii sunt supuse controlului judiciar

ulterior, potrivit legii.

Pe de altă parte, prezenta acțiune (contestație) este o

cale de atac

menită să

supună controlului legalitatea și temeinicia dispoziției persoanei juridice

sesizate cu soluționarea notificării, motiv pentru

care ea trebuie îndreptată exclusiv împotriva emitentului.

Pe fond, prima instanță a reținut că parcela nr. top X,

în suprafață de

3471 mp, înscrisă în CF Timișoara, aflată în

proprietatea statului, a făcut obiectul notificării,

formulate de

reclamanți în temeiul art. 22

din Legea nr. 10/2001, înregistrată la unitatea deținătoare a imobilului sub nr.

289 din 09 august 2001. Aceștia au

solicitat

plata de despăgubiri pentru imobilul notificat, susținând că

parcela în discuție ar fi rezultat prin

dezmembrarea și renumerotarea

parcelei

de 5.000 mp, asupra căreia antecesorii lor au fost proprietari

tabulari

în CF Timișoara.

Prin dispoziția nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de

pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara, a fost respinsă notificarea,

considerându-se

că, deși

aceștia sunt succesorii foștilor proprietari ai parcelei cu nr. top 23207/2/5,

în suprafață de 5000 mp, reclamanții nu au făcut dovada că, pentru imobilul

notificat, au calitatea de persoane îndreptățite.

Fiind chemat sa identifice amplasamentul faptic al celor

doua

parcele

topografice, respectiv cea care fusese înscrisă în CF Timișoara, și cea

solicitată prin acțiune, din CF

Timișoara,

expertul topograf P.G.

a conchis, în urma

măsurătorilor făcute în teren, că terenul

expropriat de la antecesorii

reclamanților a fost comasat cu alte

parcele,

care, în urma renumerotării topografice, prin substituire, au primit nr. top. x

și au fost identificate în CF

.

A mai

constatat expertul că numai o porțiune din nr. top. a fost înglobată în

suprafața nr. top substituit x,

respectiv parcela

cu nr. top x, în suprafață de 1088 mp, care

a fost retrocedată reclamanților prin sentința civilă nr. 927/2001 a

Tribunalului Timiș. Restul suprafeței rămase din cei 5.000 mp, ce au

aparținut

autorilor reclamanților, a fost inclusă în alte numere topografice.

În fine, expertul a reținut că parcela topografică a

cărei restituire

în natură se solicită se suprapune peste nr. top. vechi X

care

a aparținut altor

proprietari tabulari.

În contextul situației de fapt reținute de specialist,

tribunalul a

constatat că, asupra nr. top. X din CF Timișoara, ce a făcut obiect al

notificării, reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite,

conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că reclamanții nu mai pot schimba,

în cadrul

procesual al

prezentei contestații, obiectul notificării lor inițiale, întrucât o atare

practică ar conduce la încălcarea art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Solicitarea

făcută, prin completarea de acțiune, de către reclamanți, după ce le-au fost

cunoscute concluziile expertului, referitoare la atribuirea imobilului din CF

Timișoara nr.

top X, cu titlul de

compensare, nu mai poate fi primită, a

reținut tribunalul.

Pe de alta parte, solicitarea de compensare nu va putea viza alte

bunuri decât cele

cuprinse în listele conținând bunurile disponibile la

care se referă art. 1 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

Cererea de obligare a autorității publice locale de a

include un

anumit imobil pe tabelul bunurilor disponibile, conform art. 1 alin. (5)

din

lege, poate fi promovată de persoana îndreptățită într-un proces

separat.

Capătul de cerere privind constatarea trecerii

imobilului înscris

în CF

Timișoara, în suprafață de 5000

mp, în

proprietatea statului, prin expropriere, fără despăgubire, de la

antecesorii

reclamanților, R.S. si R.C., este întemeiat, a reținut prima instanță.

Prim

instanță a mai reținut că, în cauza în care s-a pronunțat

sentința civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiș,

rămasă definitivă și

irevocabilă, în baza căreia li s-a restituit

reclamanților terenul cu nr.

top x, în

suprafață de 1088 mp, nu s-au administrat probe

din care să rezulte dacă antecesorii reclamanților au primit sau nu

despăgubiri.

În actualul proces, obligația de a face dovada

despăgubirilor

revenea entității învestite cu soluționarea notificării, conform art. 11

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care nu a făcut o asemenea dovadă.

Capetele de

cerere constând în constatarea retrocedării prin

hotărâre judecătorească a suprafeței de 1088 mp și neacordării de

despăgubiri pentru 3912 mp au fost respinse ca inadmisibile și lipsite

de

interes, întrucât au făcut obiectul unei acțiuni în revendicare

soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 927/2001

a Tribunalului

Timiș.

Cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenientele SC S. SRL Sibiu și SC

S.A. SRL Timișoara a

fost respinsă ca o

consecință a soluției pronunțate asupra acțiunii

reclamanților.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții

Ș.C.

și Ș.F. și pârâții Municipiul Timișoara, prin

Primar, și Primarul Municipiului Timișoara.

În motivarea

apelului, reclamanții au arătat că, în mod netemeinic și nelegal, prima

instanță, deși a constatat preluarea de

către

stat, prin expropriere, fără despăgubire, a terenului de 5000 mp

de la

antecesorii lor, a refuzat să constate calitatea lor de persoane

îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001,

menținând astfel dispoziția pârâtului Primarul

Municipiului Timișoara.

Raționamentul

eronat al primei instanțe rezultă din faptul că, prin notificare, au solicitat

să li se restituie un teren, care, după

expertiză,

s-a dovedit a nu fi cel care a aparținut antecesorilor lor,

nemaifiind

înscris în aceeași carte funciară.

La data la care au formulat notificarea, bazându-se pe

expertiza efectuată în litigiul anterior, în urma căruia li s-a restituit

suprafața de

1088 mp, parcela nr. top x, în suprafață de 3471 mp, făcea

parte - cel

puțin în aparență - din vechea suprafață de 5000 mp care

fusese preluată abuziv.

Faptul că expertiza efectuată în dosarul de față a relevat o altă

stare de fapt nu poate atrage

consecința pierderii dreptului lor la

măsuri

reparatorii pentru cei 3912 mp, au arătat reclamanții.

Au

susținut că, în mod greșit, prima instanță le-a respins și

cererea pentru măsuri reparatorii prin

compensare, precum și cea

subsidiară

pentru propunerea de despăgubiri bănești.

În motivarea

apelului pârâților, s-au adus critici admiterii primului capăt de cerere al

reclamanților.

Aceștia

au susținut că prima instanță, în baza rolului său activ, nu a solicitat

niciuneia dintre părți să facă dovezi cu privire la plata

unor despăgubiri pentru terenul expropriat. în

lipsa unor asemenea

dovezi, se

impunea ca reclamanții să depună la dosar o declarație pe

proprie răspundere că nu s-au încasat despăgubiri

pentru imobilul

revendicat.

Pârâții au mai susținut că prima instanță a nesocotit, sub acest

aspect, autoritatea de lucru judecat a

sentinței civile nr. 927/2001 a

Tribunalului

Timiș, prin care s-a reținut că reclamanții nu au făcut

dovada faptului că antecesorii lor au primit sau

nu despăgubiri.

Prin

decizia civilă nr. 527 din 29 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timișoara

a admis apelul reclamanților și

apelurile pârâților, a

desființat sentința

civilă nr. 585 din 12 martie 2007 a Tribunalului Timiș și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a considerat că

prima

instanță nu și-a

exercitat rolul activ, în sensul că nu a solicitat expertului tehnic

completarea raportului de expertiză pentru

determinarea

cu exactitate a parcelelor rămase libere, a proprietarilor

acestora, a

valorii parcelelor.

A mai

stabilit Curtea de Apel Timișoara că prima instanță

urmează să verifice dacă reclamanții au sau nu calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul Legii

nr. 10/2001.

Împotriva deciziei nr. 527/2007 a Curții de Apel Timișoara, au

declarat recurs pârâții Municipiul

Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 1427 din 12 februarie 2009,

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție,

recursul a fost

admis, iar decizia a fost

casată cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel

Timișoara.

Pentru

a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că, potrivit

art. 297 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.,

desființarea sentinței atacate se

poate

face doar în situația în care instanța ar fi rezolvat procesul, fără a

intra în cercetarea fondului, iar, în speță,

prima instanță a intrat în

cercetarea fondului; de altfel, nici instanța

de apel nu a reținut că

prima instanță nu ar

fi intrat în cercetarea fondului, ci că instanța a fost

lipsită de rol

activ, potrivit art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., în sensul

că nu a solicitat expertului completarea

raportului de expertiză,

impunându-se administrarea de probe noi în

cauză.

Instanța

de recurs a reținut că aceste situații nu se circumscriu

cazului de desființare a sentinței atacate și de

trimitere a cauzei spre

rejudecare, întrucât, față de caracterul devolutiv al

apelului, în limita

criticilor formulate, instanța de apel poate să dispună

completarea

probatoriului,

precum și administrarea probelor noi, propuse în

condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă acestea sunt necesare pentru

soluționarea cauzei, potrivit art. 295 alin. (2)

C. proc. civ.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 98 din 29 aprilie 2009,

Curtea de

Apel Timișoara

a admis apelurile declarate de reclamanții Ș.F.

și Ș.C. și de

pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara

împotriva sentinței civile

nr.

585 din 12 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș, a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul Timiș.

Curtea de Apel Timișoara a constatat calitatea de persoane

îndreptățite a

reclamanților, în sensul Legii nr. 10/2001.

În acest sens, a reținut că, prin sentința civilă nr. 927/2001

a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a stabilit, cu

autoritate de lucru judecat, că, de la antecesorii reclamanților, a fost

expropriată

suprafața de 5.000 m.p. teren, înscrisă, inițial, în CF 12667

Timișoara, că

suprafața de 1088 m.p., fiind liberă,

poate

fi restituită reclamanților, cu titlu de moștenire, și că restul

terenului, în suprafață de 3471 m.p., se reînscrie

în CF

Timișoara, cu în proprietatea

Statului Român.

Conform

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, moștenitorii

persoanelor de la care au fost preluate abuziv imobile ce fac obiect al

legii

sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau

prin echivalent.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 11 din lege dispun

acordarea de

astfel de

măsuri, în situația imobilelor expropriate, indiferent de

calificarea titlului în temeiul căruia au fost

expropriate.

Faptul că, printr-o nouă expertiză tehnică, se ajunge la

concluzia

că terenul expropriat ar avea un alt amplasament, nu poate fi opus

reclamanților.

Câtă

vreme statul a preluat imobilul de la antecesorii reclamanților și tot statul a

procedat la dezmembrări, unificări,

transcrieri

și renumerotări de parcele, a opune reclamanților aceste operațiuni și a

concluziona că aceștia sunt în culpă pentru că nu ar fi

fost în măsură

să identifice corect terenul solicitat echivalează cu lipsirea de finalitate,

în ceea ce-i privește, a măsurilor reparatorii cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Pe de altă

parte însă, Curtea de Apel Timișoara a reținut că

fondul cererii reclamanților, inclusiv precizarea de acțiune formulată

la

26 iunie 2006, ulterior expertizei, apreciată greșit de către prima

instanță ca tardivă, în baza art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., se impun a fi

judecate de către prima instanță.

Împotriva

deciziei civile nr. 98 din 29 aprilie 2009, pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, au declarat recurs

pârâții Municipiul

Timișoara, prin

Primar, și Primarul Municipiului Timișoara.

Prin decizia

civilă nr. 1727 din 12 martie 2010, pronunțată în Dosarul

nr. 5429/1/2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție

a admis recursul

pârâților, a casat decizia recurată și a trimis cauza,

spre rejudecarea

apelurilor,

la Curtea de Apel Timișoara.

Instanța

supremă a reținut că instanța de rejudecare a încălcat

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în ciclul procesual

anterior, prin

decizia nr. 1427 din 12

februarie 2009, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că

prima

instanță a soluționat fondul pricinii și, prin urmare, nu sunt

întrunite condițiile de trimitere spre rejudecare,

fiind posibilă evocarea

fondului de către instanța de apel.

Pe de altă parte, a reținut că cererea de precizare a

acțiunii nu reprezintă o cerere distinctă de acțiunea principală, ci doar o

precizare

a măsurilor reparatorii solicitate pentru imobilul preluat de stat.

Atâta vreme

cât instanța de apel, în rejudecare, a tranșat

chestiunea calității de persoane îndreptățite a reclamanților, instanța

supremă

a reținut că s-a evocat fondul prin această analiză, or,

evocarea fondului nu poate viza cererea de chemare

în judecată decât

în întregul ei și nu permite soluția desființării cu

trimitere spre rejudecare.

Cauza a

fost din nou înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 06 iunie 2010, sub nr.

3811.2/30/2005.

În rejudecare, la cererea reclamanților și în raport cu

dispozițiile

deciziilor

de casare ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a

încuviințat proba cu expertiza judiciară în construcții

pentru evaluarea

terenului preluat de stat de la antecesorii reclamanților

și a terenului

solicitat

de reclamanți în compensare.

Reclamanții au precizat că solicită în compensare pentru

terenul

expropriat, alături de terenul înscris în CF Timișoara

și terenul înscris în CF Timișoara.

Prin

decizia civilă nr. 949 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul declarat

de reclamanții

Ș.C. și Ș.F.; a schimbat în

parte hotărârea

atacată, în sensul

că a anulat dispoziția nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de

pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, și a

constatat dreptul la despăgubiri al reclamanților pentru suprafața de 3.912 mp,

înscrisă în CF Timișoara, nr. top x, în baza Titlului VII din

Legea nr. 247/2005;

a respins cererea de intervenție accesorie

formulată

de intervenientele SC S. SRL Sibiu; a menținut celelalte dispoziții ale

hotărârii atacate și a respins apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara,

prin Primar, și Primarul Municipiului

Timișoara

împotriva sentinței civile nr. 585 din 12 martie 2007, pronunțată de

Tribunalul

Timiș, în Dosarul nr. 3811/30/2005.

Pentru

a adopta această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

În mod greșit, prima instanță a reținut că măsura

compensării cu alte bunuri sau servicii nu poate viza alte bunuri decât cele

cuprinse pe

lista cu bunuri disponibile a entității notificate, în speță, a

pârâtului

Primarul

Municipiului Timișoara.

Așa cum se reține și în practica mai recentă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, acordarea acestei măsuri nu este lăsată de

legiuitor

la aprecierea

discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării.

În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care

în mod

abuziv,

nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare, instanța

de judecată poate sancționa acest abuz,

dispunând

ea însăși acordarea acestei măsuri în echivalent.

Reclamanții, după efectuarea expertizei la prima

instanță, au

precizat că

măsura reparatorie pe care o solicită, în principal, este

aceea a compensării cu alte bunuri sau servicii,

pentru terenul de 3912

mp, care nu

li s-a restituit în natură și pentru care nu au primit nici

despăgubiri.

Au indicat, în acest sens, terenul de 2.439 mp, înscris

în CF Timișoara, și terenul de

15.374

mp, înscris în CF.

Au fost supuse expertizării aceste două terenuri, alături

de cel

preluat de stat de la antecesorii reclamanților, respectiv cel înscris

în

CF Timișoara.

Conform raportului de expertiză întocmit de expertul B.

M., valoarea

terenului de 3.912 mp, rămas nerestituit din terenul de 5.000 mp, din CF

Timișoara, este de 813.696 euro.

Conform evaluării aceluiași expert, terenul de 2.439 mp,

din CF

Timișoara,

solicitat în compensare, are o valoare de 712.188 euro.

Expertul

a constatat însă că acest teren, care se află în

proprietatea Statului Român, conform evidențelor de carte funciară, nu

este

liber - o suprafață de 16 mp este ocupată de o parte din clădirea de pe parcela

nr. top X, din CF Timișoara,

pentru care s-a

eliberat autorizația de construcție din

15 aprilie 2005, coproprietare pe construcție fiind, în cote de câte

Vi,

intervenientele

din cauza de față, SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL

Timișoara, iar o suprafață de 108 mp este ocupată

de 6 garaje aflate în proprietatea unor persoane

fizice, cărora terenul li

s-a concesionat.

Expertul a mai reținut că această parcelă are o formă

geometrică

neregulată și, pe aceasta, există mai multe partajări prin garduri.

În ceea ce privește a doua parcelă solicitată de

reclamanți în

compensare, cea cu nr. top x din CF Timișoara,

aceasta se află în proprietatea

Statului Român și în administrarea operativă a Universității de Științe

Agricole a Banatului Timișoara, așa cum rezultă din cartea funciar.

Expertul a constatat că, pentru această parcelă, care se află în

extravilanul Municipiului Timișoara, Universității de Științe Agricole

a Banatului i s-a eliberat autorizație

de construcție.

Referitor

la concluziile raportului de expertiză, întocmit de

expertul Bojincă Mihail, reclamanții au formulat obiecțiuni, dar, în

același

timp, au solicitat și proba cu o expertiză topografică,

prezentând trei variante ale cererii lor de compensare cu alte terenuri

pentru

suprafața de 3.912 mp nerestituită.

Astfel, în varianta principală, au solicitat să li se

atribuie în

compensare suprafața de 2.439 mp, din CF Timișoara, nr.

top x, iar

diferența de suprafață să fie acordată din terenul

înscris în CF Timișoara, nr. cadastral/

topografic x.

În varianta subsidiară, au solicitat atribuirea

suprafeței de 1.295

mp din CF Timișoara, nr. top x, conform

expertizei realizate în ciclul

procesual anterior, de către expertul

P.G.,

iar diferența de suprafață să fie acordată din terenul

înscris în CF

Timișoara, nr. cadastral/ topografic x.

Într-o

altă variantă, „în extremis”, reclamanții au solicitat

atribuirea unei suprafețe de teren din parcela înscrisă în CF nr. x

Timișoara.

Verificând varianta subsidiară propusă de reclamanți,

prin care

fac trimitere

la raportul de expertiză, întocmit de expertul P.G.

, la judecata în primă instanță, Curtea a observat că și acest

expert a constatat că suprafața de teren de 2439

mp, înscrisă în CF x

, este ocupată

parțial cu parcare și

platformă

betonată, folosită de proprietarii clădirii edificate pe nr. top

x, un colț al clădirii amintite, bateria de 7

garaje, parțial bateria de 5 garaje, alei pietonale de acces la intrările din

spate ale

blocurilor cu nr. 1 pe str. L. și nr. 16 pe str. C. și la cele

două

baterii de garaje. De asemenea, pe

acest teren, există dotări subterane

și supraterane, materializate prin

guri de vizitare apă/ canal, rețele

electrice

și de telefonie, care deservesc zona de blocuri.

Singura suprafață din nr. top x, care, din punct de

vedere tehnic,

ar putea fi atribuită în echivalent reclamanților este cea

folosită în prezent de proprietarii nr.

top x și care este îngrădită, plus suprafața de sub bateria de 7 garaje, până la

aleea asfaltată, de acces la intrările din spatele blocurilor din str. Carei;

această suprafață însă se suprapune peste nr. top vechi x, ce a aparținut altor

proprietari.

Față de

concluziile celor doi experți, din care rezultă că

terenurile solicitate în compensare nu sunt libere și, deci, nu pot fi

atribuite reclamanților, cererea acestora pentru proba cu expertiza

topografică

vizând aceleași terenuri a devenit inutilă, motiv pentru care a și fost

respinsă.

În consecință,

capătul de cerere constând în acordarea de terenuri în compensare pentru

terenul de 3.912 mp, nerestituit reclamanților, a fost respins.

Pe de altă parte însă, s-a considerat că reclamanții au

dreptul la

despăgubiri pentru acest teren expropriat de la antecesorii lor, urmând

ca

cererea formulată în subsidiar de către aceștia să fie admisă, în baza art. 11 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

În condițiile

în care parcela nr. top x nu a fost

atribuită

reclamanților pentru motivele prezentate anterior, Curtea a

respins, ca

neîntemeiată, cererea de intervenție formulată de

intervenientele SC S. SRL Sibiu și SC S.A. SRL

Timișoara.

În ceea ce privește apelul pârâților Municipiul

Timișoara, prin Primar, și Primarul Municipiului Timișoara, Curtea l-a respins,

ca neîntemeiat, considerând că, în mod corect, prima instanță a admis capătul

de cerere vizând constatarea preluării prin expropriere, fără

despăgubiri, a terenului de 5.000 mp,

înscris în CF Timișoara, de la antecesorii reclamanților, R.S. și R.C.

În tot cursul

judecării cauzei, care este în al treilea ciclu

procesual, pârâții nu au făcut dovada că antecesorii reclamanților ar fi

primit despăgubiri pentru terenul expropriat.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal,

reclamanții Ș.C.,

Ș.F. și pârâtul Primarul

Municipiului

Timișoara.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, reclamanții

Ș.C.,

Ș.F. au arătat următoarele:

Decizia recurată este nelegală în parte, sub aspectul

modalității

în care au fost acordate despăgubirile, în sensul că, în mod nelegal,

instanța a

restrâns sfera măsurilor reparatorii prevăzute de art. 26 din

Legea nr. 10/2001

(așa cum a fost modificată prin Legea 247/ 2005) la

prevederile art. 16 și următoarele din

Legea 247/2005 privind

procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, considerând

că singura măsură reparatorie posibilă este

acordarea de despăgubiri,

în baza

dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001, încălcând astfel

dispozițiile

art. 10 alin. (1) al Legii 10/2001 modificată, care

precizează conținutul sintagmei „măsuri reparatorii prin echivalent”,

arătând

că acestea vor consta, în principal, „în compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de

către unitatea învestită,

potrivit

prezentei legi, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite”

și, în subsidiar, „în despăgubiri acordate, în condițiile legii speciale

privind regimul stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv”.

În consecință, ori de câte ori măsura compensării cu alte bunuri

sau servicii este posibilă, ea trebuie

aplicată cu prioritate de către

entitatea

învestită cu soluționarea notificării, și, implicit, de instanțele

de

judecată.

Recurenții reclamanți au arătat că, prin art. 16 alin. (1) și (2) din

Legea 247/2005 - Titlul VII privind

regimul stabilirii plății

despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face

distincție între notificările deja soluționate la

data intrării în vigoare a

legii, prin consemnarea unor sume ce urmează

a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au

fost

soluționate în atare modalitate până la

data respectivă și despre care se

arată

că vor fi predate secretariatului comisiei centrale, conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor,

ipoteză a alin. (2) al

textului art. 16.

În cazul în care o notificare a fost soluționată anterior intrării în

vigoare a legii,

însă poziția prin care aceasta a fost soluționată nu a

rămas definitivă,

fiind atacată în instanță, ceea ce urmează să se preda

secretariatului

comisiei centrale este dispoziția definitivă, însă sunt

aplicabile

prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că, în această situație,

și instanța de

judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite

beneficiarilor

legii de reparație, reprezentând valoarea de circulație a

bunului. Orice

altă interpretare a textului ar echivala cu o denegare de

dreptate (sancționată de prevederile art.

3 C. civ.) și cu

încălcarea dreptului de

acces la instanță, garantat de prevederile art. 21

din Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același sens, a statuat și înalta Curte de Casație și

Justiție, prin

Decizia 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a admis recursul în interesul

legii, stabilindu-se

că „prevederile art. 16 și urm. din Legea 247/2005,

privind procedura

administrativă de acordare a despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea 247/2005”.

În speță, dispoziția atacată a fost emisă de Primarul

Municipiului

Timișoara în data de 9 martie 2005, iar Legea nr. 247/ 2005 a fost

publicată în M.

Of. al României la data de 22 iunie 2005 și

a intrat în vigoare în data de 25 iulie 2005.

În concluzie, având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 52

din 4 iunie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru

instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., în speța dedusă

judecății, instanța

de apel trebuia să stabilească in concreto măsurile și

modalitatea

despăgubirii reclamanților, și nu doar să se limiteze la a

constata dreptul lor la despăgubiri.

Procedând

în această manieră, instanța de apel nu a făcut o cercetare completă a fondului

litigiului, fapt ce atrage incidența dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc.

civ.

Un alt motiv de nelegalitate este acela că motivarea

instanței de

apel este contradictorie, întrucât, deși aceasta a arătat că „în cazul

în

care se face dovada că

există bunuri pe care, în mod abuziv,

nejustificat,

unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare, instanța de judecată

poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși

acordarea acestei măsuri

în echivalent”, a refuzat, practic, să administreze în mod complet probatoriul

prin care reclamanții ar fi

fost în măsură

să dovedească faptul că bunurile pe care le solicitaseră

în compensare ar fi putut să facă obiectul acestei

măsuri. în acest sens, au fost invocate decizii de speță ale instanței supreme.

Mai mult decât atât, instanța de apel a făcut chiar o

apreciere greșită a probelor deja administrate, concluzionând, fără temei, că

expertul evaluator ar fi constatat că „acest

teren, care se află în

proprietatea

Statului român, conform evidențelor de carte funciară, nu

este liber”.

în realitate, expertul P.G. a constatat că suprafața de 1295 mp din terenul în

litigiu poate fi retrocedată în natură, însă impedimentul care a survenit pendinte

litis a fost că imobilul teren, înscris în CF Timișoara, a fost trecut în

domeniul public la Municipiului Timișoara, prin

H.G. nr. 1016/2005.

În acest sens, cu toate că au invocat excepția de

nelegalitate, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel,

ambele instanțe

au

respins acest demers procedural, soluție pe care o consideră nelegală.

Recurenții au

invocat și faptul că instanța nu a cercetat în întregime fondul cauzei,

deoarece, în faza de apel, instanța a

administrat

un probatoriu incomplet, sub două aspecte:

- pe de o parte, deși a încuviințat administrarea unei expertize

tehnice de

evaluare imobiliară, încuviințând toate cele patru obiective

formulate, nu a încuviințat

obiecțiunile reclamanților la raportul de expertiză, în condițiile în care

expertul Bojincă Mihail nu a răspuns decât parțial primelor două obiective

formulate;

- pe de altă parte, a respins cererea reclamanților de

încuviințare

a unei expertize tehnice în specialitatea topografie, a cărei necesitate

a

reieșit

din concluziile expertizei tehnice de evaluare imobiliară, prin

care s-a arătat că unele dintre

solicitările formulate prin obiectivele deja încuviințate depășesc sfera

competențelor sale, fiind necesară

opinia

unui expert topograf. Din aceste motive, instanța de apel nu a statuat asupra

cererii reclamanților de acordare a despăgubirilor prin

compensare cu alte terenuri, cu toate că a

încuviințat probe care, dacă ar fi fost administrate în condițiile legii,

(respectiv dacă expertul ar fi

soluționat toate obiectivele expertizei),

ar fi putut conduce la

pronunțarea unei

soluții nu numai legală, dar și echitabilă.

Pârâtul Primarul Municipiului Timișoara a

solicitat

admiterea

recursului,

modificarea deciziei recurate, cu consecința admiterii

apelului Primarului Municipiului Timișoara, schimbarea in totalitate a

sentinței civile nr. 5/ PI din 2 martie 2007,

pronunțata de Tribunalul Timiș și

respingerea

în întregime a contestației formulate de către reclamanți.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul

Primarul

Municipiului

Timișoara a arătat următoarele:

Prima

instanță, in mod eronat, a admis primul petit al

contestației formulate de către reclamanții intimați Ș.C. si Ș.F., prin

care s-a solicitat să constate că imobilul înscris

in CF Timișoara, nr. top.

x a fost preluat de către

Statul Roman,

prin expropriere, tară despăgubire, de la antecesorii

reclamanților, R.S.

si R.C.

În acest sens, instanța de judecată, în baza rolului său

activ,

consacrat de lege, nu a solicitat nici uneia dintre părți probarea

acestui

fapt, pronunțând

o hotărâre netemeinică si nelegală, neținând seama

de dispozițiile legale aplicabile în materie și nici de faptul că nu a

fost administrat niciun probatoriu în acest sens de către reclamanți.

Această susținere, nefondată și nedovedită, nu a fost

pusă în

discuție nici in fața instanței de apel, care nu a înțeles să solicite

probe

cu privire la

aceste aspecte.

Mai

mult, prin admiterea acestui petit, instanța de fond a nesocotit autoritatea de

lucru judecat ce decurge din dispozițiile

sentinței

civile nr. 7/ PI din 30 ianuarie 2001, prin care s-a restituit reclamanților

suprafața de 1088 mp, provenind din parcela

23207/2/5, înscrisa in CF

Timișoara,

reținându-se că, deși scopul exproprierii a fost acela

de a se folosi la sistematizarea orașului, prin

construirea unor blocuri,

aceiași

reclamanți nu au făcut dovada faptului ca antecesorii acestora au primit sau nu

despăgubiri, pentru terenul înscris in CF

Timișoara.

Instanța de fond a nesocotit și dispozițiile art. 11.2

din H.G. nr.

250/2007, potrivit cărora, în cazul în care persoana îndreptățită

susține

că nu s-au

încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat si nici unitatea deținătoare nu

poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptățite prezentarea

unei declarații autentificate, prin care aceasta declară pe propria răspundere

că, pentru imobilul

respectiv, nu s-au

încasat despăgubiri si, totodată, își asuma obligația rambursării acestora, in

cazul in care, anterior acordării beneficiului

legii, se constata si se dovedește că, totuși, s-au acordat

despăgubiri.

Raportat la aceste dispoziții legale, instanțele erau

obligate sa

pună în vedere reclamanților prezentarea unei declarații autentificate.

Analizând

criticile deduse judecății pe calea recursului

menționate, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

pentru

considerentele ce vor succede:

Asupra recursului exercitat de reclamanți:

Sub un prim aspect, se constată că recurenții reclamanți

susțin,

în mod confuz și nesistematizat, în cadrul primului motiv de recurs,

întemeiat, în mod

formal, pe dispozițiile art. 305 pct. 5 C. proc. civ.

, fie

prioritatea acordării măsurilor compensatorii cu alte bunuri

sau servicii,

fie incidența art. 16 alin. (1) si (2) din Legea nr. 247/2005 si

a Deciziei nr. 52

din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recurs în interesul legii,

în sensul stabilirii, direct de

către

instanțele de judecată, a cuantumului despăgubirilor.

În acest sens, trebuie reținut că, prin Decizia nr. 52

din 4 iunie

2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că prevederile

cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005,

privind

procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Condiția însă, pentru aplicarea acestei decizii, este ca

dispoziția

sau decizia menționată să fi cuprins ea însăși acordarea măsurilor

reparatorii și cuantumul acestora sau

să nu fi fost soluționată, în

procedura administrativă,

notificarea persoanelor interesate.

Or, în cauză, prin dispoziția nr. 850 din 9 februarie 2007,

notificarea

reclamanților

a fost respinsă, astfel încât, stabilind calitatea de

persoane îndreptățite și dreptul acestora la despăgubiri pentru imobilul

în litigiu, în mod legal, a aplicat

instanța de apel dispozițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

În ceea ce privește imposibilitatea acordării măsurii

reparatorii

constând în compensarea cu un alt bun imobil, se poate observa că, în

etapa apelului,

au fost administrate probe privind terenurile indicate de

reclamanți,

reținându-se însă că aceste terenuri nu sunt libere și nu pot

fi atribuite reclamanților.

Se va constata, așadar, că situația juridică a imobilelor

pretinse,

conturată de mijloacele de probă administrate în cauză și evaluate de

instanța

anterioară de control judiciar, ca instanță devolutivă, le face

nesusceptibile acordării lor în

compensare.

În același sens, referirea pe care o fac

recurenții-reclamanți la

decizii de speță ale instanței supreme, pretinzând că au

fost nesocotite

cele statuate cu ocazia soluționării acelor pricini, nu

este susceptibilă

de încadrare în vreun motiv de nelegalitate dintre cele

reglementate

exhaustiv de

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, ceea ce se impune cu caracter

obligatoriu

instanțelor

sunt dezlegările asupra problemelor de drept pronunțate prin decizii în

interesul legii, în condițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

nesocotirea acestora putând fi invocată ca aspect de nelegalitate a unei

hotărâri.

Soluționarea unor cauze particulare de către instanța

supremă, a

unor raporturi

juridice litigioase ce îi sunt deduse spre dezlegare, se realizează în funcție

de circumstanțele concrete, particulare ale

fiecărei

pricini, neputându-se susține în mod valid că nu ar fi fost

respectate

dezlegări jurisdicționale particularizate de elementele de fapt ale

pricinilor, cu referire la alte cauze.

Susținerea recurenților reclamanți, în sensul că instanța

de apel a

apreciat în mod greșit probele, ignoră caracterul de cale extraordinară

de atac a recursului, în cadrul căruia se poate realiza doar controlul de

legalitate, iar nu de netemeinicie.

În același sens, deducând judecății, în recurs, elementele de fapt

ale pricinii și

modalitatea în care acestea au fost apreciate de către instanța de apel,

recurenții reclamanți tind, în realitate, la o devoluare

a fondului,

pretinzând stabilirea unei alte situații juridice a imobilelor

solicitate în

compensare, care să le facă restituibile în natură, ceea ce

nu este, de

asemenea, admisibil în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește critica, conform căreia instanța a

administrat

un probatoriu incomplet, ceea ce ar echivala, în opinia reclamanților,

cu necercetarea fondului cauzei, aceasta, de asemenea, nu poate fi

primită, câtă

vreme instanțele fondului s-au pronunțat asupra tuturor

capetelor de

cerere cu care au fost învestite, respectând pe deplin

principiul

disponibilității ce guvernează procesul civil.

Astfel,

pretinsa neadministrare a unui probatoriu complet nu

poate fi imputabilă instanței de apel, câtă vreme aceasta a admis sau,

după

caz, a respins motivat probele propuse de părți, respectând

dispozițiile art. 167 C. proc. civ. raportat la art.

298 C. proc. civ.

În raport de argumentele expuse anterior, criticile

formulate de

recurenții-reclamanți au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

Asupra recursului exercitat depărat:

Critica

pârâtului, conform căreia instanța nu a solicitat

reclamanților să depună dovada faptului că imobilul a fost preluat de

către

Statul Roman, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii

reclamanților, R.S. si R.C., este nefondată.

Astfel, reclamanții nu aveau obligația probării unui fapt

negativ - neacordarea despăgubirilor, așa cum pretinde pârâtul, ci acesta din

urmă, în ipoteza

susținerii acordării „acestor despăgubiri, aferente

măsurii

exproprierii, avea obligația procesuală de a produce probe în

acest sens, probe

ce nu au fost administrate în cauză.

În ceea ce

privește critica, conform căreia, prin admiterea

petitului având ca obiect constatarea faptului că imobilul înscris în

CF

Timișoara, a fost preluat de către Statul Roman, prin expropriere, fără

despăgubire, de la antecesorii

reclamanților,

R.S. si R.C., instanța de fond ar fi

nesocotit autoritatea de lucru

judecat ce decurge din dispozițiile

sentinței

civile nr. 927/ PI din 30 ianuarie 2001 a Tribunalului Timiș, prin care

s-a restituit reclamanților suprafața de 1088 mp,

provenind din parcela

x, înscrisă în CF Timișoara, reținându-se că, deși

scopul exproprierii a fost acela de a se folosi imobilul la

sistematizarea orașului, prin construirea unor

blocuri, reclamanții nu

au făcut

dovada faptului că antecesorii acestora au primit sau nu

despăgubiri,

pentru terenul înscris în CF Timișoara,

deci autoritate de lucru

judecat ce s-ar referi, în opinia

recurentului

pârât, la preluarea imobilului în litigiu fără despăgubiri,

instanța apreciază că această susținere nu este

riguros exactă, întrucât,

în

considerentele acelei hotărâri, s-a menționat că, în cauza dedusă judecății, nu

s-au făcut probe pentru stabilirea dacă antecesorii

reclamanților au primit despăgubiri conform

legii,

constatare ce nu

reprezintă

un aspect de legalitate ce ar fi putut intra în autoritate de

lucru judecat, ci acest fapt ar fi putut fi

răsturnat, în prezenta cauză,

prin proba contrară, ce ar fi incumbat,

astfel cum s-a arătat deja, pârâtului.

Pentru considerentele expuse, recursul pârâtului Primarul

Municipiului

Timișoara va fi respins, ca nefondat, în considerarea art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții

Ș.C., Ș.F. și de pârâtul Primarul

Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 949

din 15 iunie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2012.