ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7076/2012

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: La data de 21 noiembrie 2011, P.M.P. și P.R.C. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 7724 din 02 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 3504/30/2009. Invocând în drept prevederile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., contestatorii au susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat, în soluționarea recursului, cu privire la incidența în speță a prevederilor art. 1 aliniat 1, art. 7 și art. 9 și urm. din Legea nr. 10/2001 și a art. 7.1. din H.G. nr. 250/2007, la principiul priorității restituirii în natură și la conflictul între principiul restituirii în natură și efectele uzucapiunii.

Contestatorii au susținut că instanța de recurs nu a analizat împrejurarea rezultată din probatoriul administrat în cauză, respectiv aceea că amplasamentul terenului în suprafață de 926 mp uzucapat irevocabil nu coincide cu amplasamentul terenului în suprafață de 926 mp nerestituit și că pentru suprafața nerestituită nu există o soluție judiciară irevocabilă întrucât demersul judiciar prin care intervenienții C. tind la modificarea amplasamentului era și este suspendat până la soluționarea prezentului litigiu, astfel încât modificarea amplasamentului este pendinte de soluția de prezentul litigiu și nu invers, respectiv că soluția din prezentul litigiu ar depinde de modificarea amplasamentului terenului de 926 mp uzucapat.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la interpretarea prevederilor art. 9 al Legii nr. 10/2001, posibilitatea imobilului de a fi restituit în natură trebuind a fi apreciată la momentul depunerii notificării - anul 2001- când terenul nu era uzucapat, iar nu la momentul emiterii dispoziției de restituire. Instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la susținerea conform căreia instanța de apel a dat o interpretare greșită art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la conflictul juridic între aparența tabulară conform căreia Statul Român este proprietarul suprafeței de teren de 926 mp, nerestituită și inopozabilitatea hotărârii de dobândire o dreptului de proprietate prin uzucapiune de intervenienții C. Prin dispoziția din 09 aprilie 2009 emisă de Primarul Municipiului Timișoara privind notificarea referitoare la restituirea în natură a imobilului din Timișoara, str. I., înscris în CF nr. C1.

Timișoara nr. T1. s-a dispus restituirea în natură a imobilului teren situat în Timișoara, str. I. înscris în CF nr. C2. în suprafața de 68 mp și nr. T2. în suprafață de 1892 mp, „mai puțin suprafața de 926 mp dobândită de numiții C.C. și C.M. prin decizia civilă nr. 3265 din 14 octombrie 2003 a Curții de Apel Timișoara rectificată prin încheierea nr. 3265 din 27 februarie 2004" (art. 1 din dispoziție). Conform cărții funciare nr. C1. Timișoara, proprietar asupra imobilului mai sus descris este Statul Român, imobilul putând fi astfel restituit în natură, nefiind afectat de construcții sau alte utilități de interes public și nefiind înstrăinat. Instanța de recurs nu s-a pronunțat nici cu privire la incidența ori modul de interpretare a dispozițiilor H.G.

250/2007 invocate în susținerea recursului. Prevalenta restituirii în natură rezultă cu evidență din dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel încât restituirea în natură a imobilului, „mai puțin suprafața de 926 mp dobândită de numiții C.C. și C.M. prin decizia civila nr. 3265 din 14 octombrie 2003 rectificată prin încheierea nr. 3265 din 27 februarie 2004" este în afara oricărei rațiuni juridice, cu atât mai mult cu cât în CF este proprietar Statul Român. Instanța de recurs a ignorat probatoriul administrat în cauză sub forma înscrisurilor emanând de la intimata Primăria Municipiului Timișoara și de la A.N.R.P. Contestatorii au susținut că hotărârea judecătorească prin care C.C. și C.M. au uzucapat suprafața de teren de 936 mp nu le este opozabilă deoarece nu este înscrisă în CF și nu reprezintă unul din cazurile enumerate în Legea nr. 10/2001 în care restituirea în natură nu este posibilă.

La soluționarea cauzei s-a tratat cu superficialitate adresa nr. 743152 din 15 august 20O8 emisă de A.N.R.P., prin care se concluzionează că pot face obiectul restituirii în natură nr. T3. (in suprafața de 68 mp) și nr. T4. (in suprafața de 1892 mp) înscrise in CF nr. C1. Timișoara, ținând cont și de faptul că prin încheierea nr. 3265/2003 a Curții de Apel Timișoara s-a respins cererea numiților C.C. și C.M. pentru intabularea dreptului de proprietate în baza deciziei civile nr. 3265/2003 a Curții de Apel Timișoara, situație în care restituirea în natură se va dispune pentru suprafețele libere. Contestatorii au solicitat, pentru argumentele expuse, admiterea contestației, anularea deciziei nr. 7724 din 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și rejudecarea cauzei.

Contestația în anulare este nefondată pentru considerentele care succed, Prin sentința civilă nr. 2718/PI din 14 decembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte contestația reclamanților P.M.P. și P.R.C. împotriva dispoziției nr. 1023/2009, emisă de Primarul Municipiului Timișoara. A anulat dispoziția nr. 1023/2009 a Primarului Municipiului Timișoara, în partea privind suprafața de 926 mp teren, înscrisă în CF C1. Timișoara, cuprinsă în parcelele nr. C2. și nr. T2., pentru care s-au acordat despăgubiri. A obligat pârâtul să procedeze la emiterea unei dispoziții de restituire în natură, către contestatori, și a suprafeței de 960 mp, identificată conform celor menționate. A respins, în rest, contestația.

Prin decizia nr. 332 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în totalitate contestația formulată împotriva dispoziției. A admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții C.C. și C.M. în interesul Primarului municipiului Timișoara. Instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 3265/2003 a Curții de Apel Timișoara, intrată în puterea lucrului judecat, s-a constatat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara, dobândirea de către intervenienții C.C. și C.M. a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 926 m.p.

din totalul de 8041 m.p., înscris în CF C1. Timișoara, nr. T1., ce se va înscrie în aceeași CF, nr. T2. și C2. Prin urmare, această suprafață de teren a ieșit din patrimoniul Statului Român, fiind „înstrăinat", în sensul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Faptul că decizia menționată nu a fost înscrisă în CF nu poate înlătura această concluzie, față de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, iar faptul că reclamanții notificatori nu au fost părți în acel dosar nu poate fi reținut ca motiv pentru a dispune restituirea în natură a imobilului, cu atât mai mult cu cât, situația juridică nouă a terenului rezultă din chiar cuprinsul dosarului administrativ. În plus, a reținut curtea de apel, intervenienții au promovat acțiune în rectificare CF, litigiul fiind în prezent suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 din C. proc.

civ. până la soluționarea irevocabilă a prezentei pricini. Având în vedere soluția pronunțată, instanța de apel a admis cererea de intervenție accesorie formulată de C.C. și C.M. Prin decizia nr. 476 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis cererea de completare a deciziei nr. 332 din 12 octombrie 2010. A dispus completarea deciziei, în sensul că a respins cererea intervenienților C.C. și C.M. de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 și art. 7.1 din H.G.

250/2007, iar motivarea instanței că prin înstrăinare, în sensul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se înțelege orice operațiune juridică prin care bunul a ieșit din patrimoniul statului, este vădit nefondată. O asemenea interpretare nu poate fi admisă, cu atât mai mult cu cât Statul, parte în procesul de uzucapiune, avea obligația de a invoca faptul că terenul este revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001. Conform mențiunilor de CF, Statul Român este proprietarul imobilului, care nu este afectat de construcții sau utilități și poate fi restituit în natură. De altfel, la dosar există adrese emise de Serviciul Banca de Date Urbane și A.N.R.P., din care rezultă că imobilul poate fi restituit în natură.

Prin decizia nr. 7724 din 2 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M.P. și P.R.C. împotriva deciziei nr. 332 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Prin dispoziția nr. 1023 din 9 aprilie 2009, Primarul municipiului Timișoara a respins cererea de restituire în natură a suprafeței de teren de 926 m.p., înscris în CF C1. Timișoara, nr. C2. și T2., motivat de faptul că, prin decizia civilă nr. 3265 din 14 octombrie 2003 a Curții de Apel Timișoara, C.C. și C.M. au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra acestui imobil.

Instanța de apel, prin admiterea apelului declarat de Primarul municipiului Timișoara și schimbarea în totalitate a sentinței, a confirmat modul de soluționare a notificării de către autoritatea administrativă. Soluția pronunțată de instanța de apel este legală, dar motivele avute în vedere de instanța de recurs sunt diferite față de cele reținute de instanța de apel. Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Prin urmare, pentru a se putea dispune restituirea în natură, este necesar ca persoana juridică de drept public căreia i se transmite notificarea să fie deținător al imobilului, în sensul textului menționat, să aibă, deci, drept de dispoziție. În cauză, pârâtul nu poate dispune restituirea în natură asupra imobilului, deoarece nu are drept de dispoziție asupra acestuia. Chiar dacă la data transmiterii notificării, conform înscrierilor CF., Statul Român era proprietar asupra suprafeței de teren în discuție, prin decizia civilă nr. 3265 din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel Timișoara a constatat că intervenienții C.C. și C.M. au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara la 14 octombrie 2003 a intrat în puterea lucrului judecat și are efect declarativ de drepturi, astfel încât C.C. și C.M. sunt considerați proprietari cu efect retroactiv, de la data la care a început posesia. Pârâtul are doar dreptul de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, deoarece, conform art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent se vor stabili de către entitatea investită cu soluționarea notificării, potrivit legii, iar, în cauză, la data transmiterii notificării, acesta avea calitatea de deținător, în sensul art. 21 alin. (1) din legea specială.

Instanța de recurs a constatat că nefondate sunt și criticile referitoare la faptul că în CF Statul Român este menționat drept proprietar, deoarece, așa cum în mod corect a arătat instanța de apel, art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 dispune că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscriere în CF, dacă sunt dobândite prin hotărâri judecătorești. Instanța de recurs a reținut că nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că Statul, pârât în procesul de constatare a uzucapiunii, avea obligația de a informa instanța că terenul este revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece, o astfel de apărare este inutilă cauzei, atât timp cât există o hotărâre judecătorească ale cărei efecte erga omnes nu pot fi ignorate.

De asemenea, apărările recurenților, în sensul că diferite adrese ale autorităților dovedesc că imobilul poate fi restituit în natură, nu pot fi avute în considerare cu o altă valoare decât aceea de înscrisuri, pentru că, în cadrul procedurii judiciare, doar instanța de judecată are competența de a stabili, pe baza tuturor probelor administrate, dacă restituirea în natură este posibilă. Împotriva deciziei nr. 7724 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, P.M.P. și P.R.C. au formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 teza a II- a C. proc. civ. Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Prin contestația în anulare, contestatorii P.M.P. și P.R.C. au înțeles să reitereze motivele invocate prin cererea de recurs și au susținut că instanța nu s-ar fi pronunțat cu privire la acestea, tinzând ca, prin exercitarea acestei căi de atac să supună cenzurii soluția pronunțată. Or, având în vedere considerentele deciziei atacate cu contestația în anulare anterior redate se constată că Înalta Curte a examinat toate motivele de recurs pretins a nu fi fost cercetate.

Astfel, Înalta Curte, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurenții-reclamanți, raportat la prevederile legale invocate de aceștia, a arătat explicit de ce terenul în litigiu în suprafață de 926 mp nu poate fi restituit în natură, de ce hotărârea de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune de către intervenienții C. le este opozabilă reclamanților, având efecte erga omnes, chiar dacă în CF apare ca proprietar Statul Român și de ce adresele autorităților invocate de reclamanți drept dovezi certe ale faptului că imobilul poate fi restituit în natură, nu pot fi avute în considerare cu o altă valoare decât aceea de înscrisuri, de vreme ce, în cadrul procedurii judiciare, doar instanța de judecată are competența de a stabili, pe baza tuturor probelor administrate, dacă restituirea în natură este posibilă.

Contestatorii au mai susținut că instanța de recurs nu a analizat împrejurarea rezultată din probatoriul administrat în cauză, respectiv aceea că amplasamentul terenului în suprafață de 926 mp uzucapat irevocabil nu coincide cu amplasamentul terenului în suprafață de 926 mp nerestituit. Acest motiv n-a făcut însă obiect al criticii în recurs, astfel că, față de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi formulat, pentru prima dată, pe calea contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac, supusă unei reglementări stricte, limitative, pentru ipoteze precis reglementate și, așa fiind, nu i se poate reproșa instanței de recurs, în temeiul textului de lege menționat, că nu s-ar fi pronunțat asupra unei chestiuni cu a cărei soluționare nu a fost învestită.

Având în vedere temeiurile care preced, Înalta Curte urmează să respingă contestația în anulare, ca nefondată. Cererea intimaților C.C. și C.M., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, formulată prin avocat G.P., în cadrul „Concluziilor scrise" comunicate prin fax și înregistrate la dosar la data de 04 octombrie 2012 va fi respinsă deoarece acest apărător nu a atașat „Concluziilor scrise" delegația de reprezentare a intimaților în cauza având ca obiect contestația în anulare iar copia facturii de plată a onorariului de avocat în care se menționează un număr de contract de prestare servicii avocațiale nu poate constitui, în lipsa respectivului contract, dovada, conform cerințelor legale, că intimații i-au dat mandat să-i reprezinte.

Mai mult, în Dosarul nr. 3504/30/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a avut ca obiect recursul declarat de reclamanți (contestatorii din prezenta cauză) împotriva deciziei de apel, avocat G.P. a învederat instanței că începând cu data încetării mandatului său, respectiv 05 octombrie 2010, intervenienții C.C. și C.M. (intimații din prezenta cauză) nu mai au domiciliul procedural ales la cabinetul său avocațial și a solicitat citarea acestora la domiciliul lor (Dosarul nr. 3504/30/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii P.M.P. și P.R.C. împotriva deciziei nr. 7724 din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, ca nefondată. Respinge cererea intimaților C.C. și C.M. de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2012.