ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3206/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3206/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05

iunie 2006, reclamantul P.M.S. a solicitat anularea dispoziției nr. 1844

din 02 decembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Oltenița,

repunerea în termenul de contestație și obligarea pârâtului la

emiterea unei dispoziții de restituire în natură a suprafeței de

1000 mp teren cu construcția edificată pe acesta, imobil situat în

municipiul Oltenița, și a suprafeței de 2 ha teren livadă.

În motivare,

reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 379/2001 a solicitat

restituirea imobilelor susmenționate în baza Legii nr. 10/2001, fostă

proprietatea tatălui său Ș.N.P. de la care au fost preluate în

baza Decretului nr. 115/1959. Greșit, prin dispoziția atacată,

care nu i-a fost comunicată niciodată, i-a fost respinsă

contestația pe considerentul că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991

și al Legii nr. 1/2000.

Prin sentința

civilă nr. 2153 din 17 octombrie 2006 Tribunalul Călărași a

respins contestația ca neîntemeiată.

Instanța a

reținut că reclamantul nu face dovada preluării de către

stat a terenului și a existenței construcției, în timp ce

pârâtul dovedește prin titlurile de proprietate nr. 132350/2002 și nr.

1831/1995 că pentru același teren, reclamantului i-a fost

reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr.

1/2000.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamantul, care a susținut că

soluția primei instanțe este contrară probelor administrate, din

care rezultă cu prisosință preluarea de stat în baza Decretului nr.

115/1959 a terenului intravilan și a construcției susmenționate

de la autorul său. Totodată, este greșită apărarea

pârâtului precum că terenul ar fi făcut obiectul Legilor nr. 18/1991

și al Legii nr. 1/2000, aceste terenuri, ce fac obiectul titlurilor de

proprietate, fiind situate în extravilanul municipiului Oltenița și

nu în intravilanul localității.

Curtea de Apel

București, prin Decizia civilă nr. 197 din 27 martie 2007, a admis

apelul, a desființat sentința nr. 2153/2006 a Tribunalului

Călărași și a trimis cauza la același tribunal pentru

rejudecare, pe considerentul că instanța nu a manifestat rol activ

pentru a identifica pe baza unei expertize topo, cât și a unei expertize

în construcții, terenul și construcția indicate în notificare,

concluzionând că nu a fost cercetat fondul cauzei.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs Primăria Municipiului Oltenița, care a

susținut, în esență, că instanța de apel a dat

această hotărâre cu aplicarea greșită a legii, deoarece a

reținut greșit că titlurile de proprietate se referă la

alte terenuri extravilane și nu la terenul ce face obiectul

notificării și că sentința instanței de fond a fost

dată numai după o cercetare amănunțită a fondului

cauzei, fiind temeinică și legală.

Prin Decizia nr. 6770

din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de Primăria

Municipiului Oltenița împotriva Deciziei nr. 197/2007 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a

pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că din actele prezentate nu se poate

concluziona că terenurile ce fac obiectul prezentei cauze au făcut

obiectul Legilor nr. 18/1991 și nr. 1/2000.

De asemenea, s-a mai

precizat că în mod corect instanța de apel a reținut că

tribunalul nu a manifestat rol activ pentru a identifica pe baza unei expertize

topo, cât și a unei expertize în construcții terenul și

construcția indicate în notificare, interpretând greșit

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 1/2001 republicată, precum și

că nu intră sub incidența acesteia terenurile situate în

extravilanul localităților, cât și cele al căror regim

juridic este reglementat prin Legile nr. 18/1991 și nr. 1/2000.

Cu ocazia

rejudecării cauza s-a înregistrat la Tribunalul Călărași

sub nr. 588/116/2008 (număr în format vechi nr. 761/C/2008).

Având în vedere

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., cu ocazia rejudecării

instanța a dispus, conform recomandărilor din Decizia civilă nr.

197/2007 a Curții de Apel București, efectuarea unei expertize de

identificare a terenurilor din notificare.

La termenul de

judecată din 12 februarie 2009 reclamantul P.M.S. a precizat că

suprafața de 1000 mp de teren din notificare o are în posesie și

proprietate conform titlului de proprietate nr. 1831/1995 emis în baza Legii nr.

18/1991, astfel încât nu o mai solicită în baza Legii nr. 10/2001, iar

construcția de pe acest teren a fost demolată, fără a putea

preciza de către cine și dacă s-au primit despăgubiri.

Ulterior, în

ședința de judecată din 26 martie 2009, reclamantul P.M.S. a

declarat că renunță la cererea privind acordarea de

despăgubiri privind construcțiile demolate.

Prin raportul de

expertiză (cu toate completările ulterioare) efectuat în cauză

au fost identificate terenurile ce au făcut obiectul notificării

stabilindu-se și deținătorii actuali ai acestora.

De asemenea,

tribunalul din oficiu a solicitat pârâtei Primăria Municipiului

Oltenița să comunice regimul juridic al suprafețelor de teren

identificate de expert ca făcând obiectul notificării în prezent

și la data notificării și să depună actele pe care le

deține și din care rezultă regimul juridic al acestor terenuri.

Tribunalul, în raport

de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora instanța

de fond este obligată la rejudecarea după casare să respecte

hotărârile instanței de control asupra problemelor dezlegate, precum

și faptul că în Decizia nr. 197/2007 a Curții de Apel

București s-a reținut că autorul reclamantului - numitul Ș.P.,

decedat la 27 august 1969 - a fost proprietarul unei suprafețe de 2 ha

livadă preluată de stat în baza Decretului 115/1959, teren care este

altul decât cel ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, prin sentința nr.

889 din 30 iunie 2009, a admis contestația formulată în baza Legii nr.

10/2001 de către reclamantul P.M.S. împotriva dispoziției nr. 1844

din 02 decembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Oltenița care a

fost anulată.

S-a reținut

că:

3364 mp teren aflată în intravilanul municipiului Oltenița, jud.

Călărași, având ca vecini: N - Consiliul Local Oltenița, E

- SC C. SA, SC S.G.I. SRL Oltenița, familia N., SC C.T. SRL, S - familia N.

și moștenitorii lui P.D., V - Consiliul Local Oltenița,

identificată în suplimentul nr. 3 din raportul de expertiză efectuat

în cauză (pag. 300-301 dosar) este domeniul privat al unității

administrativ teritoriale Municipiul Oltenița în baza H.C.L. nr. 27 din 24

martie 2005, anexa nr. 1, nr. crt. 163, act depus la dosar de pârâtă

(paginile 268 și 277 dosar).

teren de 6208,12 mp și suprafața de 647,66 mp pe care se află

Școala Generală nr. X din Oltenița, având construcții noi

pe suprafața de 688 mp, figurează în domeniul public al municipiului

Oltenița conform H.G.R. 1349/2001, anexa nr. 3 și Hotărârii

Consiliului Local Oltenița nr. 91 din 26 august 1991 poziția nr. 162

și respectiv poziția 1 (hotărâri depuse la dosar de pârâtă

- paginile 64-68 dosar).

Pentru această

suprafață, prin concluziile scrise (pagina 290 dosar) reclamantul a

citat acordarea de despăgubiri în echivalent.

2072,53 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC P.C. SRL

Oltenița conform actului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 2004

(pagina 122 dosar) prin care Consiliul Local al Municipiului Oltenița a

înstrăinat acest teren societății comerciale anterior

menționate.

1000 mp teren aflată în proprietatea numiților N.M., N.I. și N.V.

conform contractului de donație autentificat sub 7611/1994 (pagina 214

dosar).

2928,46 mp teren aflată în proprietatea SC C.A.D. Oltenița conform

sentinței civile nr. 376/1997 a Judecătoriei Oltenița (pagina

286 dosar) și pe care SC C. SRL Oltenița deține construcții

pe o suprafață de 760,21 mp.

3368,45 mp teren se află în proprietatea SC S.G.I. SRL Oltenița

conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3221 din 18 iunie  2007

(paginile 193-194 dosar), iar la data notificării se afla în proprietatea

SC C.P. SRL Oltenița conform sentinței civile nr. 3342 din 24

decembrie 1996 a Judecătoriei Oltenița. În perioada 2002 - 2007 acest

teren a făcut obiectul unor vânzări succesive conform adresei din 04

mai 2009 a Primăriei Municipiului Oltenița aflată la pagina 218

dosar și actelor anexate la aceasta.

3843,73 mp teren se află în proprietatea SC M.C.G. SRL conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 august 2002 (pagina

78 dosar).

de 970 mp și 522,72 mp din raportul de expertiză (pagina 154 dosar)

sunt deja deținute de reclamantul P.M.S. și familia acestuia, iar

suprafețele de 300 mp și 250 mp identificate de expert în

același raport de expertiză au fost vândute de familia reclamantului

prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3392 din 23 iulie 1992 (pagina

110 dosar) și nr. 823 din 18 decembrie 1995 (pagina 115 dosar) numitului B.T.,

aspect recunoscut de reclamant în cursul judecării cauzei.

În raport de situația

juridică a acestor terenuri în prezent, precum și la data

formulării notificării de către reclamantul P.M.S. în baza Legii

nr. 10/2001, s-a concluzionat:

Cu privire la terenul

în suprafață de 3364 mp anterior menționat la poziția 1,

având în vedere că este liber și deținut de către

pârâtă, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001, a fost obligat pârâta

să restituie reclamantului P.M.S. în natură acest teren.

Pentru terenul de

6208,12 mp pe care se află Școala Generală nr. X Oltenița,

având în vedere că reclamantul a solicitat pentru această

suprafață de teren acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii.

Pentru suprafața

de 647,66 mp pe care se află str. G., aflată în proprietatea

publică și având caracterul de amenajare de utilitate publică a

Municipiului Oltenița, s-a constatat în baza art. 10 alin. (2), dreptul

reclamantului la măsuri reparatorii.

S-a constatat dreptul

reclamantului P.M.S. la măsuri reparatorii în echivalent și pentru

suprafața de 2072,53 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC P.C.

SRL Oltenița, dar care la data formulării notificării de

către reclamant în baza Legii nr. 10/2001 era în proprietatea privată

a Municipiului Oltenița, fiind înstrăinat ulterior

societății comerciale anterior menționate de către

pârâtă.

Pentru celelalte

suprafețe de teren reținute anterior, astfel cum au fost

individualizate de expert, tribunalul a constatat că la data

formulării notificării nu erau deținute de către

pârâtă astfel încât în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora persoana îndreptățită va adresa notificarea

persoanei juridice deținătoare, precum și art. 28 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 potrivit cărora primăria era obligată să

identifice unitatea deținătoare, tribunalul a obligat pârâta

Primăria Municipiului Oltenița să înainteze notificarea

formulată de reclamantul P.M.S. la 22 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/20

persoanelor juridice deținătoare ale celorlalte terenuri ce fac

obiectul acestei notificări și pentru care instanța nu a dispus

restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent prin

prezenta sentință.

În baza art. 246 C.

proc. civ., a luat act că reclamantul P.M.S. a renunțat la cererea de

despăgubiri pentru construcțiile și utilajele menționate în

notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

În

consecință, tribunalul admițând contestația reclamantului

și anulând dispoziția nr. 1844/2002 emisă de pârât, a dispus

obligarea pârâtei Primăria Municipiului Oltenița la restituirea în natură

către reclamant a suprafeței de 3364 mp aflată în intravilanul

municipiului Oltenița, jud. Călărași, având ca vecini: N -

Consiliul Local Oltenița, E - SC C. SA, SC S.G.I. SRL Oltenița,

familia N., SC C.T. SRL, S - familia N. și moștenitorii lui P.D., V -

Consiliul Local Oltenița, suprafață așa cum a fost

individualizată în suplimentul 3 la raportul de expertiză

tehnică judiciară întocmit în dosar (pag. 300-301) ce face parte

integrantă din prezenta hotărâre.

A constatat că

reclamantul P.M.S. are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafețele de teren aflate în

intravilanul municipiului Oltenița de: 6208,12 mp (pe care se află

Școala Generală nr. X Oltenița), 647,66 mp și 2075 mp (pe

care se află sediul SC P.C. SRL Oltenița).

A obligat pârâta

Primăria Municipiului Oltenița să înainteze notificarea

formulată de reclamantul P.M.S. la 22 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/2001

persoanelor juridice deținătoare ale celorlalte terenuri ce fac

obiectul acestei notificări și pentru care instanța nu a dispus

restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent prin

prezenta sentință.

Împotriva

susmenționatei hotărâri au declarat apel părțile, cale de

atac soluționată prin Decizia nr. 202/ A din 16 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Au fost respinse ca

nefondate apelurile declarate de părți, curtea de apel reținând,

în esență, ca fiind nefondate criticile pârâtei deoarece împrejurarea

că terenul este ocupat fără titlu de terțe persoane nu

constituie un motiv de respingere a cererii de restituire în natură, iar

aspectul referitor la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.

18/1991 a fost lămurit în ciclul procesual anterior de către

instanța de recurs. În motivarea Deciziei nr. 6770 din 18 octombrie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că

terenul ce face obiectul notificării, cu excepția suprafeței de

953 mp, nu a format obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza

Legii fondului funciar, astfel încât instanța de recurs a considerat

că nu sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Potrivit art. 115 alin. (1) C. proc. civ., dezlegarea dată acestei

probleme de drept este obligatorie pentru instanța de rejudecare,

aceeași împrejurare neputând fi pusă în discuție de către

pârâtă în această fază procesuală.

Cât privește

apelul declarat de apelantul reclamant, Curtea a apreciat că în mod corect

a dispus prima instanță restituirea în natură doar a

suprafeței de 3364 mp, care este liberă și care este

deținută de către unitatea notificată.

Din probele

administrate s-a constatat că celelalte suprafețe de teren au fost

înstrăinate (fie anterior notificării, fie ulterior), sau nu pot fi

restituite în natură pe motiv că sunt afectate de amenajări de

interes public.

Reclamantul nu a

contestat împrejurarea că terenurile au fost înstrăinate și

că, astfel, nu mai sunt deținute de unitatea notificată, ci a

invocat nulitatea actelor de înstrăinare. Or, prima instanță nu

a fost învestită cu o acțiune în anularea sau constatarea

nulității actelor menționate, în contradictoriu cu persoanele

fizice sau juridice care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul actelor

juridice respective, iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu

se pot formula cereri noi în contradictoriu cu terțe persoane

față de proces.

În ceea ce

privește suprafața de 647,66 mp. identificată prin raportul de

expertiză ca fiind Str. Grădinari, nu au fost avute în vedere

susținerile reclamantului, referitoare la inutilitatea acestei

străzi, fiind un aspect care intră în competența exclusivă

a autorităților publice locale.

Cu privire la terenul

în suprafață de 4501 mp, folosit de familia N., curtea a constatat

că prin raportul de expertiză efectuat inițial (filele 47-48

dosar de fond), expertul C.V. a reținut că o suprafață de

4501,62 mp, din suprafața totală solicitată de reclamant, este

deținută de persoane neidentificate, având construcții

agrozootehnice pe o suprafață de 563 mp. La data efectuării

expertizei, nu se găseau la dosar înscrisuri cu privire la persoanele care

dețin această suprafață, titlul acestora și întinderea

exactă a suprafeței deținute.

În suplimentul la

raportul de expertiză (fila 57) expertul a arătat că persoanele

care ocupă terenurile revendicate nu-i permit accesul pentru a măsura

suprafețele, deoarece nu au calitatea de părți în dosar. În virtutea

rolului activ, instanța a efectuat adrese către Primăria

Municipiului București pentru stabilirea situației juridice a

terenurilor, demersuri în urma cărora s-a depus la dosar contractul de

donație nr. 7611 din 22 noiembrie 1994 (fila 180 dosar de fond) încheiat

între P.Ș. și N.C., având ca obiect suprafața de 1000 mp teren

extravilan. Prin adresa din 04 mai 2009 (fila 218 dosar de fond), Primăria

Municipiului Oltenița a comunicat instanței că familia Niculescu

apare în evidențele fiscale doar cu suprafața de 1000 mp

dobândită în baza actului de donație menționat, iar restul

suprafeței ocupate face parte din domeniul privat al unității

administrativ teritoriale.

După depunerea

la dosar a acestor înscrisuri, prin suplimentul 3 la raportul de expertiză

(filele 300-304) expertul a identificat și a măsurat suprafața

de 1000 mp intravilan ce formează proprietatea familiei N. precum și

diferența de teren care este situată tot în intravilan, rezultând

că ceea ce se găsește în proprietatea Municipiului Oltenița

și este folosit de familia N., este suprafața de 3364 mp intravilan,

identificată prin schița anexă la suplimentul 3 la raportul de

expertiză și restituită în natură reclamantului, prin

sentința de fond.

În raport de aceste

constatări, Curtea a apreciat că în mod corect prima

instanță a procedat la restituirea în natură a terenului liber,

neputând restitui în natură terenul care formează proprietatea unor

terțe persoane și cu privire la care nu s-a solicitat anularea

actelor de transmisiune.

Împotriva susmenționatei

hotărâri au declarat recurs părțile, criticând-o pentru

nelegalitate.

În recursul său

reclamantul a susținut:

cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

A susținut

că greșit nu au fost primite criticile sale privind nerestituirea

suprafețelor de 2072,53 mp (înstrăinată către SC P.C. SRL

Oltenița), 2928,46 mp și 3368,45 mp (înstrăinate către SC S.G.I.

SRL, respectiv 3843,73 mp (înstrăinată către SC M.C.G. SRL),

deși la data notificării – 22 octombrie 2001 – aceste terenuri,

obiect al notificării, se aflau în domeniul privat al

localității, fiind deținute de pârâtă, unitatea

administrativ-teritorială ce a fost sesizată cu soluționarea

notificării.

În acest context,

sunt esențial nelegale soluțiile pronunțate în cauză, prin

care pretinzându-i exercitarea unei acțiuni separate pentru

desființarea acestor contracte, respectiv dispunând înaintarea

notificării pentru terenurile de la pct. 3 – 7 din acțiune către

actualii deținători, este împiedicat să beneficieze de

restituirea bunurilor solicitate în natură.

apel a interpretat greșit actul dedus judecății, motiv de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția

instanței de apel de a refuza restituirea în natură a terenului în

suprafață de 647,66 mp din strada G., dispunând obligarea pârâtei la

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pe motiv că terenul

menționat are destinația de stradă, este nelegală, cât timp

acest teren nu deservește interesele generale ale localității,

astfel cum pretinde legea specială, ci este un spațiu

despărțitor între curtea școlii generale și una dintre

proprietățile private ale SC M.C. SRL. Această „stradă” nu

este circulată, fiind în realitate o simplă grănițuire

între proprietățile care făceau parte din suprafața de 2 ha

livadă, preluată abuziv de stat în baza decretului nr. 115/1959,

pentru care a notificat primăria localității.

este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea

și cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens a

învederat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, întrucât

terenurile solicitate a fi restituite în natură, ce fac parte din domeniul

privat al localității, au fost înstrăinate fără

licitație, actele juridice de transmisiune a acestor bunuri în modalitatea

menționată, fiind lovite de nulitate absolută, sancțiune ce

se impune și în raport de înstrăinarea lor după formularea

și transmiterea notificării.

Soluția este

nelegală și pentru că instanța de apel a refuzat să

constate nulitatea absolută a actelor de transmisiune pe considerentul

că nu fuseseră învestite cu o acțiune în constatarea nulității,

sens în care a susținut că exercitarea unei atare acțiuni nu era

posibilă câtă vreme nu avea cunoștință de manoperele

dolosive ale entității deținătoare, dar și pentru

că indisponibilizarea bunurilor după data notificării împiedica

absolut transmiterea lor în mod valabil.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul de a se

dispune restituirea în natură a tuturor bunurilor solicitate prin cerere,

înstrăinate de pârâtă după data de 22 octombrie 2001, data

notificării.

În recursul său

pârâta Primăria municipiului Oltenița a criticat hotărârea

instanței de recurs pentru incidența motivelor de recurs

prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

căii de atac, pârâta a susținut că în temeiul Legii nr. 18/1991

i-a fost reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru terenurile

pretinse și în procedura Legii nr. 10/2001, fiind emise titlurile de

proprietate nr. 1831/1995 pentru suprafața de 1 ha și 5663 mp, din

care 1 ha și 4700 mp teren arabil extravilan și 953 mp teren

intravilan curți, construcții.

Prin Decizia nr. 5257/1993

emisă de Comisia Județeană Călărași de aplicare a

Legii nr. 18/1991 i-au fost acordate acțiuni în valoare de 252.059 lei

pentru suprafața de 1,88 ha echivalent arabil aflat în administrarea SC A.C.

SA, justificat de faptul că acest teren a fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 115/1959 (livada autorului reclamantului, Ș.N.P.,

pretinsă în cauză). Ulterior, în baza Legii nr. 1/2000 a fost emis

titlul de proprietate nr. 132350 din 20 decembrie 2002 cu privire la

suprafața de 1 ha și 8800 mp teren arabil extravilan.

Această

suprafață nu a fost restituită pe vechiul amplasament – întrucât

în raport de modalitatea de preluare a bunului – Decretul nr. 115/1959 –

legiuitorul de fond funciar nu permitea restituirea bunului pe vechiul

amplasament, ci doar în modalitatea recunoașterii dreptului la

acțiuni, iar ulterior pe un amplasament în extravilan, acceptat de

tatăl reclamantului, P.G., care a semnat procesul-verbal de punere în

posesie.

Apoi, în baza Legii nr.

247/2005, cu titlul de proprietate nr. 2723/2008 i s-a mai reconstituit

reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 30 ha și

6500 mp teren arabil extravilan, în prezent reclamantul deținând 34 ha

și 0963 mp teren.

Reconstituirea s-a

dispus în baza extrasului eliberat de Arhivele Naționale – Direcția

județeană Călărași privind „Tabelul nominal cu

locuitorii orașului Oltenița întocmit pe categorii sociale”, în care

antecesorul reclamantului, Ș.N.P., catalogat drept „chiabur” a deținut

suprafața totală de 33,91 ha, din care 31,38 arabil, 0,53 ha vie

și 2 ha livezi.

Au susținut

că din expunerea actelor emise pe numele reclamantului (al tatălui

său, P.G.), acestuia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru

toate suprafețele de teren proprietatea antecesorului său, preluate

de stat, astfel încât recunoașterea dreptului de proprietate asupra

terenurilor solicitate în cauză și în procedura Legii nr. 10/2001,

este greșită fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art.

8 din Legea nr. 10/2001.

Prin admiterea

acțiunii și obligarea sa la restituire în natură a

suprafeței de 3364 mp, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut,

fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, ce au determinat/format convingerea

instanței, atâta timp cât au probat faptul că suprafața

solicitată a făcut obiectul Decretului nr. 115/1959, act normativ de

preluare ce nu este indicat în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ce

reglementează conținutul noțiunii de „imobile preluate în mod

abuziv”.

Au solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei curții de apel în sensul

admiterii apelului său și a respingerii acțiunii introductive de

instanță, cu consecința menținerii actului administrativ

atacat.

Recursurile nu sunt

fondate.

Potrivit art. 304 pct.

6 C. proc. civ. (critică dezvoltată în recursul pârâtei) „modificarea

[…] unor hotărâri se poate cere […] dacă instanța a acordat mai

mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

Cel de-al

șaselea motiv de recurs, dezvoltat în speță în ipoteza de plus

petita reglementat de textul evocat, vizează situația în care

instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ceea ce presupune, de

pildă, acordarea unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată

de reclamant.

Finalitatea normei

citate cu ipotezele sale distincte o constituie respectarea principiului

disponibilității procesuale, adică de statuare în cadrul

procesual determinat de părți, iar în privința obiectului

litigiului, obligația instanței de a se pronunța în limitele pretențiilor

deduse în justiție.

Or, în

speță, critica încadrată în acest motiv de recurs constând în

restituirea în natură a unei suprafeței din terenul pretins în

prezenta procedură, nu numai că nu este fondată, întrucât instanțele

s-au pronunțat în limitele învestirii, dar, apare a fi și

formală în contextul în care nemulțumirile privind legalitatea

restituirii în natură a unui bun/ părți a acestuia, se

verifică ca aparținând celui de-al noulea motiv de recurs reglementat

de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Cât privește

criticile încadrate în ambele recursuri în dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. și prin care se critică, în realitate, încălcarea

unor dispoziții legale în soluționarea cauzei, respectiv

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001(în recursul pârâtei) și

greșita nerestituire a unor suprafețe de teren pe motivul

neexercitării unei cereri în justiție în acest sens, se constituie de

fapt în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Aceasta pentru

că, potrivit dispoziției legale în care au fost încadrate aceste

critici, constituie motivul de recurs analizat, pronunțarea unei

hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau care

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În concepția

legiuitorului, nemotivarea hotărârii (critică de nelegalitate a unei

hotărâri judecătorești) constituie motiv de casare atunci când

nu se arată motivele pe care se sprijină, precum și atunci când hotărârea

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Or, în

speță, criticile încadrate în ambele recursuri în motivul de recurs

analizat, astfel cum au fost acestea dezvoltate, nu se circumscriu ipotezelor

anume reglementate pentru critica încadrată în aceste dispoziții,

care, în realitate, poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., perspectivă în raport cu care vor fi analizate în cele ce

urmează.

Dimpotrivă,

hotărârea atacată este amplu și precis redactată,

judecătorii expunând detaliat aspectele de fapt și normele de drept

incidente raportului juridic litigios, existând corespondență între

considerentele hotărârii, ca și între acestea și dispozitivul

său.

Cât privește cel

de-al optulea motiv de recurs, invocat în declarația reclamantului,

constând în refuzul de restituire în natură a unei suprafețe de teren

sub motiv că acesta ar fi impropriu restituirii în natură dat fiind

afectațiunea sa, de spațiu destinat unei utilități publice,

se constată, de asemenea, ca fiind greșit încadrat în norma

legală evocată, în realitate acesta aparținând celui de-al

noulea motiv de recurs reglementat de textul art. 304 C. proc. civ.

Acesta pentru că

motivul de recurs invocat vizează interpretarea greșită a

actului juridic (înțeles ca negotium) dedus judecății,

schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, iar nu reținerea pretins greșită a

unei situații de fapt ori aplicarea eronată a unei dispoziții

legale, critici ce aparțin altor motive din corpul textului art. 304 C. proc.

civ., iar nu celui menționat și încadrat în norma evocată în

recursul părții.

Analizând criticile

părților încadrate în motivul de recurs reglementat de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca și cele reîncadrate în

același motiv de recurs, astfel cum s-a expus mai sus, se constată

următoarele:

Irevocabil, prin Decizia

nr. 6770 din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în cauză într-un prim ciclu procesual,

s-a statuat că titlurile de proprietate emise reclamantului, invocate de

pârâtă, se referă, cu excepția unei suprafețe de 0,953 mp

teren, la alte terenuri extravilane și nu la terenul (de 2 ha livezi)

intravilan ce face obiectul notificării.

Totodată s-a

reținut că din actele prezentate în cauză nu se poate concluziona

că terenurile intravilane ce fac obiectul prezentei cauze, au făcut

obiectul Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, astfel încât constatând

greșita reținere a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a

menținut hotărârea curții de apel prin care se dispusese

desființarea sentinței tribunalului pentru identificarea bunurilor

solicitate prin notificare, în scopul evocării fondului litigiului dedus

judecății.

Aceste

dispoziții au intrat în puterea lucrului judecat și efect al

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., se impun instanțelor de

trimitere, astfel cum legal au procedat în rejudecare judecătorii

fondului.

Totodată se

reține caracterul confuz și imprecis al celor dezvoltate în

susținerea aceleiași critici, constând în restituirea bunului, fie

prin reconstituire prin atribuirea unui teren corespunzător ca

suprafață în extravilan, fie prin recunoașterea dreptului la

acțiunii la SC A.C. SA, pentru același teren (indicat ca fiind în

suprafață de 1,88 ha), pentru ca, în final să arate că în

baza Legii nr. 247/2005 prin titlul de proprietate nr. 2723/2008 i-a fost

reconstituit în integralitate reclamantului dreptul de proprietate pentru

întreg terenul ce ar fi aparținut antecesorului său – Ș.N.P.

Or, aceasta

demonstrează necontestat, nerealitatea susținerilor pârâtei care,

oricum pentru motivele expuse anterior nu mai puteau fi supuse unor noi

evaluări judiciare, dar și, în condițiile

desfășurării unei judecăți pentru dreptul pretins în

prezenta procedură pentru un bun precis determinat, cu depășirea

de către aceeași parte a limitelor/granițelor conduitei

prescrise de legea specială în derularea procedurii administrative

reglementată de aceeași lege. Atribuirea, mai exact pretinsa

atribuire a unui teren, drept echivalent al bunului solicitat într-o

cauză, de genul celei de față după finalizarea unui ciclu

procesual și reluarea judecății pe coordonate precis

determinate, relevă, în realitate, caracterul nelegal al conduitei

pârâtei, care, pentru toate considerentele expuse determină, prin

consecință, caracterul nefondat al criticilor axate pe motivul de

recurs analizat, astfel cum acesta a fost dezvoltat.

Nu este fondată

nici critica privind greșita restituire a suprafeței de 3364 mp

(singura pentru care s-a dispus restituirea în natură și care este

liberă în accepțiunea legii speciale) sub motiv că astfel s-a

acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât, atât în etapa administrativă,

cât și în aceea judiciară, reclamantul a pretins constant, în

natură, suprafața de 2 ha livezi situată în intravilanul

localității Oltenița, teren din care face parte cel restituit.

Instanțele s-au

pronunțat astfel în limitele sesizării și în raport de obiectul

cauzei astfel cum acesta a fost indicat în cererea introductivă de

instanță, critica astfel expusă neputând fi primită nici

prin raportare la dispozițiile legale din perspectiva cărora a fost

analizată în această secțiune.

Nu poate fi

primită nici critica constând în lipsa de temei legal a hotărârii

instanței de apel, cât privește reținerea legii speciale ca

fiind incidentă raportului litigios, sub motiv că dispozițiile

Decretului nr. 115/1959 nu sunt indicate în cuprinsul textului art. 2 din Legea

nr. 10/2001 ce reglementează conținutul noțiunii de „imobile

preluate în mod abuziv”.

Aceasta pentru

că textul legal enunțat, cu ipotezele indicate în aliniatele sale, nu

se constituie într-o enumerare exhaustivă a cazurilor considerate de lege

a constitui preluare abuzivă, ci, dimpotrivă, astfel cum rezultă

din dispozițiile lit. g) - i) ale textului, în una ce vizează

includerea în câmpul de aplicațiune al legii speciale a tuturor bunurilor

preluate de stat în perioada de referință a legii, prin acte

normative ori de autoritate, precum și a celor lipsite de temei legal,

toate acestea fiind incluse în conținutul sintagmei „preluare abuzivă”.

Nu sunt fondate nici

criticile reclamantului privind existența unui impediment la restituirea

unor porțiuni din teren dobândite prin cumpărare, după

notificare, de diverse entități, întrucât, astfel cum legal au

reținut instanțele, în cauza de față nu a fost

formulată o atare cerere, astfel încât pretenția părții,

invocată pe cale de excepție, corect nu a fost primită.

Aceasta pentru

că valorificarea/realizarea unui drept, inclusiv constatarea

existenței/inexistenței acestuia, în procesul civil, nu poate fi

concepută decât prin concretizarea sa în actul de sesizare al

instanței – materializat în cererea de chemare în judecată.

Activitatea

judiciară civilă nu se declanșează din oficiu, ci la

cererea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit

principiului „ne procedet judex ex officio, nemo judex sine actore”.

Actul procedural prin

care reclamantul învestește instanța cu o pretenție civilă

îl constituie cererea de chemare în judecată, în jurul și în limitele

căreia se desfășoară întreaga activitate judiciară ce

nu poate fi concepută, astfel, în lipsa acesteia, astfel cum eronat

susține partea.

Neexistând actul de

învestire al instanței, în modalitatea reglementată de

dispozițiile art. 112 C. proc. civ., legal instanțele nu s-au considerat

sesizate cu judecata unei atare cereri.

În realitate, partea

face confuzie cu regimul juridic al nulității absolute astfel cum

este acesta reglementat de dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958

potrivit cărora „nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe

cale de acțiune, fie pe cale de excepție”.

Aceasta nu

înseamnă cum eronat pretinde partea, că desființarea unui act

juridic, pretins a fi considerat nevalabil, se poate manifesta în una dintre

cele două modalități, ultima – excepție – în sens

procedural, textul legal enunțat consacrând în realitate caracterul

imprescriptibil al acțiunii în nulitate absolută, iar nu modalitatea

de exercitare a unui drept subiectiv, care nu poate fi decât aceea

reglementată de normele procesual-civile evocate, aspect corect dezlegat

de judecătorii fondului.

Nu este fondată

nici critica privind nerestituirea în natură a suprafeței de 647,66

mp, întrucât, cum cu temei au reținut instanțele, suprafața

menționată – spațiu despărțitor între curtea

școlii generale și o proprietate privată –, inclusă în

domeniul public al localității prin destinația sa de stradă

și amenajată potrivit acestei destinații, este afectată

unei utilități publice, încadrându-se astfel în categoria

impedimentelor la restituire prescrise de legea specială.

Această

condiție se impune chiar dacă terenul menționat nu constituie o

stradă ori spațiu central de circulație al

comunității, întrucât existența sa este justificată din

rațiuni edilitare și de urbanism, atributul exclusiv al localității,

ce determină exceptarea sa de la regula restituirii în natură.

Ca urmare,

față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursurile deduse judecății urmează să fie respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul P.M.S. și de pârâta Primăria

Municipiului Oltenița împotriva Deciziei nr. 202/ A din 16 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.