ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3206/2011

Suprafața de 3364 mp teren aflată în intravilanul municipiului Oltenița, jud. Călărași, având ca vecini: N - Consiliul Local Oltenița, E - SC C. SA, SC S.G.I. SRL Oltenița, familia N., SC C.T. SRL, S - familia N. și moștenitorii lui P.D., V - Consiliul Local Oltenița, identificată în suplimentul nr. 3 din raportul de expertiză efectuat în cauză (pag. 300-301 dosar) este domeniul privat al unității administrativ teritoriale Municipiul Oltenița în baza H.C.L. nr. 27 din 24 martie 2005, anexa nr. 1, nr. crt. 163, act depus la dosar de pârâtă (paginile 268 și 277 dosar).

Suprafața de teren de 6208,12 mp și suprafața de 647,66 mp pe care se află Școala Generală nr. X din Oltenița, având construcții noi pe suprafața de 688 mp, figurează în domeniul public al municipiului Oltenița conform H.G.R. 1349/2001, anexa nr. 3 și Hotărârii Consiliului Local Oltenița nr. 91 din 26 august 1991 poziția nr. 162 și respectiv poziția 1 (hotărâri depuse la dosar de pârâtă - paginile 64-68 dosar). Pentru această suprafață, prin concluziile scrise (pagina 290 dosar) reclamantul a citat acordarea de despăgubiri în echivalent.

Suprafața de 2072,53 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC P.C. SRL Oltenița conform actului de vânzare-cumpărare din 25 iunie 2004 (pagina 122 dosar) prin care Consiliul Local al Municipiului Oltenița a înstrăinat acest teren societății comerciale anterior menționate.

Suprafața de 1000 mp teren aflată în proprietatea numiților N.M., N.I. și N.V. conform contractului de donație autentificat sub 7611/1994 (pagina 214 dosar).

Suprafața de 2928,46 mp teren aflată în proprietatea SC C.A.D. Oltenița conform sentinței civile nr. 376/1997 a Judecătoriei Oltenița (pagina 286 dosar) și pe care SC C. SRL Oltenița deține construcții pe o suprafață de 760,21 mp.

Suprafața de 3368,45 mp teren se află în proprietatea SC S.G.I. SRL Oltenița conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3221 din 18 iunie 2007 (paginile 193-194 dosar), iar la data notificării se afla în proprietatea SC C.P. SRL Oltenița conform sentinței civile nr. 3342 din 24 decembrie 1996 a Judecătoriei Oltenița. În perioada 2002 - 2007 acest teren a făcut obiectul unor vânzări succesive conform adresei din 04 mai 2009 a Primăriei Municipiului Oltenița aflată la pagina 218 dosar și actelor anexate la aceasta.

Suprafața de 3843,73 mp teren se află în proprietatea SC M.C.G. SRL conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 august 2002 (pagina 78 dosar).

Suprafețele de 970 mp și 522,72 mp din raportul de expertiză (pagina 154 dosar) sunt deja deținute de reclamantul P.M.S. și familia acestuia, iar suprafețele de 300 mp și 250 mp identificate de expert în același raport de expertiză au fost vândute de familia reclamantului prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 3392 din 23 iulie 1992 (pagina 110 dosar) și nr. 823 din 18 decembrie 1995 (pagina 115 dosar) numitului B.T., aspect recunoscut de reclamant în cursul judecării cauzei. În raport de situația juridică a acestor terenuri în prezent, precum și la data formulării notificării de către reclamantul P.M.S. în baza Legii nr. 10/2001, s-a concluzionat: Cu privire la terenul în suprafață de 3364 mp anterior menționat la poziția 1, având în vedere că este liber și deținut de către pârâtă, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001, a fost obligat pârâta să restituie reclamantului P.M.S. în natură acest teren. Pentru terenul de 6208,12 mp pe care se află Școala Generală nr. X Oltenița, având în vedere că reclamantul a solicitat pentru această suprafață de teren acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii. Pentru suprafața de 647,66 mp pe care se află str. G., aflată în proprietatea publică și având caracterul de amenajare de utilitate publică a Municipiului Oltenița, s-a constatat în baza art. 10 alin. (2), dreptul reclamantului la măsuri reparatorii. S-a constatat dreptul reclamantului P.M.S. la măsuri reparatorii în echivalent și pentru suprafața de 2072,53 mp teren aflată în prezent în proprietatea SC P.C. SRL Oltenița, dar care la data formulării notificării de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001 era în proprietatea privată a Municipiului Oltenița, fiind înstrăinat ulterior societății comerciale anterior menționate de către pârâtă. Pentru celelalte suprafețe de teren reținute anterior, astfel cum au fost individualizate de expert, tribunalul a constatat că la data formulării notificării nu erau deținute de către pârâtă astfel încât în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptățită va adresa notificarea persoanei juridice deținătoare, precum și art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora primăria era obligată să identifice unitatea deținătoare, tribunalul a obligat pârâta Primăria Municipiului Oltenița să înainteze notificarea formulată de reclamantul P.M.S. la 22 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/20 persoanelor juridice deținătoare ale celorlalte terenuri ce fac obiectul acestei notificări și pentru care instanța nu a dispus restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent prin prezenta sentință. În baza art. 246 C. proc. civ., a luat act că reclamantul P.M.S. a renunțat la cererea de despăgubiri pentru construcțiile și utilajele menționate în notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. În consecință, tribunalul admițând contestația reclamantului și anulând dispoziția nr. 1844/2002 emisă de pârât, a dispus obligarea pârâtei Primăria Municipiului Oltenița la restituirea în natură către reclamant a suprafeței de 3364 mp aflată în intravilanul municipiului Oltenița, jud. Călărași, având ca vecini: N - Consiliul Local Oltenița, E - SC C. SA, SC S.G.I. SRL Oltenița, familia N., SC C.T. SRL, S - familia N. și moștenitorii lui P.D., V - Consiliul Local Oltenița, suprafață așa cum a fost individualizată în suplimentul 3 la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosar (pag. 300-301) ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. A constatat că reclamantul P.M.S. are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafețele de teren aflate în intravilanul municipiului Oltenița de: 6208,12 mp (pe care se află Școala Generală nr. X Oltenița), 647,66 mp și 2075 mp (pe care se află sediul SC P.C. SRL Oltenița). A obligat pârâta Primăria Municipiului Oltenița să înainteze notificarea formulată de reclamantul P.M.S. la 22 octombrie 2001 în baza Legii nr. 10/2001 persoanelor juridice deținătoare ale celorlalte terenuri ce fac obiectul acestei notificări și pentru care instanța nu a dispus restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent prin prezenta sentință. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat apel părțile, cale de atac soluționată prin Decizia nr. 202/ A din 16 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de părți, curtea de apel reținând, în esență, ca fiind nefondate criticile pârâtei deoarece împrejurarea că terenul este ocupat fără titlu de terțe persoane nu constituie un motiv de respingere a cererii de restituire în natură, iar aspectul referitor la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost lămurit în ciclul procesual anterior de către instanța de recurs. În motivarea Deciziei nr. 6770 din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că terenul ce face obiectul notificării, cu excepția suprafeței de 953 mp, nu a format obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii fondului funciar, astfel încât instanța de recurs a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată. Potrivit art. 115 alin. (1) C. proc. civ., dezlegarea dată acestei probleme de drept este obligatorie pentru instanța de rejudecare, aceeași împrejurare neputând fi pusă în discuție de către pârâtă în această fază procesuală. Cât privește apelul declarat de apelantul reclamant, Curtea a apreciat că în mod corect a dispus prima instanță restituirea în natură doar a suprafeței de 3364 mp, care este liberă și care este deținută de către unitatea notificată. Din probele administrate s-a constatat că celelalte suprafețe de teren au fost înstrăinate (fie anterior notificării, fie ulterior), sau nu pot fi restituite în natură pe motiv că sunt afectate de amenajări de interes public. Reclamantul nu a contestat împrejurarea că terenurile au fost înstrăinate și că, astfel, nu mai sunt deținute de unitatea notificată, ci a invocat nulitatea actelor de înstrăinare. Or, prima instanță nu a fost învestită cu o acțiune în anularea sau constatarea nulității actelor menționate, în contradictoriu cu persoanele fizice sau juridice care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul actelor juridice respective, iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot formula cereri noi în contradictoriu cu terțe persoane față de proces. În ceea ce privește suprafața de 647,66 mp. identificată prin raportul de expertiză ca fiind Str. Grădinari, nu au fost avute în vedere susținerile reclamantului, referitoare la inutilitatea acestei străzi, fiind un aspect care intră în competența exclusivă a autorităților publice locale. Cu privire la terenul în suprafață de 4501 mp, folosit de familia N., curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat inițial (filele 47-48 dosar de fond), expertul C.V. a reținut că o suprafață de 4501,62 mp, din suprafața totală solicitată de reclamant, este deținută de persoane neidentificate, având construcții agrozootehnice pe o suprafață de 563 mp. La data efectuării expertizei, nu se găseau la dosar înscrisuri cu privire la persoanele care dețin această suprafață, titlul acestora și întinderea exactă a suprafeței deținute. În suplimentul la raportul de expertiză (fila 57) expertul a arătat că persoanele care ocupă terenurile revendicate nu-i permit accesul pentru a măsura suprafețele, deoarece nu au calitatea de părți în dosar. În virtutea rolului activ, instanța a efectuat adrese către Primăria Municipiului București pentru stabilirea situației juridice a terenurilor, demersuri în urma cărora s-a depus la dosar contractul de donație nr. 7611 din 22 noiembrie 1994 (fila 180 dosar de fond) încheiat între P.Ș. și N.C., având ca obiect suprafața de 1000 mp teren extravilan. Prin adresa din 04 mai 2009 (fila 218 dosar de fond), Primăria Municipiului Oltenița a comunicat instanței că familia Niculescu apare în evidențele fiscale doar cu suprafața de 1000 mp dobândită în baza actului de donație menționat, iar restul suprafeței ocupate face parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale. După depunerea la dosar a acestor înscrisuri, prin suplimentul 3 la raportul de expertiză (filele 300-304) expertul a identificat și a măsurat suprafața de 1000 mp intravilan ce formează proprietatea familiei N. precum și diferența de teren care este situată tot în intravilan, rezultând că ceea ce se găsește în proprietatea Municipiului Oltenița și este folosit de familia N., este suprafața de 3364 mp intravilan, identificată prin schița anexă la suplimentul 3 la raportul de expertiză și restituită în natură reclamantului, prin sentința de fond. În raport de aceste constatări, Curtea a apreciat că în mod corect prima instanță a procedat la restituirea în natură a terenului liber, neputând restitui în natură terenul care formează proprietatea unor terțe persoane și cu privire la care nu s-a solicitat anularea actelor de transmisiune. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs părțile, criticând-o pentru nelegalitate. În recursul său reclamantul a susținut: 1. hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A susținut că greșit nu au fost primite criticile sale privind nerestituirea suprafețelor de 2072,53 mp (înstrăinată către SC P.C. SRL Oltenița), 2928,46 mp și 3368,45 mp (înstrăinate către SC S.G.I. SRL, respectiv 3843,73 mp (înstrăinată către SC M.C.G. SRL), deși la data notificării – 22 octombrie 2001 – aceste terenuri, obiect al notificării, se aflau în domeniul privat al localității, fiind deținute de pârâtă, unitatea administrativ-teritorială ce a fost sesizată cu soluționarea notificării. În acest context, sunt esențial nelegale soluțiile pronunțate în cauză, prin care pretinzându-i exercitarea unei acțiuni separate pentru desființarea acestor contracte, respectiv dispunând înaintarea notificării pentru terenurile de la pct. 3 – 7 din acțiune către actualii deținători, este împiedicat să beneficieze de restituirea bunurilor solicitate în natură. 2. instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Soluția instanței de apel de a refuza restituirea în natură a terenului în suprafață de 647,66 mp din strada G., dispunând obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pe motiv că terenul menționat are destinația de stradă, este nelegală, cât timp acest teren nu deservește interesele generale ale localității, astfel cum pretinde legea specială, ci este un spațiu despărțitor între curtea școlii generale și una dintre proprietățile private ale SC M.C. SRL. Această „stradă” nu este circulată, fiind în realitate o simplă grănițuire între proprietățile care făceau parte din suprafața de 2 ha livadă, preluată abuziv de stat în baza decretului nr. 115/1959, pentru care a notificat primăria localității. 3. hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens a învederat încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, întrucât terenurile solicitate a fi restituite în natură, ce fac parte din domeniul privat al localității, au fost înstrăinate fără licitație, actele juridice de transmisiune a acestor bunuri în modalitatea menționată, fiind lovite de nulitate absolută, sancțiune ce se impune și în raport de înstrăinarea lor după formularea și transmiterea notificării. Soluția este nelegală și pentru că instanța de apel a refuzat să constate nulitatea absolută a actelor de transmisiune pe considerentul că nu fuseseră învestite cu o acțiune în constatarea nulității, sens în care a susținut că exercitarea unei atare acțiuni nu era posibilă câtă vreme nu avea cunoștință de manoperele dolosive ale entității deținătoare, dar și pentru că indisponibilizarea bunurilor după data notificării împiedica absolut transmiterea lor în mod valabil. A solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul de a se dispune restituirea în natură a tuturor bunurilor solicitate prin cerere, înstrăinate de pârâtă după data de 22 octombrie 2001, data notificării. În recursul său pârâta Primăria municipiului Oltenița a criticat hotărârea instanței de recurs pentru incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea căii de atac, pârâta a susținut că în temeiul Legii nr. 18/1991 i-a fost reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru terenurile pretinse și în procedura Legii nr. 10/2001, fiind emise titlurile de proprietate nr. 1831/1995 pentru suprafața de 1 ha și 5663 mp, din care 1 ha și 4700 mp teren arabil extravilan și 953 mp teren intravilan curți, construcții. Prin Decizia nr. 5257/1993 emisă de Comisia Județeană Călărași de aplicare a Legii nr. 18/1991 i-au fost acordate acțiuni în valoare de 252.059 lei pentru suprafața de 1,88 ha echivalent arabil aflat în administrarea SC A.C. SA, justificat de faptul că acest teren a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 115/1959 (livada autorului reclamantului, Ș.N.P., pretinsă în cauză). Ulterior, în baza Legii nr. 1/2000 a fost emis titlul de proprietate nr. 132350 din 20 decembrie 2002 cu privire la suprafața de 1 ha și 8800 mp teren arabil extravilan. Această suprafață nu a fost restituită pe vechiul amplasament – întrucât în raport de modalitatea de preluare a bunului – Decretul nr. 115/1959 – legiuitorul de fond funciar nu permitea restituirea bunului pe vechiul amplasament, ci doar în modalitatea recunoașterii dreptului la acțiuni, iar ulterior pe un amplasament în extravilan, acceptat de tatăl reclamantului, P.G., care a semnat procesul-verbal de punere în posesie. Apoi, în baza Legii nr. 247/2005, cu titlul de proprietate nr. 2723/2008 i s-a mai reconstituit reclamantului dreptul de proprietate pentru suprafața de 30 ha și 6500 mp teren arabil extravilan, în prezent reclamantul deținând 34 ha și 0963 mp teren. Reconstituirea s-a dispus în baza extrasului eliberat de Arhivele Naționale – Direcția județeană Călărași privind „Tabelul nominal cu locuitorii orașului Oltenița întocmit pe categorii sociale”, în care antecesorul reclamantului, Ș.N.P., catalogat drept „chiabur” a deținut suprafața totală de 33,91 ha, din care 31,38 arabil, 0,53 ha vie și 2 ha livezi. Au susținut că din expunerea actelor emise pe numele reclamantului (al tatălui său, P.G.), acestuia i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru toate suprafețele de teren proprietatea antecesorului său, preluate de stat, astfel încât recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenurilor solicitate în cauză și în procedura Legii nr. 10/2001, este greșită fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001. Prin admiterea acțiunii și obligarea sa la restituire în natură a suprafeței de 3364 mp, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ce au determinat/format convingerea instanței, atâta timp cât au probat faptul că suprafața solicitată a făcut obiectul Decretului nr. 115/1959, act normativ de preluare ce nu este indicat în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ce reglementează conținutul noțiunii de „imobile preluate în mod abuziv”. Au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei curții de apel în sensul admiterii apelului său și a respingerii acțiunii introductive de instanță, cu consecința menținerii actului administrativ atacat. Recursurile nu sunt fondate. Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (critică dezvoltată în recursul pârâtei) „modificarea […] unor hotărâri se poate cere […] dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”. Cel de-al șaselea motiv de recurs, dezvoltat în speță în ipoteza de plus petita reglementat de textul evocat, vizează situația în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ceea ce presupune, de pildă, acordarea unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant. Finalitatea normei citate cu ipotezele sale distincte o constituie respectarea principiului disponibilității procesuale, adică de statuare în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului, obligația instanței de a se pronunța în limitele pretențiilor deduse în justiție. Or, în speță, critica încadrată în acest motiv de recurs constând în restituirea în natură a unei suprafeței din terenul pretins în prezenta procedură, nu numai că nu este fondată, întrucât instanțele s-au pronunțat în limitele învestirii, dar, apare a fi și formală în contextul în care nemulțumirile privind legalitatea restituirii în natură a unui bun/ părți a acestuia, se verifică ca aparținând celui de-al noulea motiv de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Cât privește criticile încadrate în ambele recursuri în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și prin care se critică, în realitate, încălcarea unor dispoziții legale în soluționarea cauzei, respectiv dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001(în recursul pârâtei) și greșita nerestituire a unor suprafețe de teren pe motivul neexercitării unei cereri în justiție în acest sens, se constituie de fapt în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceasta pentru că, potrivit dispoziției legale în care au fost încadrate aceste critici, constituie motivul de recurs analizat, pronunțarea unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În concepția legiuitorului, nemotivarea hotărârii (critică de nelegalitate a unei hotărâri judecătorești) constituie motiv de casare atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină, precum și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Or, în speță, criticile încadrate în ambele recursuri în motivul de recurs analizat, astfel cum au fost acestea dezvoltate, nu se circumscriu ipotezelor anume reglementate pentru critica încadrată în aceste dispoziții, care, în realitate, poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., perspectivă în raport cu care vor fi analizate în cele ce urmează. Dimpotrivă, hotărârea atacată este amplu și precis redactată, judecătorii expunând detaliat aspectele de fapt și normele de drept incidente raportului juridic litigios, existând corespondență între considerentele hotărârii, ca și între acestea și dispozitivul său. Cât privește cel de-al optulea motiv de recurs, invocat în declarația reclamantului, constând în refuzul de restituire în natură a unei suprafețe de teren sub motiv că acesta ar fi impropriu restituirii în natură dat fiind afectațiunea sa, de spațiu destinat unei utilități publice, se constată, de asemenea, ca fiind greșit încadrat în norma legală evocată, în realitate acesta aparținând celui de-al noulea motiv de recurs reglementat de textul art. 304 C. proc. civ. Acesta pentru că motivul de recurs invocat vizează interpretarea greșită a actului juridic (înțeles ca negotium) dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar nu reținerea pretins greșită a unei situații de fapt ori aplicarea eronată a unei dispoziții legale, critici ce aparțin altor motive din corpul textului art. 304 C. proc. civ., iar nu celui menționat și încadrat în norma evocată în recursul părții. Analizând criticile părților încadrate în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca și cele reîncadrate în același motiv de recurs, astfel cum s-a expus mai sus, se constată următoarele: Irevocabil, prin Decizia nr. 6770 din 18 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cauză într-un prim ciclu procesual, s-a statuat că titlurile de proprietate emise reclamantului, invocate de pârâtă, se referă, cu excepția unei suprafețe de 0,953 mp teren, la alte terenuri extravilane și nu la terenul (de 2 ha livezi) intravilan ce face obiectul notificării. Totodată s-a reținut că din actele prezentate în cauză nu se poate concluziona că terenurile intravilane ce fac obiectul prezentei cauze, au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, astfel încât constatând greșita reținere a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a menținut hotărârea curții de apel prin care se dispusese desființarea sentinței tribunalului pentru identificarea bunurilor solicitate prin notificare, în scopul evocării fondului litigiului dedus judecății. Aceste dispoziții au intrat în puterea lucrului judecat și efect al dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., se impun instanțelor de trimitere, astfel cum legal au procedat în rejudecare judecătorii fondului. Totodată se reține caracterul confuz și imprecis al celor dezvoltate în susținerea aceleiași critici, constând în restituirea bunului, fie prin reconstituire prin atribuirea unui teren corespunzător ca suprafață în extravilan, fie prin recunoașterea dreptului la acțiunii la SC A.C. SA, pentru același teren (indicat ca fiind în suprafață de 1,88 ha), pentru ca, în final să arate că în baza Legii nr. 247/2005 prin titlul de proprietate nr. 2723/2008 i-a fost reconstituit în integralitate reclamantului dreptul de proprietate pentru întreg terenul ce ar fi aparținut antecesorului său – Ș.N.P. Or, aceasta demonstrează necontestat, nerealitatea susținerilor pârâtei care, oricum pentru motivele expuse anterior nu mai puteau fi supuse unor noi evaluări judiciare, dar și, în condițiile desfășurării unei judecăți pentru dreptul pretins în prezenta procedură pentru un bun precis determinat, cu depășirea de către aceeași parte a limitelor/granițelor conduitei prescrise de legea specială în derularea procedurii administrative reglementată de aceeași lege. Atribuirea, mai exact pretinsa atribuire a unui teren, drept echivalent al bunului solicitat într-o cauză, de genul celei de față după finalizarea unui ciclu procesual și reluarea judecății pe coordonate precis determinate, relevă, în realitate, caracterul nelegal al conduitei pârâtei, care, pentru toate considerentele expuse determină, prin consecință, caracterul nefondat al criticilor axate pe motivul de recurs analizat, astfel cum acesta a fost dezvoltat. Nu este fondată nici critica privind greșita restituire a suprafeței de 3364 mp (singura pentru care s-a dispus restituirea în natură și care este liberă în accepțiunea legii speciale) sub motiv că astfel s-a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât, atât în etapa administrativă, cât și în aceea judiciară, reclamantul a pretins constant, în natură, suprafața de 2 ha livezi situată în intravilanul localității Oltenița, teren din care face parte cel restituit. Instanțele s-au pronunțat astfel în limitele sesizării și în raport de obiectul cauzei astfel cum acesta a fost indicat în cererea introductivă de instanță, critica astfel expusă neputând fi primită nici prin raportare la dispozițiile legale din perspectiva cărora a fost analizată în această secțiune. Nu poate fi primită nici critica constând în lipsa de temei legal a hotărârii instanței de apel, cât privește reținerea legii speciale ca fiind incidentă raportului litigios, sub motiv că dispozițiile Decretului nr. 115/1959 nu sunt indicate în cuprinsul textului art. 2 din Legea nr. 10/2001 ce reglementează conținutul noțiunii de „imobile preluate în mod abuziv”. Aceasta pentru că textul legal enunțat, cu ipotezele indicate în aliniatele sale, nu se constituie într-o enumerare exhaustivă a cazurilor considerate de lege a constitui preluare abuzivă, ci, dimpotrivă, astfel cum rezultă din dispozițiile lit. g) - i) ale textului, în una ce vizează includerea în câmpul de aplicațiune al legii speciale a tuturor bunurilor preluate de stat în perioada de referință a legii, prin acte normative ori de autoritate, precum și a celor lipsite de temei legal, toate acestea fiind incluse în conținutul sintagmei „preluare abuzivă”. Nu sunt fondate nici criticile reclamantului privind existența unui impediment la restituirea unor porțiuni din teren dobândite prin cumpărare, după notificare, de diverse entități, întrucât, astfel cum legal au reținut instanțele, în cauza de față nu a fost formulată o atare cerere, astfel încât pretenția părții, invocată pe cale de excepție, corect nu a fost primită. Aceasta pentru că valorificarea/realizarea unui drept, inclusiv constatarea existenței/inexistenței acestuia, în procesul civil, nu poate fi concepută decât prin concretizarea sa în actul de sesizare al instanței – materializat în cererea de chemare în judecată. Activitatea judiciară civilă nu se declanșează din oficiu, ci la cererea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit principiului „ne procedet judex ex officio, nemo judex sine actore”. Actul procedural prin care reclamantul învestește instanța cu o pretenție civilă îl constituie cererea de chemare în judecată, în jurul și în limitele căreia se desfășoară întreaga activitate judiciară ce nu poate fi concepută, astfel, în lipsa acesteia, astfel cum eronat susține partea. Neexistând actul de învestire al instanței, în modalitatea reglementată de dispozițiile art. 112 C. proc. civ., legal instanțele nu s-au considerat sesizate cu judecata unei atare cereri. În realitate, partea face confuzie cu regimul juridic al nulității absolute astfel cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”. Aceasta nu înseamnă cum eronat pretinde partea, că desființarea unui act juridic, pretins a fi considerat nevalabil, se poate manifesta în una dintre cele două modalități, ultima – excepție – în sens procedural, textul legal enunțat consacrând în realitate caracterul imprescriptibil al acțiunii în nulitate absolută, iar nu modalitatea de exercitare a unui drept subiectiv, care nu poate fi decât aceea reglementată de normele procesual-civile evocate, aspect corect dezlegat de judecătorii fondului. Nu este fondată nici critica privind nerestituirea în natură a suprafeței de 647,66 mp, întrucât, cum cu temei au reținut instanțele, suprafața menționată – spațiu despărțitor între curtea școlii generale și o proprietate privată –, inclusă în domeniul public al localității prin destinația sa de stradă și amenajată potrivit acestei destinații, este afectată unei utilități publice, încadrându-se astfel în categoria impedimentelor la restituire prescrise de legea specială. Această condiție se impune chiar dacă terenul menționat nu constituie o stradă ori spațiu central de circulație al comunității, întrucât existența sa este justificată din rațiuni edilitare și de urbanism, atributul exclusiv al localității, ce determină exceptarea sa de la regula restituirii în natură. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecății urmează să fie respinse ca nefondate.