ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5029/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 3 martie 2003, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Oltenița, solicitând anularea dispoziției nr. 770 din 14 aprilie 2002 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă dispoziție prin care să i se restituie în natură suprafața liberă de 400 mp teren situată în Municipiul Oltenița. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 2391/2002 a Judecătoriei Oltenița, s-a constatat că odată cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, terenul a trecut fără drept în proprietatea statului.

Prin sentința civilă nr. 945 din 11 aprilie 2003, Judecătoria Oltenița a respins acțiunea. Instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 aprilie 1977 reclamanta a dobândit construcția casă de locuit, terenul în suprafață de 400 mp urmând regimul juridic prevăzut de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974. Instanța a învederat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, terenul se afla în proprietatea statului, clauza privind despăgubirile fiind lipsită de efect juridic în ceea ce îi privea pe cumpărători, întrucât conform declarației pe propria răspundere a acestora, ei cunoșteau situația juridică a imobilului, respectiv că nu pot dobândi decât construcția, având asupra terenului un drept de folosință recunoscut de stat pe durata existenței construcției.

Instanța a mai reținut că reclamanta nu a produs dovezi care să o îndreptățească la restituirea în natură a terenului, având în vedere că atât actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1977 cât și sentința civilă nr. 2391/2002 a Judecătoriei Oltenița fac referire numai la imobilul, casă de locuit. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, susținând că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal, deoarece prin sentința civilă nr. 2391/2002 a Judecătoriei Oltenița s-a constatat că imobilul în litigiu a fost trecut fără drept în proprietatea statului, prin imobil înțelegându-se atât casa de locuit cât și terenul aferent, așa cum rezultă din practicaua sentinței. Reclamanta a mai arătat că prin Legea nr. 58/1974 terenul urma regimul prevăzut de art. 30 al acestei legi, însă numai cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit legii.

Această despăgubire reprezintă contravaloarea terenului, iar în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare există o clauză valabilă prin care s-a stabilit ca despăgubirile (contravaloarea terenului în suprafață de 400 mp) să fie încasate de cumpărători. Reclamanta a invocat în susținerea apelului și dispozițiile art. 47 din Legea nr. 4/1973. Prin decizia nr. 519 din 25 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, așa cum este definită de prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Totodată, instanța a reținut că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, nedepunând titlul de proprietate ca anexă la notificare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, s-a arătat că din autorizația nr. 9 din 18 martie 1977, rezultă că vânzătorii I.D. și P.S. au fost autorizați să vândă numai construcția, întrucât terenul a fost trecut în proprietatea statului. Referitor la sentința civilă nr. 2391/2002 a Judecătoriei Oltenița, prin care s-a constatat că imobilul a fost trecut fără drept în proprietatea statului, curtea a reținut că atâta timp cât în această hotărâre, individualizarea imobilului în litigiu se realizează prin trimitere la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 21 aprilie 1977, iar acesta se referă strict la imobilul-construcție în ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate, rezultă că numai construcția a trecut în proprietatea statului fără titlu, iar nu terenul aferent.

Ca atare, s-a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 47 din Legea nr. 4/1973. În ceea ce privește clauza inserată în contractul de vânzare-cumpărare, referitoare la încasarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 58/1974 de către cumpărător, s-a apreciat că aceasta nu dovedește transferul dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul cumpărătorului. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține reclamanta că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 potrivit cărora în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Reclamanta invocă și art. 47 din Legea nr. 4/1973, care prevede că în caz de succesiune sau de înstrăinare a locuinței, se transmit asupra dobânditorului toate drepturile și obligațiile rezultate din contractul de împrumut, din contractul de construire sau din contractul de vânzare-cumpărare. Or, susține reclamanta, în contractul de vânzare-cumpărare există o clauză care stipulează că despăgubirile reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 400 mp să fie încasate de cumpărători, clauză valabilă, ținând seama că reprezintă legea părților. Arată reclamanta că, în condițiile în care până în prezent nu a primit nici o despăgubire de la stat conform clauzei stipulate, terenul trebuia să îi fie restituit în natură sau să i se acorde contravaloarea acestuia.

Recursul va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 21 aprilie 1977, reclamanta a dobândit construcția situată în municipiul Oltenița, terenul în suprafață de 400 mp fiind trecut în proprietatea statului conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974. Așa fiind, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire și a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, conform dispozițiilor art. 3, art. 4 și art. 22 din Legea nr. 10/2001. La data preluării de către stat proprietari ai terenului aferent construcției erau vânzătorii și nu reclamanta, care prin cumpărare a dobândit dreptul de proprietate numai pentru construcție.

În condițiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare vânzătorii au înstrăinat numai construcția, terenul fiind trecut în proprietatea statului, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 4/1973 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece textul privește drepturile și obligațiile rezultate din contract. Or, dreptul reclamantei la dobândirea proprietății asupra terenului trecut în proprietatea statului nu a fost și nu putea fi stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare. Este adevărat că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare părțile au inserat o clauză potrivit căreia despăgubirea pentru teren va fi încasată de cumpărători. Numai că, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, această clauză nu dovedește transferul dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul cumpărătorului.

În temeiul acestei clauze, cumpărătorii puteau cere acordarea despăgubirilor pentru teren, prevăzute de art. 40 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În privința terenului aferent construcției, dreptul cumpărătorilor la atribuirea în proprietate este stabilit prin art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, în condițiile prevăzute de această lege și nu de Legea nr. 10/2001. Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 519 din 25 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2005.