ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5029/2005
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5029/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Călărași la data de 3 martie 2003, reclamanta P.M. a chemat în
judecată pe pârâta Primăria Municipiului Oltenița, solicitând anularea
dispoziției nr. 770 din 14 aprilie 2002 emisă de pârâtă și obligarea acesteia
să emită o nouă dispoziție prin care să i se restituie în natură suprafața
liberă de 400 mp teren situată în Municipiul Oltenița.
În motivarea cererii, reclamanta a
arătat că prin sentința civilă nr. 2391/2002 a Judecătoriei Oltenița, s-a
constatat că odată cu perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, terenul a
trecut fără drept în proprietatea statului.
Prin sentința civilă nr. 945 din 11
aprilie 2003, Judecătoria Oltenița a respins acțiunea.
Instanța de fond a reținut că prin
contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 21 aprilie 1977 reclamanta
a dobândit construcția casă de locuit, terenul în suprafață de 400 mp urmând
regimul juridic prevăzut de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 58/1974.
Instanța a învederat că la data
încheierii contractului de vânzare-cumpărare, terenul se afla în proprietatea
statului, clauza privind despăgubirile fiind lipsită de efect juridic în ceea
ce îi privea pe cumpărători, întrucât conform declarației pe propria răspundere
a acestora, ei cunoșteau situația juridică a imobilului, respectiv că nu pot
dobândi decât construcția, având asupra terenului un drept de folosință
recunoscut de stat pe durata existenței construcției.
Instanța a mai reținut că reclamanta
nu a produs dovezi care să o îndreptățească la restituirea în natură a
terenului, având în vedere că atât actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul
1977 cât și sentința civilă nr. 2391/2002 a Judecătoriei Oltenița fac referire
numai la imobilul, casă de locuit.
Împotriva sentinței a declarat apel
reclamanta, susținând că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal,
deoarece prin sentința civilă nr. 2391/2002 a Judecătoriei Oltenița s-a
constatat că imobilul în litigiu a fost trecut fără drept în proprietatea
statului, prin imobil înțelegându-se atât casa de locuit cât și terenul
aferent, așa cum rezultă din practicaua sentinței.
Reclamanta a mai arătat că prin
Legea nr. 58/1974 terenul urma regimul prevăzut de art. 30 al acestei legi,
însă numai cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit legii. Această
despăgubire reprezintă contravaloarea terenului, iar în cuprinsul contractului
de vânzare-cumpărare există o clauză valabilă prin care s-a stabilit ca
despăgubirile (contravaloarea terenului în suprafață de 400 mp) să fie încasate
de cumpărători.
Reclamanta a invocat în susținerea
apelului și dispozițiile art. 47 din Legea nr. 4/1973.
Prin decizia nr. 519 din 25
noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca
nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a
reținut că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsuri
reparatorii, așa cum este definită de prevederile art. 3 și art. 4 din Legea
nr. 10/2001.
Totodată, instanța a reținut că
reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, nedepunând
titlul de proprietate ca anexă la notificare, astfel cum prevăd dispozițiile
art. 22 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, s-a arătat că din
autorizația nr. 9 din 18 martie 1977, rezultă că vânzătorii I.D. și P.S. au
fost autorizați să vândă numai construcția, întrucât terenul a fost trecut în
proprietatea statului.
Referitor la sentința civilă nr.
2391/2002 a Judecătoriei Oltenița, prin care s-a constatat că imobilul a fost
trecut fără drept în proprietatea statului, curtea a reținut că atâta timp cât
în această hotărâre, individualizarea imobilului în litigiu se realizează prin
trimitere la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 21 aprilie 1977, iar
acesta se referă strict la imobilul-construcție în ceea ce privește transmiterea
dreptului de proprietate, rezultă că numai construcția a trecut în proprietatea
statului fără titlu, iar nu terenul aferent. Ca atare, s-a apreciat că în cauză
nu sunt aplicabile dispozițiile art. 47 din Legea nr. 4/1973.
În ceea ce privește clauza inserată
în contractul de vânzare-cumpărare, referitoare la încasarea despăgubirilor
prevăzute de Legea nr. 58/1974 de către cumpărător, s-a apreciat că aceasta nu
dovedește transferul dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul
cumpărătorului.
Împotriva deciziei a declarat recurs
reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susține reclamanta că instanța de
apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974
potrivit cărora în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor
construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită
potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.
Reclamanta invocă și art. 47 din
Legea nr. 4/1973, care prevede că în caz de succesiune sau de înstrăinare a
locuinței, se transmit asupra dobânditorului toate drepturile și obligațiile
rezultate din contractul de împrumut, din contractul de construire sau din
contractul de vânzare-cumpărare.
Or, susține reclamanta, în contractul
de vânzare-cumpărare există o clauză care stipulează că despăgubirile
reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 400 mp să fie încasate de
cumpărători, clauză valabilă, ținând seama că reprezintă legea părților.
Arată reclamanta că, în condițiile
în care până în prezent nu a primit nici o despăgubire de la stat conform
clauzei stipulate, terenul trebuia să îi fie restituit în natură sau să i se
acorde contravaloarea acestuia.
Recursul va fi respins, pentru
considerentele ce urmează.
Astfel cum rezultă din contractul de
vânzare-cumpărare încheiat la 21 aprilie 1977, reclamanta a dobândit
construcția situată în municipiul Oltenița, terenul în suprafață de 400 mp
fiind trecut în proprietatea statului conform art. 30 alin. (1) din Legea nr.
58/1974.
Așa fiind, în mod corect instanța de
apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană
îndreptățită la restituire și a dreptului de proprietate asupra terenului în
litigiu, conform dispozițiilor art. 3, art. 4 și art. 22 din Legea nr. 10/2001.
La data preluării de către stat proprietari ai terenului aferent construcției
erau vânzătorii și nu reclamanta, care prin cumpărare a dobândit dreptul de
proprietate numai pentru construcție.
În condițiile în care prin
contractul de vânzare-cumpărare vânzătorii au înstrăinat numai construcția,
terenul fiind trecut în proprietatea statului, dispozițiile art. 47 din Legea
nr. 4/1973 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece textul privește drepturile și
obligațiile rezultate din contract. Or, dreptul reclamantei la dobândirea
proprietății asupra terenului trecut în proprietatea statului nu a fost și nu
putea fi stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare.
Este adevărat că în cuprinsul
contractului de vânzare-cumpărare părțile au inserat o clauză potrivit căreia
despăgubirea pentru teren va fi încasată de cumpărători.
Numai că, așa cum în mod corect a
reținut instanța de apel, această clauză nu dovedește transferul dreptului de
proprietate asupra terenului în patrimoniul cumpărătorului.
În temeiul acestei clauze,
cumpărătorii puteau cere acordarea despăgubirilor pentru teren, prevăzute de
art. 40 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 în termenul de prescripție prevăzut de
art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
În privința terenului aferent construcției, dreptul cumpărătorilor la
atribuirea în proprietate este stabilit prin art. 36 alin. (3) din Legea nr.
18/1991, în condițiile prevăzute de această lege și nu de Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele ce preced, se
va respinge recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de
reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 519 din 25 noiembrie 2003 a Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2005.