ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 880/269/2010, la data de 01 martie 2010, la Judecătoria Oltenița, reclamanta O.I.G. a chemat în judecată Primăria Oltenița, prin Primar, solicitând instanței obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în suprafață de 162 mp, situat în Municipiul Oltenița, jud. Călărași și acordarea de despăgubiri pentru diferența de teren, în suprafață de 238 mp, aflat pe domeniul public al Municipiului Oltenița și pentru imobilul casă de locuit ce a fost demolat pe acest teren. Prin sentința civilă nr. 833 din 29 aprilie 2010, Judecătoria Oltenița a admis excepția de necompetență materială și a trimis cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Călărași; dosarul fiind înregistrat sub nr. 2383/116/2010.

Prin cererea înregistrată la data de 22 iunie 2010, reclamanta a precizat că, în baza Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, a solicitat să se constate că imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Oltenia, jud. Călărași a fost preluat în mod abuziv de stat prin Decretul de expropriere nr. 73/1980 și este deținut, în prezent, fără nici un titlu valabil de pârâtul Municipiul Oltenița, prin Primar; obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren în suprafață de 238 mp, aflat pe domeniul public al Municipiul Oltenița și imobilul-casă de locuit, ce a fost demolat, fără acordarea unei juste și prealabile despăgubiri; să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de restituire în natură a imobilului proprietatea sa, cerere ce datează încă din anul 1991, precum și în baza notificării făcută prin executorul judecătoresc, formulată în baza Legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005; obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Oltenia, str. Tineretului, nr. 81A, jud. Călărași.

Prin întâmpinare, Primăria Municipiului Oltenița a solicitat respingerea acțiunii, arătând că, urmare notificării din anul 2005, trimisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 400 mp din Municipiul Oltenița, și despăgubiri bănești pentru casă, s-a emis dispoziția nr. 16 din 10 ianuarie 2006, respingându-se cererea, ca tardiv formulată.

S-a arătat că, în dosarul nr. 360/269/2009 al Judecătoriei Oltenița, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului - Decretul nr. 73 din 13 martie 1980 – de preluare a imobilului proprietatea sa din Municipiul Oltenița, jud. Călărași, obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru casa de locuit care a fost demolată de pe acest teren, cererea fiind soluționată prin decizia civilă nr. 1092/R din 04 noiembrie 2009 a Tribunalului Călărași, prin care s-a admis recursul formulat de către Municipiul Oltenița, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 1309 din 30 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Oltenița, s-a modificat în totalitate această sentință și s-a respins acțiunea reclamantei pentru revendicarea imobilului.

În raport de situația de fapt reținută, în ședința din 30 septembrie 2010, tribunalul a invocat excepția autorității de lucru judecat pentru capetele de cerere 1 și 4 și excepția inadmisibilității pentru capetele de cerere 2 și 3 din acțiunea precizată.

Prin sentința civilă nr. 2414 din 30 august 2010, Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat pentru capetele de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului din Municipiul Oltenița, județul Călărași și cel privind lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a aceluiași imobil; a admis excepția inadmisibilității acțiunii privind capetele de cerere cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de teren, în suprafață de 238 mp și pentru imobilul casă de locuit ce a fost demolat și cel privind refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de restituire a aceluiași imobil din Oltenița și a respins întreaga acțiune formulată de reclamanta O.I.G.

împotriva pârâtului Municipiul Oltenița, reprezentat prin Primar. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta O.I.G., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin decizia civilă nr. 291A din 17 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă O.I.G. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat următoarele: În ceea ce privește capetele de cerere vizând constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului și obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a aceluiași imobil, în mod corect, s-a reținut existența excepției autorității de lucru judecat, în conformitate cu dispozițiile art. 1201 C. civ.

și art. 164 și art. 166 C. proc. civ., având în vedere că, prin sentința civilă nr. 1309/2009 a Judecătoriei Oltenița, hotărâre care a rămas irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1092/2009 a Tribunalului Călărași, s-a respins acțiunea aceleiași reclamante privind revendicarea imobilului și constatarea nevalabilității decretului de preluare a imobilului de către stat.

În ceea ce privește cererea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobil și de constatare a refuzului nejustificat al pârâtei de a soluționa această cerere, Curtea de Apel a constatat următoarele: Autoarea reclamantei, numita S.V., s-a adresat Primăriei orașului Oltenița cu o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, iar petentei i s-a comunicat că acest teren nu face obiectul Legii nr. 18/1991, însă această cerere, chiar dacă era înregistrată pe rolul primăriei, nu-și producea efectele 10 ani mai târziu, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, ea nefiind formulată în baza acestei legi. Urmare a apariției Legii nr. 10/2001, petenta ar fi trebuit să depună o cerere în baza acesteia.

În speță, numita O.I.G. a formulat o notificare înregistrată sub nr. 76/2005, prin care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, însă, fiind o notificare tardiv formulată, aceasta a fost respinsă ca atare, conform art. 22 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 modificată. Conform prevederilor deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concursul dintre legea generală și legea specială, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „ specialia generalibus derogant ”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. În consecință, imobilul solicitat de către reclamantă a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, iar reclamanta nu a respectat procedura prevăzută de această lege, motiv pentru care, în mod corect, Primăria Municipiului Oltenița a respins, ca tardivă, cererea acesteia prin dispoziția motivată a Primarului.

Reclamanta apelantă nu se poate prevala de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, cât timp nu există o cerere de restituire formulată în termen de către petentă, ci una tardivă, care nu poate fi luată în considerare. Solicitarea reclamantei apelante ca, odată cu soluționarea cererii formulată de către unul dintre comoștenitori, să se analizeze și cererea sa de restituire, apare ca nefondată, cât timp, așa cum s-a precizat, nu se poate analiza o cerere care nu este formulată în termen, cu respectarea dispozițiilor din Legea specială – 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta O.I.G., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, in sensul admiterii apelului si modificării sentinței civile nr. 2414 din 30 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, prin admiterea acțiunii introductive.

În motivarea criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a reiterat soluțiile pronunțate în cauză, arătând următoarele: Prin prezenta acțiune, a solicitat restituirea in natură si acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat, in condițiile Legii nr. 10/2001, iar nu in baza dispozițiilor art. 480 si art. 481 C. civ., astfel cum a reținut instanța fondului, in cauză, neputând fi reținută autoritatea de lucru judecat.

Astfel, la data de 28 martie 1991, autoarea sa, S.V., s-a adresat Primăriei Orașului Oltenița cu o cerere, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui teren, însă, prin adresa nr. 4088 din 02 aprilie 1991, Primăria Oltenița a comunicat petentei că cererea acesteia nu face obiectul de aplicare a Legii nr. 18/1991 si că, „in măsura in care vor interveni alte reglementari contrare, o va tine la curent despre aceasta", lucru nerealizat, deși cererea acesteia putea fi soluționata in baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, existând la dosarul Primăriei și nedându-i-se curs pana in prezent. În acest context, cererea pentru retrocedarea terenului si acordarea de despăgubiri se afla pe rolul Primăriei, producându-si efectele odată cu apariția Legii 10/2001, neputându-se invoca, de către parată, faptul că nu a făcut demersurile necesare pentru restituirea imobilului, in termenul legal, in condițiile legii speciale.

La data de 11 august 2005, a formulat o noua cerere pentru restituirea in natura a imobilului, înregistrată cu nr. 11894, si o notificare, prin executor judecătoresc, către Primăria Mun. Oltenița, in baza Legii 10/2001, modificata prin Legea 247 din 19 iulie 2005, ce a fost respinsa ca tardiv formulata. In anul 2001, P.P. (cea de-a doua soție a proprietarului inițial al imobilului) s-a adresat cu o notificare, solicitând restituirea in natura a imobilului in cauza (teren in suprafața de 400 mp si construcții), asupra căruia aveau un drept de proprietate comuna pe cote - părți, emițându-se dispoziția Primarului Mun. Oltenița nr. 519 din 20 decembrie 2001, de restituire, deși, alături de aceasta, figura la aceeași poziție, pe lista anexa la decretul de expropriere nr. 73 din 13 martie 1970, si autoarea sa, S.V.

În acest context, decizia civilă 291 A din 17 martie 2001 este nelegală, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: „în cazul in care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește in cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. De asemenea, de prevederile prezentei legi, beneficiază si moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”. Astfel, chiar daca s-ar admite ipoteza ca nu ar fi urmat procedura Legii nr. 10/2001, ar fi trebuit aplicate dispozițiile art. 4 alin. (4) din aceeași lege, care prevăd că: "De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzuta la capitolul III, profita ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus in termen cererea de restituire". Or, prin Dispoziția Primarului Mun.

Oltenița nr. 519 din 20 decembrie 2001, s-a dispus restituirea parțială, in natură, a terenului in suprafață de 162,5 mp, din întreaga suprafața de 400 mp, către una dintre comoștenitoare, anume P.P., deși aceasta solicitase întreaga suprafața. Astfel, recurenta apreciază că, odată cu soluționarea cererii unuia dintre comoștenitori, trebuia analizata si cererea autoarei sale, S.V., de restituire a terenului in cauză, in calitatea acesteia de comoștenitoare, întrucât aceasta figura la aceeași poziție pe lista anexa la Decretul de expropriere nr. 73 din 13 martie 1970, alături de cea căreia i s-a restituit parțial imobilul.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Asupra motivului de recurs prin care se critică admiterea excepției autorității de lucru judecat privind capetele de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilului, instanța de recurs îl apreciază ca nefondat, câtă vreme, în mod corect, instanțele fondului au apreciat întrunită în cauză tripla identitate – de părți, de obiect și de cauză juridică – între cele două cereri deduse judecății, respectiv prezenta cerere și cea care a format obiectul dosarului nr. 360/269/2009 al Judecătoriei Oltenița și a fost soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 1092/R din 04 noiembrie 2009 a Tribunalului Călărași, care a admis recursul formulat de către Municipiul Oltenița, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 1309 din 30 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Oltenița, a modificat această sentință în totalitate și, rejudecând, a respins acțiunea reclamantei O.I.

pentru revendicarea imobilului din municipiul Oltenița, județul Călărași. Astfel, chiar dacă reclamanta susține, în combaterea acestei excepții, că temeiul juridic al primei acțiuni îl constituiau dispozițiile art. 480 C. civ., iar prezenta acțiune este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, se poate constata că cele două capete de cerere ale celor două acțiuni sunt identice, scopul spre care tinde reclamanta fiind restituirea imobilului situat în municipiul Oltenița, județul Călărași. Or, cauza juridică a unei cereri este reprezentată de fundamentul juridic al pretenției deduse judecății, de actul sau faptul juridic generator al dreptului, alături de împrejurările de fapt care au determinat promovarea acțiunii.

Din acest punct de vedere, în ambele demersuri juridice, împrejurările de fapt și de drept – astfel cum au fost reliefate prin motivarea celor două cereri de chemare în judecată – au fost identice. Astfel, în ambele procese, solicitarea de restituire a imobilului s-a grefat pe refuzul pârâtei Primăria Oltenița, prin Primar, de a restitui imobilul în litigiu și pe pretinsa preluare abuzivă a bunului de către stat, în temeiul Decretului nr. 73 din 13 martie 1980. Ca atare, actul juridic generator al dreptului subiectiv (titlul autoarei reclamantei, deposedată abuziv de către stat), precum și elementele de fapt (pretinsul refuz al pârâtei de a restitui imobilul) sunt aceleași și conturează identitatea de cauză juridică.

În raport de aceste considerente, urmează a se constata că instanțele fondului au soluționat corect pricina, reținând, în aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., coroborate cu art. 166 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat.

Asupra motivului de recurs prin care se critică respingerea capetelor de cerere privind obligarea pârâtei Primăria Oltenița, prin Primar, la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren în suprafață de 238 mp, aflat pe domeniul public al Municipiul Oltenița și imobilul - casă de locuit, ce a fost demolat, fără acordarea unei juste și prealabile despăgubiri și constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de restituire în natură a imobilului proprietatea sa, formulată în anul 1991, precum și cea formulată în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, conform notificării făcută prin executorul judecătoresc, instanța de recurs îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, pentru considerentele ce vor succede: În drept, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele pretins îndreptățite să obțină măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ aveau obligația de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziție legală, o notificare prin care învesteau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care înțelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul pentru formularea notificării era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii - 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002, și care nu a suferit nici o modificare prin dispoziții legale ulterioare, respectiv Legea nr. 247/2005, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție. Conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri. Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C. proc.

civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act poate cere repunerea în termen, adică acele condiții în care actul procedural se poate efectua și după expirarea termenului legal. Referitor la acest termen de notificare nu a intervenit nici o modificare legislativă, conținutul său nefiind modificat, nici explicit și nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, astfel încât formularea notificării după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu poate suplini neformularea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În același sens, nici formularea unei cereri de restituire în natură în anul 1991 nu poate avea semnificația juridică a unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, care să declanșeze procedura administrativă reglementată de această lege specială, în absența unei prevederi legale exprese în acest sens și întrucât revenea reclamantei obligația depunerii minimelor diligențe pentru a se conforma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind termenul de notificare pentru inițierea procedurii administrative speciale, aceasta asumându-și consecințele, în plan juridic, ale propriei alegeri. Astfel, modalitatea în care reclamanta a înțeles să-și valorifice drepturile este o chestiune pur subiectivă, ce nu are nici o relevanță în soluționarea prezentei cauze și care nu poate fi invocată ca motiv de modificare sau casare a hotărârii recurate.

Prin urmare, se constată că, în mod corect, instanțele de fond au stabilit că reclamanta nu a formulat notificare în termenul legal reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel încât se impune respingerea cererii. În ceea ce privește celălalt argument care întemeia, în opinia recurentei, acest motiv de recurs, privind aplicabilitatea art. 4 al Legii nr. 10/2001, instanța apreciază că nici acesta nu poate fi reținut, în virtutea următoarelor argumente: Conform art. 3 alin. (1) lit. a), persoane îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, după caz, sunt persoanele fizice, proprietare ale imobilelor la data preluării lor abuzive.

Art. 4 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 consacră același drept și pentru moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din aceeași lege, „de cotele moștenitorilor legali sau testamentari, care nu au urmat procedura prevăzuta la capitolul III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de restituire". Pentru a beneficia însă de prevederile acestei legi speciale de reparație, persoanele care se pretind îndreptățite la măsurile reparatorii legale era necesar să se conformeze imperativelor impuse de Legea nr. 10/2001, sub aspectul formulării notificării în termenul legal, imperativ, de decădere reglementat de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, în situația în care numai unul dintre moștenitorii proprietarului deposedat a formulat notificare, măsurile reparatorii se cuvin, pentru întregul bun, doar acelui moștenitor care s-a conformat legii speciale, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cota sa de moștenire. În consecință, invocarea art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 este în defavoarea recurentei, care nu a formulat notificare în termenul legal și care este, astfel, decăzută din dreptul de a mai solicita în justiție acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat abuziv. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, nu este incident vreun motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 291A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 291A din 17 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 februarie 2012.