ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 880/269/2010, la data de 01 martie 2010, la Judecătoria Oltenița, reclamanta O.I.G. a chemat în judecată Primăria Oltenița, prin Primar,

solicitând instanței obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul în suprafață de 162 mp, situat în Municipiul

Oltenița, jud. Călărași și acordarea de despăgubiri pentru diferența de teren,

în suprafață de 238 mp, aflat pe domeniul public al Municipiului Oltenița și

pentru imobilul casă de locuit ce a fost demolat pe acest teren.

Prin sentința civilă

nr. 833 din 29 aprilie 2010, Judecătoria Oltenița a admis excepția de

necompetență materială și a trimis cauza, spre competentă soluționare,

Tribunalului Călărași; dosarul fiind înregistrat sub nr. 2383/116/2010.

Prin cererea

înregistrată la data de 22 iunie 2010, reclamanta a precizat că, în baza Legii

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, a solicitat să se constate că

imobilul proprietatea sa, situat în Municipiul Oltenia, jud. Călărași a fost

preluat în mod abuziv de stat prin Decretul de expropriere nr. 73/1980 și este deținut,

în prezent, fără nici un titlu valabil de pârâtul Municipiul Oltenița, prin

Primar; obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru diferența de teren în suprafață de 238 mp, aflat pe domeniul public al

Municipiul Oltenița și imobilul-casă de locuit, ce a fost demolat, fără

acordarea unei juste și prealabile despăgubiri; să se constate refuzul

nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de restituire în natură a

imobilului proprietatea sa, cerere ce datează încă din anul 1991, precum și în

baza notificării făcută prin executorul judecătoresc, formulată în baza Legii

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005; obligarea pârâtei de

a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa,

situat în Municipiul Oltenia, str. Tineretului, nr. 81A, jud. Călărași.

Prin întâmpinare,

Primăria Municipiului Oltenița a solicitat respingerea acțiunii, arătând că,

urmare notificării din anul 2005, trimisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care

s-a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 400 mp din Municipiul

Oltenița, și despăgubiri bănești pentru casă, s-a emis dispoziția nr. 16 din 10

ianuarie 2006, respingându-se cererea, ca tardiv formulată.

S-a arătat că, în dosarul

nr. 360/269/2009 al Judecătoriei Oltenița, reclamanta a solicitat constatarea

nevalabilității titlului statului - Decretul nr. 73 din 13 martie 1980 – de

preluare a imobilului proprietatea sa din Municipiul Oltenița, jud. Călărași, obligarea

pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren

și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru casa de locuit care a fost

demolată de pe acest teren, cererea fiind soluționată prin decizia civilă nr. 1092/R

din 04 noiembrie 2009 a Tribunalului Călărași, prin care s-a admis recursul

formulat de către Municipiul Oltenița, prin Primar împotriva sentinței civile

nr. 1309 din 30 iunie 2009, pronunțată de Judecătoria Oltenița, s-a modificat

în totalitate această sentință și s-a respins acțiunea reclamantei pentru

revendicarea imobilului.

În raport de situația

de fapt reținută, în ședința din 30 septembrie 2010, tribunalul a invocat

excepția autorității de lucru judecat pentru capetele de cerere 1 și 4 și

excepția inadmisibilității pentru capetele de cerere 2 și 3 din acțiunea

precizată.

Prin sentința civilă

nr. 2414 din 30 august 2010, Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis

excepția autorității de lucru judecat pentru capetele de cerere privind

constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului din Municipiul

Oltenița, județul Călărași și cel privind lăsarea în deplină proprietate și

liniștită posesie a aceluiași imobil; a admis excepția inadmisibilității

acțiunii privind capetele de cerere cu privire la acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru diferența de teren, în suprafață de 238 mp și pentru

imobilul casă de locuit ce a fost demolat și cel privind refuzul nejustificat

al pârâtei de a soluționa cererea de restituire a aceluiași imobil din Oltenița

și a respins întreaga acțiune formulată de reclamanta O.I.G. împotriva

pârâtului Municipiul Oltenița, reprezentat prin Primar.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta O.I.G., solicitând admiterea apelului,

desființarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Prin decizia civilă

nr. 291A din 17 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă O.I.G.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a constatat următoarele:

În ceea ce privește

capetele de cerere vizând constatarea preluării abuzive de către stat a

imobilului și obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate și

liniștită posesie a aceluiași imobil, în mod corect, s-a reținut existența

excepției autorității de lucru judecat, în conformitate cu dispozițiile art.

1201 C. civ. și art. 164 și art. 166 C. proc. civ., având în vedere că, prin

sentința civilă nr. 1309/2009 a Judecătoriei Oltenița, hotărâre care a rămas

irevocabilă, prin decizia civilă nr. 1092/2009 a Tribunalului Călărași, s-a

respins acțiunea aceleiași reclamante privind revendicarea imobilului și

constatarea nevalabilității decretului de preluare a imobilului de către stat.

În ceea ce privește

cererea reclamantei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru

imobil și de constatare a refuzului nejustificat al pârâtei de a soluționa

această cerere, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Autoarea reclamantei,

numita S.V., s-a adresat Primăriei orașului Oltenița cu o cerere de reconstituire

a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, iar petentei i s-a

comunicat că acest teren nu face obiectul Legii nr. 18/1991, însă această

cerere, chiar dacă era înregistrată pe rolul primăriei, nu-și producea efectele

10 ani mai târziu, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, ea nefiind formulată în

baza acestei legi. Urmare a apariției Legii nr. 10/2001, petenta ar fi trebuit

să depună o cerere în baza acesteia.

În speță, numita O.I.G.

a formulat o notificare înregistrată sub nr. 76/2005, prin care a solicitat aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, însă, fiind o notificare tardiv formulată,

aceasta a fost respinsă ca atare, conform art. 22 alin. (1) și (5) din Legea

nr. 10/2001 modificată.

Conform prevederilor

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, concursul dintre

legea generală și legea specială, se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului „

specialia generalibus derogant

”, chiar dacă acesta

nu este prevăzut în legea specială.

În consecință, imobilul

solicitat de către reclamantă a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, lege specială

de reparație, iar reclamanta nu a respectat procedura prevăzută de această

lege, motiv pentru care, în mod corect, Primăria Municipiului Oltenița a

respins, ca tardivă, cererea acesteia prin dispoziția motivată a Primarului.

Reclamanta apelantă

nu se poate prevala de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, cât timp nu

există o cerere de restituire formulată în termen de către petentă, ci una

tardivă, care nu poate fi luată în considerare.

Solicitarea

reclamantei apelante ca, odată cu soluționarea cererii formulată de către unul

dintre comoștenitori, să se analizeze și cererea sa de restituire, apare ca

nefondată, cât timp, așa cum s-a precizat, nu se poate analiza o cerere care nu

este formulată în termen, cu respectarea dispozițiilor din Legea specială –

10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, reclamanta O.I.G., solicitând admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate, in sensul admiterii apelului si modificării

sentinței civile nr. 2414 din 30 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

Călărași, secția civilă, prin admiterea acțiunii introductive.

În motivarea

criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta

a reiterat soluțiile pronunțate în cauză, arătând următoarele:

Prin prezenta acțiune,

a solicitat restituirea in natură si acordarea de despăgubiri pentru imobilul

revendicat, in condițiile Legii nr. 10/2001, iar nu in baza dispozițiilor art.

480 si art. 481 C. civ., astfel cum a reținut instanța fondului, in cauză,

neputând fi reținută autoritatea de lucru judecat.

Astfel, la data de 28

martie 1991, autoarea sa, S.V., s-a adresat Primăriei Orașului Oltenița cu o

cerere, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui

teren, însă, prin adresa nr. 4088 din 02 aprilie 1991, Primăria Oltenița a comunicat

petentei că cererea acesteia nu face obiectul de aplicare a Legii nr. 18/1991

si că, „in măsura in care vor interveni alte reglementari contrare, o va tine

la curent despre aceasta", lucru nerealizat, deși cererea acesteia putea

fi soluționata in baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, existând la dosarul

Primăriei și nedându-i-se curs pana in prezent.

În acest context, cererea

pentru retrocedarea terenului si acordarea de despăgubiri se afla pe rolul

Primăriei, producându-si efectele odată cu apariția Legii 10/2001, neputându-se

invoca, de către parată, faptul că nu a făcut demersurile necesare pentru

restituirea imobilului, in termenul legal, in condițiile legii speciale.

La data de 11 august 2005,

a formulat o noua cerere pentru restituirea in natura a imobilului,

înregistrată cu nr. 11894, si o notificare, prin executor judecătoresc, către

Primăria Mun. Oltenița, in baza Legii 10/2001, modificata prin Legea 247 din 19

iulie 2005, ce a fost respinsa ca tardiv formulata.

In anul 2001, P.P.

(cea de-a doua soție a proprietarului inițial al imobilului) s-a adresat cu o notificare,

solicitând restituirea in natura a imobilului in cauza (teren in suprafața de

400 mp si construcții), asupra căruia aveau un drept de proprietate comuna pe

cote - părți, emițându-se dispoziția Primarului Mun. Oltenița nr. 519 din 20

decembrie 2001, de restituire, deși, alături de aceasta, figura la aceeași

poziție, pe lista anexa la decretul de expropriere nr. 73 din 13 martie 1970, si

autoarea sa, S.V.

În acest context,

decizia civilă 291 A din 17 martie 2001 este nelegală, întrucât, în cauză, sunt

incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că: „în cazul

in care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptățite,

coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată

sau se stabilește in cote-părți ideale, potrivit dreptului comun. De asemenea,

de prevederile prezentei legi, beneficiază si moștenitorii legali sau testamentari

ai persoanelor fizice îndreptățite”.

Astfel, chiar daca

s-ar admite ipoteza ca nu ar fi urmat procedura Legii nr. 10/2001, ar fi

trebuit aplicate dispozițiile art. 4 alin. (4) din aceeași lege, care prevăd

că: "De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat

procedura prevăzuta la capitolul III, profita ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite, care au depus in termen cererea de restituire".

Or, prin Dispoziția

Primarului Mun. Oltenița nr. 519 din 20 decembrie 2001, s-a dispus restituirea

parțială, in natură, a terenului in suprafață de 162,5 mp, din întreaga

suprafața de 400 mp, către una dintre comoștenitoare, anume P.P., deși aceasta

solicitase întreaga suprafața.

Astfel, recurenta

apreciază că, odată cu soluționarea cererii unuia dintre comoștenitori, trebuia

analizata si cererea autoarei sale, S.V., de restituire a terenului in cauză,

in calitatea acesteia de comoștenitoare, întrucât aceasta figura la aceeași

poziție pe lista anexa la Decretul de expropriere nr. 73 din 13 martie 1970, alături

de cea căreia i s-a restituit parțial imobilul.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale relevante,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Asupra motivului de

recurs prin care se critică admiterea excepției autorității de lucru judecat

privind capetele de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

statului și revendicarea imobilului, instanța de recurs îl apreciază ca

nefondat, câtă vreme, în mod corect, instanțele fondului au apreciat întrunită

în cauză tripla identitate – de părți, de obiect și de cauză juridică – între

cele două cereri deduse judecății, respectiv prezenta cerere și cea care a

format obiectul dosarului nr. 360/269/2009 al Judecătoriei Oltenița și a fost

soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 1092/R din 04 noiembrie 2009 a

Tribunalului Călărași, care a admis recursul formulat de către Municipiul

Oltenița, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 1309 din 30 iunie 2009,

pronunțată de Judecătoria Oltenița, a modificat această sentință în totalitate

și, rejudecând, a respins acțiunea reclamantei O.I. pentru revendicarea

imobilului din municipiul Oltenița, județul Călărași.

Astfel, chiar dacă

reclamanta susține, în combaterea acestei excepții, că temeiul juridic al

primei acțiuni îl constituiau dispozițiile art. 480 C. civ., iar prezenta acțiune

este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, se poate constata că cele

două capete de cerere ale celor două acțiuni sunt identice, scopul spre care

tinde reclamanta fiind restituirea imobilului situat în municipiul Oltenița, județul

Călărași.

Or, cauza juridică a

unei cereri este reprezentată de fundamentul juridic al pretenției deduse

judecății, de actul sau faptul juridic generator al dreptului, alături de

împrejurările de fapt care au determinat promovarea acțiunii.

Din acest punct de

vedere, în ambele demersuri juridice, împrejurările de fapt și de drept –

astfel cum au fost reliefate prin motivarea celor două cereri de chemare în

judecată – au fost identice.

Astfel, în ambele

procese, solicitarea de restituire a imobilului s-a grefat pe refuzul pârâtei

Primăria Oltenița, prin Primar, de a restitui imobilul în litigiu și pe

pretinsa preluare abuzivă a bunului de către stat, în temeiul Decretului nr. 73

din 13 martie 1980.

Ca atare, actul

juridic generator al dreptului subiectiv (titlul autoarei reclamantei,

deposedată abuziv de către stat), precum și elementele de fapt (pretinsul refuz

al pârâtei de a restitui imobilul) sunt aceleași și conturează identitatea de

cauză juridică.

În raport de aceste

considerente, urmează a se constata că instanțele fondului au soluționat corect

pricina, reținând, în aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., coroborate cu

art. 166 C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat.

Asupra motivului de

recurs prin care se critică respingerea capetelor de cerere privind obligarea

pârâtei Primăria Oltenița, prin Primar, la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru diferența de teren în suprafață de 238 mp, aflat pe domeniul

public al Municipiul Oltenița și imobilul - casă de locuit, ce a fost demolat,

fără acordarea unei juste și prealabile despăgubiri și constatarea refuzului

nejustificat al pârâtei de a soluționa cererea de restituire în natură a

imobilului proprietatea sa, formulată în anul 1991, precum și cea formulată în

baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, conform

notificării făcută prin executorul judecătoresc, instanța de recurs îl

apreciază, de asemenea, ca nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

În drept, conform

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele pretins îndreptățite să

obțină măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ aveau obligația

de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziție legală, o notificare

prin care învesteau entitatea deținătoare cu analiza pretențiilor pe care

înțelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul pentru

formularea notificării era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a

legii - 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv, prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002, și care

nu a suferit nici o modificare prin dispoziții legale ulterioare, respectiv

Legea nr. 247/2005, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție.

Conform art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage

pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a mai solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.

Fiind un termen de

decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispozițiile art. 103 C.

proc. civ., dispoziții prin care se reglementează condițiile în care persoana

care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act poate cere repunerea

în termen, adică acele condiții în care actul procedural se poate efectua și

după expirarea termenului legal.

Referitor la acest

termen de notificare nu a intervenit nici o modificare legislativă, conținutul

său nefiind modificat, nici explicit și nici implicit, prin instituirea vreunui

caz de repunere în termen, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, astfel încât

formularea notificării după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu poate

suplini neformularea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În același sens, nici

formularea unei cereri de restituire în natură în anul 1991 nu poate avea

semnificația juridică a unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

care să declanșeze procedura administrativă reglementată de această lege

specială, în absența unei prevederi legale exprese în acest sens și întrucât

revenea reclamantei obligația depunerii minimelor diligențe pentru a se

conforma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind termenul de notificare pentru

inițierea procedurii administrative speciale, aceasta asumându-și consecințele,

în plan juridic, ale propriei alegeri.

Astfel, modalitatea

în care reclamanta a înțeles să-și valorifice drepturile este o chestiune pur

subiectivă, ce nu are nici o relevanță în soluționarea prezentei cauze și care

nu poate fi invocată ca motiv de modificare sau casare a hotărârii recurate.

Prin urmare, se

constată că, în mod corect, instanțele de fond au stabilit că reclamanta nu a

formulat notificare în termenul legal reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel

încât se impune respingerea cererii.

În ceea ce privește

celălalt argument care întemeia, în opinia recurentei, acest motiv de recurs,

privind aplicabilitatea art. 4 al Legii nr. 10/2001, instanța apreciază că nici

acesta nu poate fi reținut, în virtutea următoarelor argumente:

Conform art. 3 alin.

(1) lit. a), persoane îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, după caz,

sunt persoanele fizice, proprietare ale imobilelor la data preluării lor

abuzive.

Art. 4 alin. (2) al Legii

nr. 10/2001 consacră același drept și pentru moștenitorii legali sau

testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (4) din aceeași lege, „de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari, care nu au urmat procedura prevăzuta la capitolul III,

profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen

cererea de restituire".

Pentru a beneficia

însă de prevederile acestei legi speciale de reparație, persoanele care se

pretind îndreptățite la măsurile reparatorii legale era necesar să se

conformeze imperativelor impuse de Legea nr. 10/2001, sub aspectul formulării

notificării în termenul legal, imperativ, de decădere reglementat de art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform art.

4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, în situația în care numai unul dintre

moștenitorii proprietarului deposedat a formulat notificare, măsurile

reparatorii se cuvin, pentru întregul bun, doar acelui moștenitor care s-a

conformat legii speciale, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de

cota sa de moștenire.

În consecință,

invocarea art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 este în defavoarea recurentei,

care nu a formulat notificare în termenul legal și care este, astfel, decăzută

din dreptul de a mai solicita în justiție acordarea măsurilor reparatorii

pentru imobilul preluat abuziv.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, nu este incident vreun motiv de nelegalitate

care să se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 291A din 17

martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta O.I.G. împotriva deciziei nr. 291A din 17 martie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 februarie 2012.