ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2023/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2023/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1480/2010, Judecătoria Slatina a declinat competența de soluționare a

cererii formulată de reclamanții M.P.N.G., C.E.A., M.E. și P.P.S., în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Slatina, prin primar, Domeniul Public și

Privat și M.F.P. – D.G.F.P. Olt, în favoarea Tribunalului Olt, reținându-se că

revendicarea suprafeței de teren de 430,50 mp, în raport de care se solicită

despăgubiri, se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001,

situație față de care competența aparține Tribunalului Olt.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 12541104/2010.

Prin sentința civilă

nr. 440 din 10 mai 2010, Tribunalul Olt a declinat competenta de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina, a constatat ivit conflictul de

competență și a înaintat cauza Curții de Apel Craiova spre soluționarea

acestuia, reținând că acțiunea reclamanților este o acțiune în pretenții

întrucât aceștia au solicitat acordarea de despăgubiri pentru o suprafață de

teren ce a fost expropriată anterior, în cuantum de 11.800 euro, echivalentul a

49,088 lei.

Fiind vorba de un

litigiu al cărui obiect are o valoare de până la un miliard lei, competența

aparține Judecătoriei Slatina.

Prin sentința nr. 14

din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Craiova a stabilit competența de soluționare

în favoarea Tribunalul Olt, reținând că cererea reclamanților este o cerere în

materia exproprierii, aceștia solicitând acordarea de despăgubiri pentru

imobile expropriate anterior anului 1994, situație față de care competența

aparține instanței arătate.

Prin sentința civilă nr.

1201 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Olt, secția civilă a respins acțiunea

împotriva pârâților Domeniul Public și Privat, M.F.P. – D.G.F.P. Olt, ca fiind

formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins

acțiunea împotriva pârâtului Municipiul Slatina, prin primar, ca neîntemeiată.

Referitor la

excepțiile privind lipsa calității pasive, tribunalul a reținut că, raportat la

obiectul pretențiilor reclamanților, pârâții Domeniul Public și Privat Slatina

și M.F.P. – D.G.F.P. Olt, nu au atribuții privind acordarea despăgubirilor

pentru suprafețele de teren expropriate anterior anului 1990.

Referitor la fondul

cauzei, tribunalul a reținut că solicitările reclamanților pentru acordarea

despăgubirilor, nu pot fi primite, având în vedere decizia LIII din 04 iunie

2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a admis recursul

în interesul legii și a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate anterior anului 1989, introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat

că dezlegarea dată problemei de drept de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, se aplică și în speța de față, întrucât reclamanții, pentru a obține

despăgubirile corespunzătoare aveau deschisă calea procedurii prevăzute de art.

11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Cererea formulată de

reclamanți trebuia introdusă în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, așa

cum au procedat alte categorii de persoane care s-au adresat instanțelor și

care au invocat împrejurări de fapt și de drept similare, scopul fiind același

cu al reclamanților.

Soluționarea

pretențiilor reclamanților, în afara procedurii speciale instituite de Legea

nr. 10/2001 ar determina existența unui tratament juridic discriminatoriu și

inegal față de persoanele care s-au supus procedurii de restituire a imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum de altfel,

s-a pronunțat în mai multe spețe Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul M.P.N.G., în nume propriu, și în calitate

de procurator pentru reclamantele C.E.A., M.E., P.P.S.

Reclamantul a arătat

că prima instanță nu s-a pronunțat asupra valabilității titlului statului,

decretul nr. 67/1979 cu privire la legalitatea exproprierii terenului,

neacordarea unei drepte și prealabile despăgubiri în conformitate cu

prevederile constituției României, Codului civil, art. 480 și 481 și

reglementărilor internaționale la care România este parte semnatară.

Reclamantul a mai

arătat că, în conformitate cu Legea nr. 33/1994, art. 35, suprafața de 130 m.p.

care este liberă întrucât nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică,

poate fi retrocedată foștilor proprietari, pentru restul suprafeței de 282 mp

pe care s-a construit blocul și pentru care nu s-a acordat despăgubire,

solicitând ca expropriatorul, Municipalitatea orașului Slatina, să fie obligat

să atribuie un apartament într-un bloc nou, cu două sau trei camere, în valoare

de 118.000 euro.

Prin decizia civilă

nr. 158 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001

constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de

stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul

exproprierii pentru cauza de utilitate publică, are un caracter general față de

Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispozițiile art. 35 ale acestei din urmă legi

nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială, sens în care statuează și Decizia în interesul legii

nr. 33 din 9 iunie 2008, chiar dacă se referă la revendicare.

Cum acțiunea

promovată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de

27 martie 2009, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, care

prevăd în mod obligatoriu procedura specială de urmat pentru obținerea

imobilelor preluate abuziv de către stat, inclusiv prin expropriere, situație

față de care promovarea acțiunii în temeiul Legii nr. 33/1994 nu poate fi

primită, față de caracterul special al actului normativ sus-menționat aplicabil

și de data introducerii acțiunii.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată în recurs în

interesul legii, conform căreia dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

„..nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001", este obligatorie de la data publicării sale în M. Of.,

în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția nu contravine

prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) și art. 44 alin. (3) din Constituție,

precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în cauza de față, neexistând

neconcordanțe între dispozițiile legale interne în materie care să atragă

prioritatea normelor comunitare.

Legea nr. 10/2001 nu

aduce atingere dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din

Constituție întrucât proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora pot

obține efectiv restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de

măsuri reparatorii prin echivalent.

Obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea

persoanelor îndreptățite de dreptul de acces la justiție, întrucât termenul de

depunere a notificărilor a fost suficient și împotriva dispoziției/deciziei

motivate emise în această procedură legea deschide calea contestației în

instanță, care este competentă a soluționa pe fond nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Instanța de apel a

mai reținut că, față de soluția care s-a pronunțat, în legătură cu legea

speciala aplicabila atunci când intră în concurs cu legea generala, apare de

prisos o analiză a criticii și susținerilor referitoare la valabilitatea

titlului statului sau la legitimarea procesuală pasivă a persoanelor juridice

chemate în judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.P.N.G., în nume propriu, și în calitate

de procurator pentru reclamantele C.E.A., M.E., P.P.S., formulând următoarele

critici:

I. Prin soluția

pronunțată, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art.

304 pct. 4 C. proc. civ.), încălcând prevederile Constituției (art. 20 alin.

(1) și (2), art. 44 alin. (3) și (8)), precum și dispozițiile internaționale în

materia dreptului de proprietate (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6

C.E.D.O.).

Apreciind că Legea

nr. 10/2001 nu se află în contradicție cu dispozițiile constituționale și cele

conținute în tratatele și pactele internaționale la care România este parte, și

refuzând restituirea suprafeței de 130 mp, liberă, precum și acordarea de

măsuri reparatorii pentru restul suprafeței de 287 mp, instanța de apel a

încălcat dispozițiile legale arătate, pronunțând o hotărâre nelegală.

II. Instanța de apel

a încălcat formele de procedură prevăzute de Constituție, de pactele și

tratatele internaționale, fiind incidență sancțiunea nulității prevăzută de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), sens în care

magistrații ce au elaborat decizia recurată, au creat reclamanților o vătămare

ce nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii astfel pronunțată.

III. Instanța de apel

a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.), respectiv, decretul nr. 67/1979, asupra legalității căruia a

refuzat să se pronunțe.

IV. Hotărârea este

lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că acțiunea

reclamanților a fost respinsă nu pe fondul cauzei, ci din perspectiva căii de

atac prevăzută de Legea nr. 10/2001, fapt ce contravine Constituției României

și dispozițiilor internaționale în materie.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele motive:

I. Art. 304 pct. 4 C.

proc. civ. nu este incident în cauză întrucât, în accepțiunea acestui text

legal, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se concretizează într-o

imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau

legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică,

prin săvârșirea de acte ce intră în atribuțiile unor organe aparținând altei

autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Or, în speță,

interpretând legea și făcând aplicarea deciziilor în interesul legii incidente,

instanța de judecată a exercitat atribuțiile specifice puterii judecătorești,

iar împrejurarea că rezultatul acestei interpretări este nefavorabil

recurentului-reclamant nu echivalează cu o extindere de atribuții în sfera

altor puteri ale statului și nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de

art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Situația evidențiată

de recurentul-reclamant în cadrul acestui motiv de recurs, privind greșita

apreciere a concordanței Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile constituționale și

cele conținute în tratatele și pactele internaționale la care România este

parte, cu consecința refuzului de restituire a suprafeței de 130 mp, liberă,

precum și de acordare a măsurilor reparatorii pentru restul suprafeței de 287

mp, nu reprezintă o chestiune de nelegalitate căreia să-i fie aplicabil pct. 4

al art. 304 C. proc. civ., situație față de care această critică va fi

înlăturată.

II. În cauză nu este

incident nici art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acest text legal vizează

neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 105 alin.

(2) din același cod, care însă nu se regăsesc în speță.

Astfel, din analiza

criticilor formulate de către recurentul-reclamant în temeiul textului legal

arătat, rezultă că acestea privesc aceeași nemulțumire generică legată de felul

în care a fost soluționată cauza, care însă nu poate fi valorificată prin

intermediul acestui motiv de recurs în lipsa indicării concrete a unei vătămări

sancționabile cu nulitatea în sensul dispozițiilor legale invocate.

Vătămarea procesuală

la care se referă pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. nu este una de drept

substanțial, ci de ordin strict tehnic procedural, neputând fi puse în discuție

pe această cale chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legii, ce fac

obiectul unui alt caz de casare.

III. Motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a

nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților

exprimată în contract.

Dacă însă motivele

invocate nu vizează faptul că instanța ar fi interpretat greșit termenii sau

clauzele contractului încheiat, ci nepronunțarea asupra valabilității sau

nevalabilității decretului de expropriere a bunului în litigiu, așa cum arată

recurentul-reclamant în criticile subsumate acestui motiv de recurs, acest

aspect constituie o chestiune care excede aspectelor de nelegalitate

reglementate de textul legal arătat, neputând fi primită pe acest temei de

drept.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, reclamantul arată, pe de o parte, că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv, decretul de

expropriere, iar pe de altă parte, că instanța a refuzat să se pronunțe asupra

legalității acestui act normativ, susținere contradictorie, întrucât instanța

nu putea interpreta greșit o anumită chestiune, dacă nu se pronunța asupra ei.

Noțiunea de „act

juridic" față de care instanța ar fi putut proceda la o greșită

interpretare se referă la convenția părților sau la un act juridic unilateral

emanând de la una din părți, și nu la o dispoziție legală sau la un act

normativ, cum în speță este decretul de expropriere la care face referire

recurentul-reclamant, a căror interpretare ipotetic deficitară se circumscrie

unui caz de casare distinct, altul decât cel prevăzut de pct. 8 al art. 304 C.

proc. civ.

Pe de altă parte,

dată fiind soluționarea corectă a cauzei din perspectiva admisibilității căii

procedurale alese, a devenit inutilă analizarea unor chestiuni de fond privind

valabilitatea sau nevalabilitatea actului de preluare, astfel încât oricum

această critică, indiferent de posibilitatea de încadrare într-un alt motiv de

recurs, este nefondată.

IV. Critica privind

greșita soluționarea a cauzei din perspectiva inadmisibilității acțiunii, deși

încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiată.

Prin Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a

imobilelor preluate de stat în perioada menționată, inclusiv a celor

expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt

condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau

moștenitorilor lor, ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt

măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în

cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin decizia în

interesul Legii nr. 53 din 04 iunie 2007 s-a statuat, cu putere de lege, că

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică se interpretează în sensul că „aceste dispoziții nu se aplică

în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001".

Dezlegările date

problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

În aplicarea legii și

a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod

excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele

pentru care persoanele care pretind existența unei ingerințe în exercițiul unui

drept al lor, nu au acționat în justiție, în termenele și procedurile prevăzute

de legiuitor pentru a obține protecția acelui drept, ci au rămas în pasivitate.

Cererea de chemare în

judecată a fost introdusă la data de 27 martie 2009, a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ., C.E.D.O., Deciziile RIL nr. 6/1999 și

33/2008 și dispozițiile art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 și vizează un imobil

expropriat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (față de care s-a

realizat scopul exproprierii), tară plata unei despăgubiri, conform

susținerilor reclamanților, și față de care nu s-a urmat procedura

administrativă obligatorie prevăzută de acest din urmă act normativ (deși

reclamanții aveau deschisă calea procedurii prevăzută de art. 11 coroborat cu

art. 22 din Legea nr. 10/2001).

Reclamanții nu au

contestat măsura exproprierii și nici nu au făcut în vreun fel dovada că ar fi

exceptați de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că din motive independente de

voința lor nu au putut acționa în termenele legale în procedura judiciară

reglementată de această lege de reparație.

Dimpotrivă, invocând

caracterul abuziv al exproprierii, aceștia și-au întemeiat pretențiile pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deciziile în interesul Legii nr.

6/1999 și nr. 33/2008, art. 480, 481 C. civ. și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ignorând reglementarea specială instituită prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

O astfel de cerere nu

mai poate fi însă soluționată în procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr.

33/1994 care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor de

utilitate publică, așa cum s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr.

53/2007.

Așadar, raportat la

data introducerii acțiunii, respectiv, 27 martie 2009, la decizia în interesul

Legii nr. 53/2007 (obligatorie de la data publicării sale în M. Of., în

condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.), precum și la dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (conform cărora persoanele interesate pot

revendica imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cu excepția cazului în

care există o lege specială de reparație), legea incidență în cauză este Legea

nr. 10/2001, care se aplică în mod prioritar și exclusiv, în virtutea

caracterului său de lege specială.

Concursul dintre

legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

ca atare în legea specială, chestiune ce a fost tranșată în sensul celor

arătate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, dată în materia

revendicării.

Raportat la această

decizie în interesul legii și la împrejurarea că reclamanții nu au uzat de

procedura Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea pretențiilor lor, aceștia nu

se pot prevala nici de dispozițiile art. 480, 481 C. civ. (invocate, alături de

dispozițiile Legii nr. 33/1994, ca temei juridic al acțiunii), față de care

Legea nr. 10/2001 are, de asemenea caracter de lege specială.

Contrar celor arătate

prin motivele de recurs, prin soluția adoptată nu au fost încălcate prevederile

Constituției (art. 20 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (3) și (8)), sau

dispozițiile internaționale în materia dreptului de proprietate (art. l din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, art. 6 C.E.D.O.).

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume, acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în temeiul acesteia există calea

contestației la instanță, cărei i se oferă o jurisdicție deplină, după cum

există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care

se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe

deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 C.E.D.O. în situația

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins

este una efectivă.

Prevalenta Legii nr.

10/2001 nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație față de

care se constată că nici această critică nu subzistă.

Având în vedere

analiza prioritară a aspectelor de admisibilitate a pretențiilor reclamanților

și soluția ce urmează a se pronunța în acest sens, este inutilă analiza celorlalte

critici formulate în cadrul motivelor de recurs privind valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului statului, restituirea în natură sau prin măsuri

reparatorii a bunului în litigiu.

Pentru aceste

considerente, decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții M.P.N.G., C.E.A., M.E. și P.P.S.

împotriva deciziei nr. 158 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.