ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2023/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1480/2010, Judecătoria Slatina a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanții M.P.N.G., C.E.A., M.E. și P.P.S., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Slatina, prin primar, Domeniul Public și Privat și M.F.P. – D.G.F.P. Olt, în favoarea Tribunalului Olt, reținându-se că revendicarea suprafeței de teren de 430,50 mp, în raport de care se solicită despăgubiri, se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, situație față de care competența aparține Tribunalului Olt. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 12541104/2010.

Prin sentința civilă nr. 440 din 10 mai 2010, Tribunalul Olt a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina, a constatat ivit conflictul de competență și a înaintat cauza Curții de Apel Craiova spre soluționarea acestuia, reținând că acțiunea reclamanților este o acțiune în pretenții întrucât aceștia au solicitat acordarea de despăgubiri pentru o suprafață de teren ce a fost expropriată anterior, în cuantum de 11.800 euro, echivalentul a 49,088 lei. Fiind vorba de un litigiu al cărui obiect are o valoare de până la un miliard lei, competența aparține Judecătoriei Slatina. Prin sentința nr. 14 din 14 iunie 2010 Curtea de Apel Craiova a stabilit competența de soluționare în favoarea Tribunalul Olt, reținând că cererea reclamanților este o cerere în materia exproprierii, aceștia solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobile expropriate anterior anului 1994, situație față de care competența aparține instanței arătate.

Prin sentința civilă nr. 1201 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Olt, secția civilă a respins acțiunea împotriva pârâților Domeniul Public și Privat, M.F.P. – D.G.F.P. Olt, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea împotriva pârâtului Municipiul Slatina, prin primar, ca neîntemeiată. Referitor la excepțiile privind lipsa calității pasive, tribunalul a reținut că, raportat la obiectul pretențiilor reclamanților, pârâții Domeniul Public și Privat Slatina și M.F.P. – D.G.F.P.

Olt, nu au atribuții privind acordarea despăgubirilor pentru suprafețele de teren expropriate anterior anului 1990. Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reținut că solicitările reclamanților pentru acordarea despăgubirilor, nu pot fi primite, având în vedere decizia LIII din 04 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a admis recursul în interesul legii și a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate anterior anului 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat că dezlegarea dată problemei de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, se aplică și în speța de față, întrucât reclamanții, pentru a obține despăgubirile corespunzătoare aveau deschisă calea procedurii prevăzute de art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Cererea formulată de reclamanți trebuia introdusă în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, așa cum au procedat alte categorii de persoane care s-au adresat instanțelor și care au invocat împrejurări de fapt și de drept similare, scopul fiind același cu al reclamanților. Soluționarea pretențiilor reclamanților, în afara procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 ar determina existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal față de persoanele care s-au supus procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cum de altfel, s-a pronunțat în mai multe spețe Înalta Curte de Casație și Justiție. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.P.N.G., în nume propriu, și în calitate de procurator pentru reclamantele C.E.A., M.E., P.P.S.

Reclamantul a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra valabilității titlului statului, decretul nr. 67/1979 cu privire la legalitatea exproprierii terenului, neacordarea unei drepte și prealabile despăgubiri în conformitate cu prevederile constituției României, Codului civil, art. 480 și 481 și reglementărilor internaționale la care România este parte semnatară. Reclamantul a mai arătat că, în conformitate cu Legea nr. 33/1994, art. 35, suprafața de 130 m.p. care este liberă întrucât nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, poate fi retrocedată foștilor proprietari, pentru restul suprafeței de 282 mp pe care s-a construit blocul și pentru care nu s-a acordat despăgubire, solicitând ca expropriatorul, Municipalitatea orașului Slatina, să fie obligat să atribuie un apartament într-un bloc nou, cu două sau trei camere, în valoare de 118.000 euro.

Prin decizia civilă nr. 158 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauza de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispozițiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, sens în care statuează și Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, chiar dacă se referă la revendicare. Cum acțiunea promovată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 27 martie 2009, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevăd în mod obligatoriu procedura specială de urmat pentru obținerea imobilelor preluate abuziv de către stat, inclusiv prin expropriere, situație față de care promovarea acțiunii în temeiul Legii nr. 33/1994 nu poate fi primită, față de caracterul special al actului normativ sus-menționat aplicabil și de data introducerii acțiunii.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii, conform căreia dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 „..nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001", este obligatorie de la data publicării sale în M. Of., în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Soluția nu contravine prevederilor art. 20 alin. (1) și (2) și art. 44 alin. (3) din Constituție, precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în cauza de față, neexistând neconcordanțe între dispozițiile legale interne în materie care să atragă prioritatea normelor comunitare.

Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din Constituție întrucât proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora pot obține efectiv restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.

Obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de acces la justiție, întrucât termenul de depunere a notificărilor a fost suficient și împotriva dispoziției/deciziei motivate emise în această procedură legea deschide calea contestației în instanță, care este competentă a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

Instanța de apel a mai reținut că, față de soluția care s-a pronunțat, în legătură cu legea speciala aplicabila atunci când intră în concurs cu legea generala, apare de prisos o analiză a criticii și susținerilor referitoare la valabilitatea titlului statului sau la legitimarea procesuală pasivă a persoanelor juridice chemate în judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.P.N.G., în nume propriu, și în calitate de procurator pentru reclamantele C.E.A., M.E., P.P.S., formulând următoarele critici: I. Prin soluția pronunțată, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), încălcând prevederile Constituției (art. 20 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (3) și (8)), precum și dispozițiile internaționale în materia dreptului de proprietate (art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 C.E.D.O.).

Apreciind că Legea nr. 10/2001 nu se află în contradicție cu dispozițiile constituționale și cele conținute în tratatele și pactele internaționale la care România este parte, și refuzând restituirea suprafeței de 130 mp, liberă, precum și acordarea de măsuri reparatorii pentru restul suprafeței de 287 mp, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale arătate, pronunțând o hotărâre nelegală. II. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de Constituție, de pactele și tratatele internaționale, fiind incidență sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), sens în care magistrații ce au elaborat decizia recurată, au creat reclamanților o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii astfel pronunțată.

III. Instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), respectiv, decretul nr. 67/1979, asupra legalității căruia a refuzat să se pronunțe. IV. Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că acțiunea reclamanților a fost respinsă nu pe fondul cauzei, ci din perspectiva căii de atac prevăzută de Legea nr. 10/2001, fapt ce contravine Constituției României și dispozițiilor internaționale în materie. Recursul este nefondat, pentru următoarele motive: I. Art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

nu este incident în cauză întrucât, în accepțiunea acestui text legal, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, prin săvârșirea de acte ce intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Or, în speță, interpretând legea și făcând aplicarea deciziilor în interesul legii incidente, instanța de judecată a exercitat atribuțiile specifice puterii judecătorești, iar împrejurarea că rezultatul acestei interpretări este nefavorabil recurentului-reclamant nu echivalează cu o extindere de atribuții în sfera altor puteri ale statului și nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. Situația evidențiată de recurentul-reclamant în cadrul acestui motiv de recurs, privind greșita apreciere a concordanței Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile constituționale și cele conținute în tratatele și pactele internaționale la care România este parte, cu consecința refuzului de restituire a suprafeței de 130 mp, liberă, precum și de acordare a măsurilor reparatorii pentru restul suprafeței de 287 mp, nu reprezintă o chestiune de nelegalitate căreia să-i fie aplicabil pct. 4 al art. 304 C. proc. civ., situație față de care această critică va fi înlăturată. II. În cauză nu este incident nici art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acest text legal vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) din același cod, care însă nu se regăsesc în speță.

Astfel, din analiza criticilor formulate de către recurentul-reclamant în temeiul textului legal arătat, rezultă că acestea privesc aceeași nemulțumire generică legată de felul în care a fost soluționată cauza, care însă nu poate fi valorificată prin intermediul acestui motiv de recurs în lipsa indicării concrete a unei vătămări sancționabile cu nulitatea în sensul dispozițiilor legale invocate. Vătămarea procesuală la care se referă pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. nu este una de drept substanțial, ci de ordin strict tehnic procedural, neputând fi puse în discuție pe această cale chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legii, ce fac obiectul unui alt caz de casare. III. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. sancționează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract. Dacă însă motivele invocate nu vizează faptul că instanța ar fi interpretat greșit termenii sau clauzele contractului încheiat, ci nepronunțarea asupra valabilității sau nevalabilității decretului de expropriere a bunului în litigiu, așa cum arată recurentul-reclamant în criticile subsumate acestui motiv de recurs, acest aspect constituie o chestiune care excede aspectelor de nelegalitate reglementate de textul legal arătat, neputând fi primită pe acest temei de drept.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul arată, pe de o parte, că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv, decretul de expropriere, iar pe de altă parte, că instanța a refuzat să se pronunțe asupra legalității acestui act normativ, susținere contradictorie, întrucât instanța nu putea interpreta greșit o anumită chestiune, dacă nu se pronunța asupra ei. Noțiunea de „act juridic" față de care instanța ar fi putut proceda la o greșită interpretare se referă la convenția părților sau la un act juridic unilateral emanând de la una din părți, și nu la o dispoziție legală sau la un act normativ, cum în speță este decretul de expropriere la care face referire recurentul-reclamant, a căror interpretare ipotetic deficitară se circumscrie unui caz de casare distinct, altul decât cel prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. Pe de altă parte, dată fiind soluționarea corectă a cauzei din perspectiva admisibilității căii procedurale alese, a devenit inutilă analizarea unor chestiuni de fond privind valabilitatea sau nevalabilitatea actului de preluare, astfel încât oricum această critică, indiferent de posibilitatea de încadrare într-un alt motiv de recurs, este nefondată. IV. Critica privind greșita soluționarea a cauzei din perspectiva inadmisibilității acțiunii, deși încadrabilă în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiată.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Prin decizia în interesul Legii nr. 53 din 04 iunie 2007 s-a statuat, cu putere de lege, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că „aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001". Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.

În aplicarea legii și a deciziilor emise în interesul legii, nu pot fi analizate, decât în mod excepțional și în cadrul procedurilor legale instituite în acest scop, motivele pentru care persoanele care pretind existența unei ingerințe în exercițiul unui drept al lor, nu au acționat în justiție, în termenele și procedurile prevăzute de legiuitor pentru a obține protecția acelui drept, ci au rămas în pasivitate.

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 27 martie 2009, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., C.E.D.O., Deciziile RIL nr. 6/1999 și 33/2008 și dispozițiile art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 și vizează un imobil expropriat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (față de care s-a realizat scopul exproprierii), tară plata unei despăgubiri, conform susținerilor reclamanților, și față de care nu s-a urmat procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest din urmă act normativ (deși reclamanții aveau deschisă calea procedurii prevăzută de art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001). Reclamanții nu au contestat măsura exproprierii și nici nu au făcut în vreun fel dovada că ar fi exceptați de la aplicarea Legii nr. 10/2001 sau că din motive independente de voința lor nu au putut acționa în termenele legale în procedura judiciară reglementată de această lege de reparație.

Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al exproprierii, aceștia și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deciziile în interesul Legii nr. 6/1999 și nr. 33/2008, art. 480, 481 C. civ. și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ignorând reglementarea specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001. O astfel de cerere nu mai poate fi însă soluționată în procedura prevăzută de art. 35 din Legea nr. 33/1994 care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor de utilitate publică, așa cum s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 53/2007. Așadar, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv, 27 martie 2009, la decizia în interesul Legii nr. 53/2007 (obligatorie de la data publicării sale în M. Of., în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.), precum și la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (conform cărora persoanele interesate pot revendica imobilele preluate de stat fără titlu valabil, cu excepția cazului în care există o lege specială de reparație), legea incidență în cauză este Legea nr. 10/2001, care se aplică în mod prioritar și exclusiv, în virtutea caracterului său de lege specială. Concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut ca atare în legea specială, chestiune ce a fost tranșată în sensul celor arătate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, dată în materia revendicării.

Raportat la această decizie în interesul legii și la împrejurarea că reclamanții nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea pretențiilor lor, aceștia nu se pot prevala nici de dispozițiile art. 480, 481 C. civ. (invocate, alături de dispozițiile Legii nr. 33/1994, ca temei juridic al acțiunii), față de care Legea nr. 10/2001 are, de asemenea caracter de lege specială. Contrar celor arătate prin motivele de recurs, prin soluția adoptată nu au fost încălcate prevederile Constituției (art. 20 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (3) și (8)), sau dispozițiile internaționale în materia dreptului de proprietate (art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 C.E.D.O.).

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume, acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în temeiul acesteia există calea contestației la instanță, cărei i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 C.E.D.O.

în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Prevalenta Legii nr. 10/2001 nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație față de care se constată că nici această critică nu subzistă. Având în vedere analiza prioritară a aspectelor de admisibilitate a pretențiilor reclamanților și soluția ce urmează a se pronunța în acest sens, este inutilă analiza celorlalte critici formulate în cadrul motivelor de recurs privind valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii a bunului în litigiu.

Pentru aceste considerente, decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.P.N.G., C.E.A., M.E. și P.P.S. împotriva deciziei nr. 158 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.