ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2205/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 12928/3/2008, reclamanta T.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în conformitate cu disp. art. 13 alin. (1) lit. a), art. 14 alin. (2) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modifică prin O.U.G. nr. 81/2007.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că Decizia Primarului privind acordarea despăgubirilor a fost emisă încă din data de 02 decembrie 2002, că dosarul a fost înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum reiese din răspunsul nr. 706370 din 24 aprilie 2007, însă nici până la data formulării acțiunii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a emis decizia. Prin sentința civilă nr. 1458 din 07 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea excepției de necompetență materială a instanței și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin cererea formulată la data de 13 octombrie 2008, în fața Curții de Apel București, pârâtul a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 1842 din 02 decembrie 2002, emisă de Primăria Municipiului Oltenița, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură, în temeiul disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. La data de 16 octombrie 2008, reclamanta a formulat completare la acțiune, solicitând să fie avute în vedere la pronunțarea hotărârii și următoarele dispoziții legale: art. 20, art. 21 alin. (1), (2) și (3) și art. 44 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La aceeași dată s-a invocat și excepția prematurității acțiunii, motivat de faptul că dosarul înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 11285/CC, a fost analizat și remis Primăriei Municipiului Oltenița, în original, în vederea clarificării aspectelor constatate în etapa analizării acestuia, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire nu poate fi emisă în lipsa dosarului conținând descrierea imobilului, situația juridică a acestuia și alte documente necesare evaluării. Prin încheierea din data de 27 noiembrie 2008, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 1842/02 decembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului Oltenița, având în vedere disp. art. 4 din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că actul contestat nu este un act administrativ, în sensul disp.

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 935 din 5 martie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității invocată de pârât și a respins ca neîntemeiată acțiunea completată, formulată de reclamanta T.C.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor . Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele: În ceea ce privește excepția prematurității formulării acțiunii, invocată de pârât, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, în raportul juridic dedus judecății, dreptul privitor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire îndeplinește cerința de a fi actual, în sensul că nu este supus unui termen sau unei condiții suspensive, iar sesizarea instanței de contencios administrativ a avut loc ulterior transmiterii și înregistrării dosarului de despăgubire la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind demarată procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel că nu se poate susține că acțiunea este prematur formulată.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin Dispoziția nr. 1842 din 02 decembrie 2002, emisă de Primăria Municipiului Oltenița, s-a propus, în cadrul procedurii de soluționare a notificării nr. 146/2001, privind imobilul situat în Municipiul Oltenița, compus din locuință în suprafață construită de 128,65 mp și teren aferent în suprafață de 400 mp, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, reținându-se că restituirea în natură nu este posibilă, întrucât imobilul a fost demolat, iar terenul face parte din curtea interioară a sediului Primăriei. S-a mai reținut că în cauza dedusă judecății nu poate fi reținută nerespectarea de către pârât a termenului rezonabil de soluționare a cererii, dată fiind complexitatea cauzei, ce a determinat restituirea dosarului nr. 11285/CC la Primăria Municipiului Oltenița, în vederea reanalizării Dispoziției nr. 1842/2002 și clarificării aspectelor constatate.

Având în vedere faptul că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei reclamanta nu a făcut dovada că toate inadvertențele constatate în etapa analizării dosarului de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au fost clarificate de către Primăria Municipiului Oltenița și că documentația, în original, a fost retransmisă Secretariatului Comisiei Centrale, pentru a putea fi continuată procedura administrativă în vederea emiterii titlului de despăgubire, instanța de fond a constatat că acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată, este neîntemeiată și a respins-o ca atare. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta T.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul este încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată, în esență, că prin soluția pronunțată în cauză instanța de fond a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, apreciind în mod greșit că în cauză nu este vorba despre un refuz nejustificat din partea pârâtei, precum și că aceasta nu poate fi obligată la emiterea deciziei, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada retransmiterii dosarului către pârâtă. În fața instanței de recurs s-a învederat de către recurenta-reclamantă, prin avocat H.E., faptul că între timp a fost emisă decizia de restituire, prin atribuirea de către Primăria Oltenița a unui teren echivalent, precum și faptul că ambele părți au confirmat emiterea acestei decizii, motiv pentru care apreciază cauza ca fiind rămasă fără obiect și solicită a se dispune în consecință.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că în cauză a fost emisă decizia de restituire prin echivalent, acțiunea reclamantei fiind soluționată favorabil, astfel că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect și, în consecință, recursul formulat, ca și acțiunea, apar lipsite de interes. Or, activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual. Astfel fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu mai are interes în soluționarea căii de atac a recursului, având în vedere faptul că intimata-pârâtă a emis decizia de restituire prin echivalent.

Sancțiunea lipsei interesului, așa cum a fost ea consacrată de jurisprudență, este în cauza de față aceea a respingerii cererii de recurs, neputând fi respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, fiind evident că la momentul sesizării instanței de fond erau îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile. În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă și inoperantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.C., împotriva sentinței civile nr. 935 din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.