ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4405/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.P.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele nr. 3 și 4, împreună cu cota parte din anexe și dependințe și cota parte de teren aferent în suprafață de 77,61 mp din imobilul situat în Municipiul București, sector 1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat instanței că prin notificarea formulată în baza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 și înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 2639/2001, a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 3 și 4 din imobilul situat în Municipiul București, sector 1, iar prin Dispoziția nr. 8387 din 25 iunie 2007, Primăria Municipiului București a respins cererea de restituire în natură, propunând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în considerarea faptului că apartamentele fuseseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Dispoziția primăriei a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrată la această instituție sub nr. 42882/CC/2007.

Reclamantul a arătat că, deși au trecut aproape doi ani de la data înregistrării, dosarul nu a fost încă soluționat și că, deși Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor și de emitere a titlului de despăgubiri, aceasta trebuit să fie realizată cu respectarea termenului rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea pronunțată de Curtea de apel Prin sentința civilă nr. 4380 din 9 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și, în consecință, a hotărât următoarele: - a obligat pe pârât să desemneze un evaluator care să procedeze la întocmirea raportului de evaluare în vederea emiterii titlului de despăgubire pentru apartamentele 3 și 4 din imobilul situat în Municipiul București, sector 1, în termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului instituției pârâte; - a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 2000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată; - a r espins restul pretențiilor reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Dispoziția primarului general al municipiului București nr. 8387 din 25 iulie 2007, a fost respinsă cererea reclamantului D.P.D. de restituire în natură a apartamentelor nr. 3 și 4 din imobilul situat în mun. București, sector 1, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente și pentru cota parte din anexe și dependințe comune și pentru cota de teren aferentă acestora în suprafață de 77,61 mp. Dispoziția a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul reclamantului fiind înregistrat în anul 2007 sub nr. 42882/CC. Nici până la data formulării acțiunii în instanță în anul 2009 și nici ulterior, până la pronunțarea sentinței, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a finalizat procedura administrativă de soluționare a cererii de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.

A reținut instanța că în privința reclamantului, etapa analizării legalității dispoziției primarului, din perspectiva nerestituirii în natură a apartamentelor, a fost depășită, iar cererea adresată Primăriei Municipiului București pentru comunicarea situației despăgubirilor a fost transmisă în septembrie 2009, după promovarea prezentei acțiuni, anume prin adresa nr. 42882/CC din 08 septembrie 2009, astfel că se constată că primele demersuri în dosarul reclamantului s-au făcut la aproape doi ani de la înregistrarea dosarului la Comisie. Urmare solicitării pârâtei de completare a dosarului, formulată la câteva luni după promovarea acțiunii, reclamantul a completat dosarul, depunând adresa nr. VS/19341 din 20 octombrie 2009 a Administrației Fondului Imobiliar din cadrul Consiliului General al Municipiului București, care atestă că în evidențele sale „nu figurează hotărâre emisă de C.G.M.B.

– Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru imobilul situat în București, sector 1”". Prin urmare, a reținut instanța că nu mai există niciun impediment și nicio etapă intermediară pentru desemnarea evaluatorului. În consecință, Curtea de apel a apreciat că refuzul pârâtei de soluționare a dosarului reclamantului, prin desemnarea evaluatorului, este unul nejustificat în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, instanța a reținut că susținerile pârâtei privind ordinea de soluționare a dosarelor pot fi primite doar în măsura în care respectă termenul rezonabil. Pentru a stabilit termenul de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței în care pârâtul este obligat să desemneze evaluatorul, instanța a avut în vedere prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A reținut Curtea de apel că pretenția reclamantului privind stabilirea termenului de executare de la pronunțarea hotărârii nu are temei legal, întrucât dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fac referire la rămânerea irevocabilă a hotărârii. În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 2.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial încuviințat în parte. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. Recurentul-pârât susține că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul reclamantului să fie soluționat, conform celor stabilire prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare. În esență, recurentul-pârât mai susține că i nstanța de fond a reținut în mod greșit că în speță a existat un refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului, determinat de încălcarea termenului rezonabil, neținând seama de apărările privind complexitatea și ordinea derulării etapelor pe care le cuprinde procedura administrativă reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care nu prevede un termen în acest sens.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a cadrului legislativ pertinent și a concluzionat că prin sentința recurată a fost reținută greșit o încălcare a termenului rezonabil, în raport cu criteriile reținute în jurisprudența CEDO, precum: complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților competente, precum și importanța litigiului pentru reclamant.

Cu privire la obligația instituită de instanța de fond sub sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului instituției pârâte, recurentul-pârât susține că nu sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554 2004, întrucât în prezenta cauză nu există o sentință irevocabilă anterioară privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la desemnarea unui evaluator in dosarul aferent Dispoziției nr. 8387/2007 emisă de Primăria Municipiului București și, astfel, nu se poate reține o neexecutare din partea acestei autorități. Se mai susține că instanța de fond în mod greșit a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată, în raport cu dispozițiile art. 275 C. proc.

civ. în condițiile în care Comisia a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului și pretențiile acestuia. În subsidiar, recurentul-pârât solicită micșorarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în considerarea faptului că, pentru soluționarea litigiului în fond, au fost necesare două termene de judecată, din care primul a fost acordat pentru luarea la cunoștință a întâmpinării formulate de pârât. Totodată, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor susține că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care a stat în proces în calitate de reprezentant al Statului Român și nu are un buget pentru plata cheltuielilor de judecată.

4. Hotărârea instanței de recurs Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru apartamentelor nr. 3 și 4 din imobilul situat în mun. București, sector 1, în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare prin sentința recurată. Cea mai mare parte a motivării căii de atac declarate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția primarului general al municipiului București nr. 8387 din 25 iunie 2007, iar dosarul a fost înregistrat în același an la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Instanța de fond a reținut întemeiat faptul că există un refuz nejustificat din partea pârâtei în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, raportat la principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, texte legale a căror incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene. Deși Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu are încă forță juridică obligatorie, dreptul la o bună administrație consacrat în art. 41 nu poate fi ignorat ca reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

Or, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a luat în considerare faptul că primele demersuri în dosarul reclamantului, care a fost înregistrat la Comisie încă din anul 2007, au fost efectuate la aproape doi ani de la înregistrare, când, prin adresa nr. 42882/CC din 08 septembrie 2009 (fila 20 la dosarul de fond), pârâta a solicitat Primăriei Municipiului București să îi comunice situația despăgubirilor.

Cu privire la critica din recurs referitoare la faptul că instanța de fond ar fi stabilit în sarcina recurentului-pârât obligația de desemnare a evaluatorului sub sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului instituției pârâte, în situația nerespectării termenului de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea reține că aceasta nu poate fi primită, în raport cu dispozițiile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, conform cărora „ instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) ” din aceeași lege.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea reține că nu pot fi primite criticile din recurs, întrucât instanța de fond, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a micșorat la jumătate cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant. Susținerea recurentului-pârât în sensul că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu are un buget propriu este neîntemeiată, având în vedere faptul că în litigiile având ca obiect emiterea titlului de despăgubire, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este singura entitate administrativă care are calitate procesuală pasivă, astfel că obligațiile de plată stabilite în sarcina acestei autorități se suportă din bugetul instituției publice cu personalitate juridică pe lângă care funcționează Comisia.

Aceasta întrucât în litigiile de contencios administrativ, capacitatea de a sta în justiție, cu toate consecințe ce decurg din această împrejurare, nu se determină în funcție de existența personalității juridice și, implicit, a unui patrimoniu și buget propriu, ci în funcție de capacitatea de drept administrativ a autorități publice chemate în judecată (Soluție de principiu adoptată în plenul judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal; I.C.C.J.. A se vedea decizia nr. 3326 din 10 octombrie 2006, decizia nr. 365 din 23 ianuarie 2007 și decizia nr. 1352 din 2 martie 2007, indicate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, adnotată, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 22-23).

La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: deciziile nr. 3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2008 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2009) și decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, București, 2010). În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata către intimatul-reclamant a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Statul Român – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 4380 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.P.D.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.