ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4405/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4405/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.P.D., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat instanței ca,

prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să desemneze

evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește stabilirea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele nr. 3 și 4, împreună

cu cota parte din anexe și dependințe și cota parte de teren aferent în

suprafață de 77,61 mp din imobilul situat în Municipiul București, sector 1, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

învederat instanței că prin notificarea formulată în baza dispozițiilor

speciale ale Legii nr. 10/2001 și înregistrată la executorul judecătoresc sub

nr. 2639/2001, a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 3 și 4

din imobilul situat în Municipiul București, sector 1, iar prin Dispoziția nr. 8387

din 25 iunie 2007, Primăria Municipiului București a respins cererea de

restituire în natură, propunând acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, în considerarea faptului că apartamentele fuseseră vândute în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Dispoziția primăriei a fost

comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind

înregistrată la această instituție sub nr. 42882/CC/2007.

Reclamantul a arătat că, deși au

trecut aproape doi ani de la data înregistrării, dosarul nu a fost încă

soluționat și că, deși Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru

finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor și de emitere

a titlului de despăgubiri, aceasta trebuit să fie realizată cu respectarea termenului

rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

apel

Prin sentința civilă nr. 4380 din 9

decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și,

în consecință, a hotărât următoarele:

- a obligat pe pârât să desemneze un

evaluator care să procedeze la întocmirea raportului de evaluare în vederea

emiterii titlului de despăgubire pentru apartamentele 3 și 4 din imobilul

situat în Municipiul București, sector 1, în termen de 5 zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim

brut pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului instituției

pârâte;

- a obligat pe pârât să achite

reclamantului suma de 2000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată;

- a r

espins restul pretențiilor reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția primarului general

al municipiului București nr. 8387 din 25 iulie 2007,

a fost respinsă cererea reclamantului D.P.D. de restituire în natură a

apartamentelor

nr. 3 și 4 din imobilul situat în mun. București, sector 1, propunându-se

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente și

pentru cota parte din anexe și dependințe comune și pentru cota de teren

aferentă acestora în suprafață de 77,61 mp.

Dispoziția a fost comunicată

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul reclamantului fiind

înregistrat în anul 2007 sub nr. 42882/CC.

Nici până la data formulării

acțiunii în instanță în anul 2009 și nici ulterior, până la pronunțarea

sentinței,

Comisia

Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor nu a finalizat procedura administrativă de

soluționare a cererii de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.

A reținut instanța că în privința reclamantului,

etapa analizării legalității dispoziției primarului, din perspectiva

nerestituirii în natură a apartamentelor, a fost depășită, iar cererea adresată

Primăriei Municipiului București pentru comunicarea situației despăgubirilor a

fost transmisă în septembrie 2009, după promovarea prezentei acțiuni, anume prin

adresa nr. 42882/CC din 08 septembrie 2009, astfel că se constată că primele

demersuri în dosarul reclamantului s-au făcut la aproape doi ani de la

înregistrarea dosarului la Comisie.

Urmare solicitării pârâtei de

completare a dosarului, formulată la câteva luni după promovarea acțiunii,

reclamantul a completat dosarul, depunând adresa nr. VS/19341 din 20 octombrie 2009

a Administrației Fondului Imobiliar din cadrul Consiliului General al Municipiului

București, care atestă că în evidențele sale „nu figurează hotărâre emisă de C.G.M.B.

– Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru imobilul situat în

București, sector 1”".

Prin urmare, a reținut instanța că

nu mai există niciun impediment și nicio etapă intermediară pentru desemnarea

evaluatorului.

În consecință, Curtea de apel a

apreciat că refuzul pârâtei de soluționare a dosarului reclamantului, prin desemnarea

evaluatorului, este unul nejustificat în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. h)

din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, instanța a reținut că susținerile

pârâtei privind ordinea de soluționare a dosarelor pot fi primite doar în

măsura în care respectă termenul rezonabil.

Pentru a stabilit termenul de 5 zile

de la rămânerea irevocabilă a sentinței în care pârâtul este obligat să

desemneze evaluatorul, instanța a avut în vedere prevederile art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

A reținut Curtea de apel că pretenția

reclamantului privind stabilirea termenului de executare de la pronunțarea

hotărârii nu are temei legal, întrucât dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 fac referire la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

instanța l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 2.000 de lei

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial încuviințat

în parte.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român –

Comisia

Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul-pârât susține că emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după

parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca dosarul

reclamantului să fie soluționat, conform celor stabilire prin Decizia Comisiei

nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are

ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele

aflate în situații similare.

În esență,

recurentul-pârât

mai susține că i

nstanța de fond a reținut în mod greșit că în speță a

existat un refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului, determinat

de încălcarea termenului rezonabil, neținând seama de apărările privind complexitatea

și ordinea derulării etapelor pe care le cuprinde procedura administrativă

reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care nu prevede un termen în

acest sens. Sub acest aspect, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a

cadrului legislativ pertinent și a concluzionat că prin sentința recurată a

fost reținută greșit o încălcare a termenului rezonabil, în raport cu

criteriile reținute în jurisprudența CEDO, precum: complexitatea cauzei,

conduita reclamantului și cea a autorităților competente, precum și importanța

litigiului pentru reclamant.

Cu privire la obligația instituită

de instanța de fond

sub

sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie pe zi de

întârziere, aplicabilă conducătorului instituției pârâte, recurentul-pârât

susține că nu sunt incidente dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 554 2004, întrucât în prezenta cauză nu există o sentință irevocabilă

anterioară privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

la desemnarea unui evaluator in dosarul aferent Dispoziției nr. 8387/2007 emisă

de Primăria Municipiului București și, astfel, nu se poate reține o neexecutare

din partea acestei autorități.

Se mai susține că instanța de fond

în mod greșit a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată, în raport

cu dispozițiile art. 275 C. proc. civ. în condițiile în care Comisia a recunoscut

implicit dreptul subiectiv al reclamantului și pretențiile acestuia. În

subsidiar, recurentul-pârât solicită micșorarea cheltuielilor de judecată, în

temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în considerarea faptului că, pentru

soluționarea litigiului în fond, au fost necesare două termene de judecată, din

care primul a fost acordat pentru luarea la cunoștință a întâmpinării formulate

de pârât. Totodată,

Comisia

Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor susține că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată, în condițiile în care a stat în proces în calitate de reprezentant

al Statului Român și nu are un buget pentru plata cheltuielilor de judecată.

Analizând cauza, prin prisma

motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

Intimatul-reclamant a învestit instanța

de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei

reprezentând titlul de despăgubire pentru apartamentelor nr. 3 și 4 din

imobilul situat în mun. București, sector 1, în contextul împrejurărilor de

fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată și reținute ca atare

prin sentința recurată.

Cea mai mare parte a motivării căii

de atac declarate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției

pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind

complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și

inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare de timp pe parcursul

căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru bunurile imobile

preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la

despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția primarului general al municipiului

București nr. 8387 din 25 iunie 2007, iar dosarul a fost înregistrat în același

an la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistență

concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Cu referire concretă la criticile formulate

în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de fond a reținut întemeiat

faptul că există un refuz nejustificat din partea pârâtei în sensul art. 2

alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, raportat la principiul termenului

rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, texte legale a căror incidență nu este înlăturată de împrejurarea că

învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit

procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu

prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor

autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția

României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având

ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate

și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o

garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura

judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în

etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial,

echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o

bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene

consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de

către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.

Deși Carta Drepturilor Fundamentale

a Uniunii Europene nu are încă forță juridică obligatorie, dreptul la o bună

administrație consacrat în art. 41 nu poate fi ignorat ca reper în orientarea conduitei

administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un

argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea etapelor procedurale

reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării

termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei

conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

Or, Curtea constată că în mod corect

instanța de fond a luat în considerare faptul că primele demersuri în dosarul

reclamantului, care a fost înregistrat la Comisie încă din anul 2007, au fost

efectuate la aproape doi ani de la înregistrare, când, prin adresa nr. 42882/CC

din 08 septembrie 2009 (fila 20 la dosarul de fond), pârâta a solicitat

Primăriei Municipiului București să îi comunice situația despăgubirilor.

Cu privire la critica din recurs

referitoare la faptul că instanța de fond ar fi stabilit în sarcina

recurentului-pârât obligația de desemnare a evaluatorului

sub sancțiunea unei amenzi de 20%

din salariul minim pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului

instituției pârâte, în situația nerespectării termenului de 5 zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea reține că aceasta nu poate fi primită, în

raport cu dispozițiile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, conform cărora

„

instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea

părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art.

24 alin. (2)

” din aceeași lege.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată, Curtea reține că nu pot fi primite criticile din recurs, întrucât

instanța de fond, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a micșorat la

jumătate cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant.

Susținerea recurentului-pârât în

sensul că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu

are un buget propriu este neîntemeiată, având în vedere faptul că în litigiile

având ca obiect emiterea titlului de despăgubire,

Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este singura

entitate administrativă care are calitate procesuală pasivă, astfel că

obligațiile de plată stabilite în sarcina acestei autorități se suportă din

bugetul instituției publice cu personalitate juridică pe lângă care

funcționează Comisia. Aceasta întrucât în litigiile de contencios

administrativ, capacitatea de a sta în justiție, cu toate consecințe ce decurg

din această împrejurare, nu se determină în funcție de existența personalității

juridice și, implicit, a unui patrimoniu și buget propriu, ci în funcție de

capacitatea de drept administrativ a autorități publice chemate în judecată (Soluție

de principiu adoptată în plenul judecătorilor Secției de contencios

administrativ și fiscal; I.C.C.J.. A se vedea decizia nr. 3326 din 10 octombrie

2006, decizia nr. 365 din 23 ianuarie 2007 și decizia nr. 1352 din 2 martie

2007, indicate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, adnotată,

Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 22-23).

La pronunțarea prezentei decizii,

Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară și unitară în materie

reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: deciziile nr. 3857

și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicată în Înalta Curte de Casație și

Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul

2008 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2009) și decizia nr. 1079 din 26

februarie 2009 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența

Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu,

București, 2010).

În baza dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata către

intimatul-reclamant

a sumei de 4.000 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge

recursul declarat de Statul Român –

Comisia

Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 4380 din 9 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă pe recurentul-pârât Statul

Român,

Comisia

Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către intimatul-reclamant D.P.D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 octombrie 2010.