ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4737/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29 aprilie 2010, reclamanta C.J.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să stabilească cuantumul despăgubirilor, în numerar, la valoarea de piață, pentru cele două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 situate în imobilul din București, sector 1, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin dispoziția din 2 mai 2006 emisă de Primarul Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, precum și obligarea pârâților să-i plătească efectiv despăgubirile în numerar.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că, prin dispoziția din 2 mai 2006, Primarul General al Municipiului București a respins cererea de restituire în natură a celor două apartamente din imobilul situat în București, sector 1, vândute în baza Legii nr. 112/1995 și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente. Prin dispoziția din 2 mai 2006, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat București, sector 1, mai puțin cele două apartamente pentru care urmează să primească despăgubiri conform dispoziției din 2006. Reclamanta a mai precizat că dosarul aferent dispoziției din 2 mai 2006 a fost înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum i s-a comunicat prin adresa din 15 ianuarie 2009 a pârâtei, iar până la data audienței avută la autoritatea pârâtă, respectiv data de 14 octombrie 2009, dosarul său nu a fost trimis evaluatorului sau comisiei de evaluatori.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepțiile inadmisibilității solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor, a lipsei calității procesuale pasive a Comisiei cu privire la plata despăgubirilor și a prematurității capătului trei de cerere, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive cu privire la stabilirea despăgubirilor, a inadmisibilității solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor și a prematurității solicitării de plată, iar în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 10 noiembrie 2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru cele două apartamente, iar prin cererea modificatoare depusă la termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul la un evaluator și să emită decizia titlu de despăgubire, iar pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de plată și/sau titlul de conversie și să-i acorde despăgubiri în numerar.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 289 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității, prematurității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâte, ca neîntemeiate, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta C.J.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a obligat pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul de despăgubiri al reclamantei unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru cele două apartamente situate în imobilul din sectorul 1, în termen de 30 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare și a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a examinat cu prioritate excepțiile invocate de autoritățile pârâte, reținând următoarele: Cu privire la excepția inadmisibilității solicitării reclamantei ca instanța să stabilească cuantumul despăgubirilor, invocată de pârâte, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în raport de cererea modificatoare a acțiunii introductive de instanță, prin care reclamanta a solicitat trimiterea dosarului său la evaluator și obligarea pârâtelor să emită decizia titlu de despăgubire și, în baza acestuia să emită titlul de plată și/sau titlul de conversie cu acordarea despăgubirilor în numerar, constatând faptul că solicitarea ca instanța să stabilească despăgubirile nu se mai regăsește în capetele de cerere din acțiunea reclamantei.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe motiv că nu are atribuții de plată a despăgubirilor și de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe motiv că nu are atribuții de stabilire a despăgubirilor, prima instanță a reținut că pârâtele au calitatea procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, solicitările reclamantei fiind conforme atribuțiilor reglementate de Legea nr. 247/2005 Titlul VII, pentru fiecare dintre părțile chemate în judecată.

În privința excepției prematurității solicitării de plată a despăgubirilor invocată de pârâte, instanța de fond a constatat că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fără să menționeze un anume cuantum, despăgubirile fiind raportate la rezultatul evaluării, iar solicitarea de obligare la acordarea de despăgubiri nu este prematură în raport de dispoziția din 2 mai 2006 a Primarului General Municipiului București, prin care s-a decis acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul său, aferent deciziei din 2 mai 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, întrucât pârâtul refuză nejustificat să-i soluționeze notificarea, înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților înainte de 15 ianuarie 2009, astfel cum rezultă din adresa de comunicare a formării Dosarului nr. 15608/CC.

Din notele de ședință depuse de pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la 12 ianuarie 2011, a rezultat că dosarul reclamantei se află în așteptare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor făcând referire la o anume ordine de înregistrare a dosarelor, fără a aduce dovezi cu privire la existența unei proceduri transparente de înregistrare și soluționare a dosarelor, astfel că susținerile autorității nu justifică refuzul de soluționare a dosarului reclamantei. Mai mult, a reținut judecătorul fondului, de la data comunicării cu privire la neîndeplinirea etapei de transmitere și înregistrare a dosarului, transmisă de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților reclamantei, prin adresa din 15 ianuarie 2009 și până la data introducerii acțiunii la data de 29 aprilie 2010, a trecut mai mult de un an fără ca pârâtele să trimită Dosarul nr. 15608/CC la un evaluator.

În condițiile în care etapa de verificare a legalității respingerii cererii de restituire în natură nu putea să necesite un interval mai mare de 6 luni, ca termen rezonabil apreciat în favoarea autorității publice, termenul de un an și 3 luni care a trecut, fără ca pârâtele să depună diligențele necesare în vederea repartizării dosarului la un evaluator (apreciind și faptul că, în decurs de 9 luni cât a durat soluționarea pe fond a cauzei, dosarul reclamantei a rămas în aceeași stare de nelucrare), a fost apreciat de prima instanță ca reprezentând un refuz nejustificat din partea pârâtului Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa dosarul reclamantei.

Cu privire la solicitarea de obligare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de plată și/sau conversie, precum și obligarea la acordarea de despăgubiri în numerar, Curtea l-a apreciat ca fiind un capăt de cerere neîntemeiat, pe de o parte, în lipsa unui raport de evaluare care să determine cuantumul despăgubirilor și, pe de altă parte, în lipsa cererii de opțiune formulată de reclamantă și înregistrată la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților conform titlului VII din Legea nr. 247/2005 după ce aceasta va lua cunoștință de cuantumul despăgubirilor . Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Recurentul-pârât critică soluția pronunțată de Curtea de apel, susținând că asimilarea termenului de 30 de zile unui termen în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul la evaluator, fiind inclusă și parcurgerea etapei evaluării, așa cum este prevăzut la art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, este total greșită. Mai mult decât atât, procedura administrativă nu se declanșează la simpla cerere a persoanei îndreptățite, ci prin transmiterea dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și prin parcurgerea etapelor până la finalizarea acesteia, prin emiterea deciziei ce constituie titlu de despăgubire.

În cauza supusă judecății, a subliniat recurentul, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent dispoziției din 2 mai 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului București în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale. Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 de către reclamantă.

Referitor la etapa evaluării, recurentul a precizat că această etapă este condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin decizia din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariția O.U.G. nr. 81/2007 și cele transmise după intrarea în vigoare a actului normativ amintit, dispoziții însoțite de avizul de legalitate emise de prefecturi. În speță, a arătat autoritatea recurentă, dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor, iar ulterior efectuării raportului de evaluare, Comisia Centrală va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, această entitate având obligația de a respecta anumite principii stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, între care și cel al acordării unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională.

În ceea ce privește aspectele reținute de instanța de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, ar depăși termenul rezonabil de soluționare a cauzei, recurentul a susținut că acestea sunt neîntemeiate, întrucât instituirea procedurii administrative descrise în cuprinsul cererii de recurs are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare. Astfel, această procedură este pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerința unor factori externi, care să determine soluții diferite în situații similare.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.

Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantei la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea situației. Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie „civilă”, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente.

Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimatei. Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În etapa procesuală a recursului, intimata-reclamantă C.J.M. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 3.100 RON. Având în vedere soluția pronunțată de către instanța de control judiciar, devin incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a pârâtului, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata către intimată a sumei de 3.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 289 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul la plata sumei de 3.100 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.J.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2011.