ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4737/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4737/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29 aprilie 2010,

reclamanta C.J.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței să stabilească cuantumul

despăgubirilor, în numerar, la valoarea de piață, pentru cele două apartamente

vândute în baza Legii nr. 112/1995 situate în imobilul din București, sector 1,

pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin dispoziția din 2

mai 2006 emisă de Primarul Municipiului București, în temeiul Legii nr.

10/2001, precum și obligarea pârâților să-i plătească efectiv despăgubirile în

numerar.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că, prin dispoziția din 2 mai 2006, Primarul General

al Municipiului București a respins cererea de restituire în natură a celor două

apartamente din imobilul situat în București, sector 1, vândute în baza Legii nr.

112/1995 și a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele

două apartamente.

Prin dispoziția din 2

mai 2006, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat București, sector

1, mai puțin cele două apartamente pentru care urmează să primească despăgubiri

conform dispoziției din 2006.

Reclamanta a mai precizat

că dosarul aferent dispoziției din 2 mai 2006 a fost înregistrat la Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum i s-a comunicat prin adresa

din 15 ianuarie 2009 a pârâtei, iar până la data audienței avută la autoritatea

pârâtă, respectiv data de 14 octombrie 2009, dosarul său nu a fost trimis evaluatorului

sau comisiei de evaluatori.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepțiile inadmisibilității

solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor, a lipsei calității procesuale

pasive a Comisiei cu privire la plata despăgubirilor și a prematurității capătului

trei de cerere, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Pârâta Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile

lipsei calității procesuale pasive cu privire la stabilirea despăgubirilor, a inadmisibilității

solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor și a prematurității solicitării

de plată, iar în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea modificatoare

depusă la termenul de judecată din 10 noiembrie 2010, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând

titlul de despăgubire pentru cele două apartamente, iar prin cererea modificatoare

depusă la termenul de judecată din 12 ianuarie 2011, a solicitat obligarea pârâtului

Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul

la un evaluator și să emită decizia titlu de despăgubire, iar pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de plată și/sau titlul

de conversie și să-i acorde despăgubiri în numerar.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința civilă

nr. 289 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității, prematurității acțiunii și lipsei

calității procesuale pasive, invocate de pârâte, ca neîntemeiate, a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamanta C.J.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, a obligat pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală

Pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită dosarul de despăgubiri al reclamantei

unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru cele două apartamente

situate în imobilul din sectorul 1, în termen de 30 de zile de la data întocmirii

raportului de evaluare și a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a examinat cu prioritate excepțiile invocate de autoritățile

pârâte, reținând următoarele:

Cu privire la excepția

inadmisibilității solicitării reclamantei ca instanța să stabilească cuantumul despăgubirilor,

invocată de pârâte, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în raport de cererea

modificatoare a acțiunii introductive de instanță, prin care reclamanta a solicitat

trimiterea dosarului său la evaluator și obligarea pârâtelor să emită decizia titlu

de despăgubire și, în baza acestuia să emită titlul de plată și/sau titlul de conversie

cu acordarea despăgubirilor în numerar, constatând faptul că solicitarea ca instanța

să stabilească despăgubirile nu se mai regăsește în capetele de cerere din acțiunea

reclamantei.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pe motiv că nu are atribuții de plată a despăgubirilor și de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe motiv că nu are atribuții de stabilire

a despăgubirilor, prima instanță a reținut că pârâtele au calitatea procesuală pasivă

în raportul juridic dedus judecății, solicitările reclamantei fiind conforme atribuțiilor

reglementate de Legea nr. 247/2005 Titlul VII, pentru fiecare dintre părțile chemate

în judecată.

În privința excepției

prematurității solicitării de plată a despăgubirilor invocată de pârâte, instanța

de fond a constatat că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fără să menționeze un anume cuantum,

despăgubirile fiind raportate la rezultatul evaluării, iar solicitarea de obligare

la acordarea de despăgubiri nu este prematură în raport de dispoziția din 2 mai

2006 a Primarului General Municipiului București, prin care s-a decis acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii

nr. 112/1995.

Pe fondul cauzei, Curtea

a reținut că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului

Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul

său, aferent deciziei din 2 mai 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București,

către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, întrucât pârâtul

refuză nejustificat să-i soluționeze notificarea, înregistrată la Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților înainte de 15 ianuarie 2009, astfel cum rezultă

din adresa de comunicare a formării Dosarului nr. 15608/CC. Din notele de ședință

depuse de pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

la 12 ianuarie 2011, a rezultat că dosarul reclamantei se află în așteptare, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor făcând referire la o anume ordine de înregistrare

a dosarelor, fără a aduce dovezi cu privire la existența unei proceduri transparente

de înregistrare și soluționare a dosarelor, astfel că susținerile autorității nu

justifică refuzul de soluționare a dosarului reclamantei.

Mai mult, a reținut judecătorul

fondului, de la data comunicării cu privire la neîndeplinirea etapei de transmitere

și înregistrare a dosarului, transmisă de către pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților reclamantei, prin adresa din 15 ianuarie 2009 și până

la data introducerii acțiunii la data de 29 aprilie 2010, a trecut mai mult de un

an fără ca pârâtele să trimită Dosarul nr. 15608/CC la un evaluator.

În condițiile în care

etapa de verificare a legalității respingerii cererii de restituire în natură nu

putea să necesite un interval mai mare de 6 luni, ca termen rezonabil apreciat în

favoarea autorității publice, termenul de un an și 3 luni care a trecut, fără ca

pârâtele să depună diligențele necesare în vederea repartizării dosarului la un

evaluator (apreciind și faptul că, în decurs de 9 luni cât a durat soluționarea

pe fond a cauzei, dosarul reclamantei a rămas în aceeași stare de nelucrare), a

fost apreciat de prima instanță ca reprezentând un refuz nejustificat din partea

pârâtului Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluționa

dosarul reclamantei.

Cu privire la solicitarea

de obligare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul

de plată și/sau conversie, precum și obligarea la acordarea de despăgubiri în numerar,

Curtea l-a apreciat ca fiind un capăt de cerere neîntemeiat, pe de o parte, în lipsa

unui raport de evaluare care să determine cuantumul despăgubirilor și, pe de altă

parte, în lipsa cererii de opțiune formulată de reclamantă și înregistrată la Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților conform titlului VII din Legea nr. 247/2005

după ce aceasta va lua cunoștință de cuantumul despăgubirilor .

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul-pârât critică

soluția pronunțată de Curtea de apel, susținând că asimilarea termenului de 30 de

zile unui termen în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să trimită

dosarul la evaluator, fiind inclusă și parcurgerea etapei evaluării, așa cum este

prevăzut la art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, este total greșită. Mai mult

decât atât, procedura administrativă nu se declanșează la simpla cerere a persoanei

îndreptățite, ci prin transmiterea dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor și prin parcurgerea etapelor până la finalizarea

acesteia, prin emiterea deciziei ce constituie titlu de despăgubire.

În cauza supusă judecății,

a subliniat recurentul, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă

în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea

reclamantei, în sensul că dosarul aferent dispoziției din 2 mai 2006 a fost transmis

de Primăria Municipiului București în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat

la Secretariatul Comisiei Centrale. Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat

în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului

notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 de către reclamantă.

Referitor la etapa evaluării,

recurentul a precizat că această etapă este condiționată de respectarea ordinii

de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin decizia din 16

septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care

Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului

Comisiei Centrale înainte de apariția O.U.G. nr. 81/2007 și cele transmise după

intrarea în vigoare a actului normativ amintit, dispoziții însoțite de avizul de

legalitate emise de prefecturi.

În speță, a arătat autoritatea

recurentă, dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei face

parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte

de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare

a dosarelor, iar ulterior efectuării raportului de evaluare, Comisia Centrală va

emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, această entitate având obligația

de a respecta anumite principii stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

cu modificările și completările ulterioare, între care și cel al acordării unor

despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și

internațională.

În ceea ce privește aspectele

reținute de instanța de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

ar depăși termenul rezonabil de soluționare a cauzei, recurentul a susținut că acestea

sunt neîntemeiate, întrucât instituirea procedurii administrative descrise în cuprinsul

cererii de recurs are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru

toate persoanele aflate în situații similare. Astfel, această procedură este pusă

în aplicare cu claritate și coerență rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate

juridică și incertitudine pentru subiectele de drept vizate, fără ingerința unor

factori externi, care să determine soluții diferite în situații similare.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte

constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde

critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările

de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia.

Potrivit dispozițiilor

art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza

situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,

Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la

alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire

în natură.

Secretariatul Comisiei

Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în

care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care

acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,

în vederea întocmirii raportului de evaluare”.

Este real că legiuitorul

nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta

nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere

dreptului reclamantei la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un

termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații

de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora,

de măsura în care ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele care

constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt

imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un

anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire

duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment

nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact ele

nu o pot exonera sine die de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții

administrative pentru rezolvarea situației.

Omisiunea legiuitorului

de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu

poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval

de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze

într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă,

nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura

preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este

condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie „civilă”,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamanților și cel al autorităților

competente.

Deși argumentele

recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005

care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe

învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă

un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase

a intimatei.

Așa cum rezultă

din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea

pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative

și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata

excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut

în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate

ocrotit în Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În etapa procesuală

a recursului, intimata-reclamantă

C.J.M. a solicitat acordarea cheltuielilor de

judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de

3.100 RON.

Având în vedere

soluția pronunțată de către instanța de control judiciar, devin incidente dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare,

Înalta Curte va respinge recursul formulat de

Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor,

ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a pârâtului, Înalta

Curte îl va obliga pe acesta la plata către intimată a sumei de 3.100 RON, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 289 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 3.100 RON

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă C.J.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie

2011.