ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5762/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta S.I.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca prin hotărârea ce va pronunța să se stabilească valoarea despăgubirilor la care reclamanta are dreptul potrivit legii 10/2001 și să se dispună atribuirea de acțiuni la fondul „Proprietatea”, în raport de valoarea despăgubirilor. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea demersurilor de evaluare a despăgubirilor la care are dreptul potrivit legii 10/2001 și să îi atribuie, conform legii, acțiuni la fondul „Proprietatea” în raport de valoarea despăgubirilor.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 06 noiembrie 2006, Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 6697 prin care Primarul General al Mun. București decidea să respingă cererea sa de restituire în natură a imobilului situat în București. Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 a primarului Mun. București și excepția inadmisibilității stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii. În susținerea excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 emisă de către Primarul Municipiului București, pârâta a arătat că imobilul situat în București, a aparținut numitei C.I.A., care nu a înțeles a formula ea însăși notificare în termenul și condițiile Legii 10/2001, ci fiica sa, autoarea reclamantei.

Reclamanta, prin apărător, a precizat obiectul acțiunii, arătând că a înțeles a investi instanța exclusiv cu o cerere privind obligarea pârâtei C.C.S.D. la desemnarea unui evaluator, în vederea întocmirii unui raport de evaluare în dosarul nr. 32774/CC.

Prin Încheierea din 19 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a instanței competente cu soluționarea excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 emisă de către Primarul Municipiului București, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile invocate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul în privința căruia s-a invocat această excepție nu este supus cenzurii instanței de contencios administrativ, ci celei civile, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a dispus amânarea pronunțării pentru data de 26 octombrie 2010. Prin Sentința civilă nr. 4157 din 26 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității ca nefondată; a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.I.E., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze un evaluator sau o societate de evaluatori în vederea întocmirii raportului de evaluare în dosarul înregistrat sub nr. 32774/CC.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În raport de precizarea obiectului acțiunii, respectiv de faptul că reclamanta a înțeles a investi instanța exclusiv cu o cerere privind obligarea pârâtei C.C.S.D. la desemnarea unui evaluator, în vederea întocmirii unui raport de evaluare în dosarul nr. 32774/CC, instanța a apreciat că excepția inadmisibilității cererii privind obligarea C.C.S.D. la stabilirea cuantumului despăgubirilor apare ca nefondată, fapt ce impune respingerea acesteia ca atare. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că dosarul a fost primit de către pârâtă în anul 2006, iar până la data formulării acțiunii în instanță, în anul 2010, aceasta nu a finalizat procedura administrativă de soluționare a cererii de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.

Instanța de fond a apreciat, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005, că legiuitorul nu a prevăzut un termen de analizare a dosarelor privind propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și nici de transmitere a acestora către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, dar această împrejurare nu este de natură a justifica tergiversarea soluționării cererii de către autoritatea pârâtă. S-a reținut de către instanță că intervalul de timp de peste 3 ani scurs de la data înregistrării dosarului reclamantei la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și până la sesizarea instanței de către aceasta nu poate fi considerat un termen rezonabil, expresie a garanției unui proces echitabil statuat în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Împotriva Sentinței civile nr. 4157 din 26 octombrie 2010 și a Încheierii din 19 octombrie 2010 a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a respins cererea de sesizare a Tribunalului în vederea soluționării excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 emisă de primăria Mun. București.

Astfel, se arată că dreptul persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii aferente imobilelor preluate abuziv se stabilește prin dispozițiile/deciziile emise de către entitățile notificate, iar, în cadrul procedurilor administrative reglementate prin Legea nr. 247/2005, acest drept se concretizează, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, numai după parcurgerea procedurii administrative amintite, iar, în cadrul acestei proceduri, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă Statul român (a se vedea art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare).

Recurenta consideră că dispoziția primarului reprezintă un act administrativ, întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001 dispoziția de restituire în natură sau, după caz, de refuz a restituirii în natură, este atributul exclusiv al primarului, urmare a sesizării primăriei (ca unitate deținătoare) de către persoana interesată, printr-o notificare, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege. Se apreciază că drepturile și obligațiile care iau astfel naștere reprezintă efectele unei singure voințe juridice, care provine de la administrația publică locală, astfel încât dispoziția primarului este un act juridic unilateral, trăsătură caracteristică actului administrativ.

Sub aspectul obligării instanței de fond la emiterea deciziei cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil, recurenta apreciază că, în mod netemeinic și nelegal, aceasta a obligat la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, neținând cont de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamantei. Se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că s-a încălcat dreptul persoanei la soluționare într-un termen rezonabil, deși Primăria Mun. București și-a depășit limitele învestirii prin emiterea unei dispoziții în favoarea reclamantei, neținând cont de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum și faptul că instanța a pronunțat o soluție netemeinică, neținând cont de prevederile deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815/2008 și de practica judiciară în materie de retrocedare a proprietăților.

Recurenta arată că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune mai multe etape obligatorii, finalizându-se cu aprobarea raportului de evaluare în Ședința Comisiei Centrale și emiterea Deciziei, precum și faptul că instanța ar fi trebuit să țină seama că Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind astfel o modalitate de soluționare convenabilă pentru toți. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte, a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond în mod greșit a respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 6697/2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, Înalta Curte, constată că acesta este neîntemeiat și nu poate fi primit. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul.

Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze.” Prima instanță, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în textul citat, a respins în mod corect excepția de nelegalitate, reținând incidența prevederilor art. 5 alin. (2) din aceeași lege, care exceptează de la controlul de legalitate înfăptuit de instanțele de contencios administrativ „actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”. Un astfel de recurs paralel s-a prevăzut prin art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte, constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.

Este real că legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamanților la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamanților, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea situației. Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri. Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Astfel, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente.

Susținerile recurentei privind ordinea de soluționare a dosarelor pot fi reținute doar în măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut referire mai sus. Astfel fiind, Înalta Curte, constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 4157 din 26 octombrie 2010 și a Încheierii din 19 octombrie 2010 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.