ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5762/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5762/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta S.I.E. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ca prin hotărârea ce va pronunța să se stabilească valoarea

despăgubirilor la care reclamanta are dreptul potrivit legii 10/2001 și să se

dispună atribuirea de acțiuni la fondul „Proprietatea”, în raport de valoarea

despăgubirilor. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

efectuarea demersurilor de evaluare a despăgubirilor la care are dreptul

potrivit legii 10/2001 și să îi atribuie, conform legii, acțiuni la fondul „Proprietatea”

în raport de valoarea despăgubirilor.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că la data de 06 noiembrie 2006, Primăria Municipiului

București a emis Dispoziția nr. 6697 prin care Primarul General al Mun. București

decidea să respingă cererea sa de restituire în natură a imobilului situat în

București.

Pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a

invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 a primarului Mun.

București și excepția inadmisibilității stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii.

În susținerea

excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 emisă de către Primarul

Municipiului București, pârâta a arătat că imobilul situat în București, a

aparținut numitei C.I.A., care nu a înțeles a formula ea însăși notificare în

termenul și condițiile Legii 10/2001, ci fiica sa, autoarea reclamantei.

Reclamanta, prin

apărător, a precizat obiectul acțiunii, arătând că a înțeles a investi instanța

exclusiv cu o cerere privind obligarea pârâtei C.C.S.D. la desemnarea unui

evaluator, în vederea întocmirii unui raport de evaluare în dosarul nr. 32774/CC.

Prin Încheierea din

19 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de sesizare a instanței competente

cu soluționarea excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 emisă de

către Primarul Municipiului București, reținând că nu sunt îndeplinite

condițiile invocate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât actul

în privința căruia s-a invocat această excepție nu este supus cenzurii

instanței de contencios administrativ, ci celei civile, conform dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și a dispus amânarea pronunțării pentru data de 26 octombrie

2010.

Prin Sentința civilă nr.

4157 din 26 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității ca nefondată; a

admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.I.E., în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; a

obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze un

evaluator sau o societate de evaluatori în vederea întocmirii raportului de

evaluare în dosarul înregistrat sub nr. 32774/CC.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În raport de

precizarea obiectului acțiunii, respectiv de faptul că reclamanta a înțeles a

investi instanța exclusiv cu o cerere privind obligarea pârâtei C.C.S.D. la

desemnarea unui evaluator, în vederea întocmirii unui raport de evaluare în

dosarul nr. 32774/CC, instanța a apreciat că excepția inadmisibilității cererii

privind obligarea C.C.S.D. la stabilirea cuantumului despăgubirilor apare ca

nefondată, fapt ce impune respingerea acesteia ca atare.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că dosarul a fost primit de către pârâtă în anul 2006, iar până

la data formulării acțiunii în instanță, în anul 2010, aceasta nu a finalizat

procedura administrativă de soluționare a cererii de emitere a deciziei

reprezentând titlu de despăgubiri.

Instanța de fond a

apreciat, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005,

că legiuitorul nu a prevăzut un termen de analizare a dosarelor privind

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și nici de transmitere a

acestora către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, dar

această împrejurare nu este de natură a justifica tergiversarea soluționării

cererii de către autoritatea pârâtă.

S-a reținut de către

instanță că intervalul de timp de peste 3 ani scurs de la data înregistrării

dosarului reclamantei la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor și până la sesizarea instanței de către aceasta nu poate fi

considerat un termen rezonabil, expresie a garanției unui proces echitabil

statuat în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Împotriva Sentinței civile

nr. 4157 din 26 octombrie 2010 și a Încheierii din 19 octombrie 2010 a declarat

recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticându-le

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a respins

cererea de sesizare a Tribunalului în vederea soluționării excepției de

nelegalitate a Dispoziției nr. 6697/2006 emisă de primăria Mun. București.

Astfel, se arată că dreptul

persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii aferente imobilelor preluate

abuziv se stabilește prin dispozițiile/deciziile emise de către entitățile

notificate, iar, în cadrul procedurilor administrative reglementate prin Legea nr.

247/2005, acest drept se concretizează, în ceea ce privește stabilirea

cuantumului despăgubirilor, numai după parcurgerea procedurii administrative amintite,

iar, în cadrul acestei proceduri, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor reprezintă Statul român (a se vedea art. 3 lit. a) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare).

Recurenta consideră

că dispoziția primarului reprezintă un act administrativ, întrucât în cuprinsul

Legii nr. 10/2001 dispoziția de restituire în natură sau, după caz, de refuz a

restituirii în natură, este atributul exclusiv al primarului, urmare a

sesizării primăriei (ca unitate deținătoare) de către persoana interesată,

printr-o notificare, în cadrul termenului imperativ stabilit de lege. Se

apreciază că drepturile și obligațiile care iau astfel naștere reprezintă efectele

unei singure voințe juridice, care provine de la administrația publică locală,

astfel încât dispoziția primarului este un act juridic unilateral, trăsătură

caracteristică actului administrativ.

Sub aspectul

obligării instanței de fond la emiterea deciziei cu motivarea încălcării

principiului procesului rezonabil, recurenta apreciază că, în mod netemeinic și

nelegal, aceasta a obligat la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii

raportului de evaluare, neținând cont de aspectele obiective ale soluționării

dosarului de despăgubire al reclamantei.

Se arată că instanța

de fond a reținut în mod greșit că s-a încălcat dreptul persoanei la

soluționare într-un termen rezonabil, deși Primăria Mun. București și-a depășit

limitele învestirii prin emiterea unei dispoziții în favoarea reclamantei,

neținând cont de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum și

faptul că instanța a pronunțat o soluție netemeinică, neținând cont de

prevederile deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815/2008

și de practica judiciară în materie de retrocedare a proprietăților.

Recurenta arată că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură

complexă, ce presupune mai multe etape obligatorii, finalizându-se cu aprobarea

raportului de evaluare în Ședința Comisiei Centrale și emiterea Deciziei,

precum și faptul că instanța ar fi trebuit să țină seama că Decizia nr. 2815/2008

a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a

persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate

la Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind astfel o modalitate de

soluționare convenabilă pentru toți.

Examinând cauza și

sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de

recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul

este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte, a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În ceea ce privește

motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond în mod greșit a respins

excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 6697/2006 emisă de Primarul General al

Municipiului București, Înalta Curte, constată că acesta este neîntemeiat și nu

poate fi primit.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții

interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde

soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța

de contencios administrativ competentă și suspendă cauza. Încheierea de

sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de

atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată

odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța

în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios

administrativ competentă să o soluționeze.”

Prima instanță,

verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în textul

citat, a respins în mod corect excepția de nelegalitate, reținând incidența

prevederilor art. 5 alin. (2) din aceeași lege, care exceptează de la controlul

de legalitate înfăptuit de instanțele de contencios administrativ „actele administrative

pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o

altă procedură judiciară”. Un astfel de recurs paralel s-a prevăzut prin art. 26

din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte, constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, „(4) Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus

acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la

analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Secretariatul

Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1)

și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost

respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de

evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare”.

Este real că

legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor

dosare, însă aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de

mare încât să aducă atingere dreptului reclamanților la aceste măsuri

reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se

consacră în practică în funcție de anumite situații de fapt, de greutăți

întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care

ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.

Toate considerentele

care constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte

care nu sunt imputabile reclamanților, iar până la un punct nici pârâtei,

trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de

cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine

unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate

de instituția pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligațiile

sale, statul trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea

situației.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor

statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică

să determine ea însăși acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.

Soluționarea unei

cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din C.E.D.O.,

garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea

procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de

natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată

în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate

fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la

Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente,

dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când

sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de

la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în

funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența

sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul

reclamanților și cel al autorităților competente.

Susținerile

recurentei privind ordinea de soluționare a dosarelor pot fi reținute doar în

măsura în care urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil,

la care s-a făcut referire mai sus.

Astfel fiind, Înalta

Curte, constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală,

pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței

civile nr. 4157 din 26 octombrie 2010 și a Încheierii din 19 octombrie 2010 ale

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.