ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1984/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele : Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 21 iulie 1999 sub nr. 12511/1999, reclamanta P.M.V. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Paris, sector 1 și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul menționat (teren și construcție). Prin Sentința civilă nr. 20183 din 25 noiembrie 1999 Judecătoria Sectorului 1 București, având în vedere valoarea imobilului, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 3659/2000 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în fața căruia, la data de 05 februarie 2001, reclamanta și-a modificat cererea în sensul lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză a pârâților R.D.C., R.C., P.C., P.T. și C.E., în contradictoriu cu care a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, cu obligarea cumpărătorilor să-i restituie în natură apartamentele respective. În precizarea cererii modificatoare, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului fără titlu legal, conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. S-a mai arătat că tatăl reclamantei H.D.C.

era exceptat de la naționalizare conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950, întrucât era intelectual profesionist având diverse misiuni diplomatice din partea Guvernului României până în anul 1947, iar până la data decesului în anul 1967 a beneficiat de ajutor social din partea Asociației române a Ordinului Suveran al Maltei întrucât era în vârstă și bolnav. Reclamanta a mai arătat că vânzătorul a fost de rea-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare deoarece fusese notificat încă din anul 1994 că revendică imobilul, în calitate de moștenitor, iar cumpărătorii au fost de rea-credință întrucât au făcut abstracție de situația juridică a imobilului, știind că există moștenitori care au solicitat revendicarea acestuia.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 480, art. 46 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, art. 948, 968, 970, 1285 C. civ. La termenul din data de 18 iunie 2001 reclamanta a declarat că solicită introducerea în cauză în calitate de pârâte a Municipiului București prin Primarul General și a Statului Român prin Ministerul de Finanțe. Prin Sentința civilă nr. 1912 din 17 decembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, reținând în considerente faptul că reclamanta nu și-a dovedit calitatea de moștenitor în raport de persoana care a dobândit imobilul în litigiu în calitate de proprietar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. În cursul judecării apelului a decedat pârâta C.E., moștenitoarea acesteia fiind pârâta P.T., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. x/2002 eliberat de B.N.P. - C.M.G., citată în cauză și în această calitate. Prin decizia civilă nr. 352 din 26 septembrie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 993/2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, cale de atac ce a fost trimisă spre soluționare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3023 din 22 martie 2006, la Curtea de Apel București.

Pe parcursul soluționării recursului a decedat pârâtul P.C., moștenitorii acestuia - P.T. și P.A., conform certificatului de moștenitor nr. x/2006 eliberat de B.N.P. - G.C.M. - fiind citați în cauză în această calitate. Prin decizia civilă nr. 1969 din 07 noiembrie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 7273/2002 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a casat decizia civilă recurată, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a desființat sentința de fond și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut faptul că certificatul de calitate de moștenitor din 21 mai 2002 eliberat de B.N.P.

- C.A.B. stabilește calitatea de unic moștenitor a reclamantei P.M.B. (născută H.) după defunctul H.D. (zis și H.C.D.), decedat la data de 27 ianuarie 1967. În plus, instanța de recurs a mai reținut faptul că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin cererea pe care a adresat-o organelor administrative, reclamanta a fost repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma autorului său. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București sub nr. 1324/299/2007. În dosar a fost administrată o expertiză tehnică în specialitatea topografie, fiind depus la dosar raportul de expertiză din 25 mai 2007 întocmit de expert M.S., care a identificat imobilul revendicat de reclamantă ca fiind compus din teren în suprafață de 426 m.p., pe care se află edificată o casă cu un etaj și subsol în suprafață de 186 m.p.

și un garaj mansardat în suprafață de 23,50 m.p. Prin Sentința civilă nr. 9842 din 21 iunie 2007 Judecătoria sector 1 București și-a declinat competenta materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că, atât la data sesizării instanțelor cât și la data pronunțării hotărârii de declinare, valoarea imobilului a atras competența Tribunalului București în calitate de primă instanță de fond. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26728/3/2007. În cursul judecății a decedat pârâta P.T., al cărui moștenitor este pârâtul P.A., conform certificatului de moștenitor nr. x/2007. Prin sentința civilă nr. 1152/ F din 13 iunie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de revendicare și ca neîntemeiată cererea formulată și precizată de reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, că analiza sintagmei „imobil preluat de stat cu titlu” din art. 1 din Legea nr. 112/1995 trebuie făcută prin raportare la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în cauză, după regula tempus regit actum. Or, în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și a normelor metodologice cuprinse în H.G. nr. 20/1996 cu modificările aduse prin H.G. nr. 11/1997, imobilul în cauză era preluat de stat cu titlu, chiriașii având drept de cumpărare conform art. 9 din lege. Preluarea imobilului a avut loc în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la autorul reclamantei D.C.H., care îl dobândise cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Instanța de fond a mai reținut și faptul că în speță au fost respectate prevederile art. I pct. 1-5 și art. II din decret, întrucât identitatea dintre persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar există în cauză, simpla eroare materială strecurată în anexa la decret cu privire la numele persoanei deposedate nefiind echivalentă cu nerespectarea identității dintre persoana menționată ca proprietar și adevăratul proprietar al imobilului.

De asemenea, reclamanta nu a dovedit că autorul său era, la vremea aplicării decretului, exceptat de la naționalizare, încadrându-se în art. II din decret, în calitate de intelectual profesionist (funcționar), autorul reclamantei deținând funcția diplomatică numai până în 1947, iar naționalizarea bunului având loc în anul 1950. Chiar și în situația în care s-ar considera că statul nu a avut un titlu legal asupra imobilului, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Or, în cauza de față, nicio dovadă nu s-a făcut de către reclamantă contra prezumției relative instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ., de bună-credință a pârâților achizitori.

Reclamanta nu a revendicat imobilul anterior încheierii contractelor și nici nu a adresat o cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995. Din acest punct de vedere, adresarea unei notificări cu privire la intențiile sale revendicative numai pârâtului SC H.N. SA, în 1994, rămâne nerelevantă. Cât privește revendicarea imobilului, tribunalul a reținut că legea specială (art. 7 alin. (4) și art. 18 lit. c) din lege) acordă preferință titlului de proprietate al cumpărătorului, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu respectarea prevederilor acestei legi. În concluzie, titlurile de proprietate opuse de pârâții P. și R. pentru imobilul construcție și terenul aferent sunt preferabile celui invocat de reclamantă, pe criterii rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Cât privește terenul liber de construcții aflat în proprietatea Municipiului București, având în vedere că reclamanta a adresat notificare pentru restituirea întregului imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu a înțeles în prezenta cauză să invoce nesoluționarea notificării, motiv pentru care nici probatoriul administrat în cauză nu a urmat criteriile de reparație impuse de lege (restituire în natură sau despăgubiri în cazul în care terenul nu mai este liber, în sensul legii), dar și ținând seama de faptul că reclamanta are căi distincte pentru a o supune controlului judecătoresc, după parcurgerea etapei administrative, tribunalul a considerat că se impune, de asemenea, respingerea acțiunii în revendicare, pe dreptul comun.

Referitor la incidența în cauză a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării. Atât timp cât dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenției, nu se poate discuta despre existența unui bun al reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta se bucură de speranța legitimă de restituire în natură, respectiv prin echivalent a bunului, după criteriile prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P.M.V. În motivarea apelului, apelanta-reclamantă P.M.V. a arătat că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe care o pronunțat-o pe baza deciziei date de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, la data de 09 iunie 2008, fără ca această decizie să existe la data rămânerii în pronunțare.

Constatarea Supremei Instanțe potrivit căreia concursul dintre dreptul comun și legea specială în materia revendicărilor imobiliare se rezolvă de regulă în favoarea legii speciale (Legea nr. 10/2001), nu este valabilă decât în cazul „acțiunilor formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ” . Or, acțiunea de față a fost formulată și înregistrată la instanța de fond la data de 21 iulie 1999. Nici invocarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu este corectă, dimpotrivă, la data când apelanta-reclamantă a introdus acțiunea avea dreptul să formuleze acțiune întemeiată pe dreptul comun, deoarece nu exista o lege de reparație la acel moment. Din această perspectivă, soluția dată în comparația de titluri și anume aceea că titlurile mai noi, obținute pe calea Legii nr. 112/1995 ar prevala asupra titlului mai vechi și nu invers, este greșită, deoarece se întemeiază pe reguli și principii derogatorii care nu se aplicau în speță.

Se critică și respingerea acțiunii sub aspectul dreptului de proprietate asupra terenului neocupat de construcții, care, oricum nu fusese vândut nimănui și există în patrimoniul statului și acum. Referirile instanței la practica Curții Europene a Drepturilor Omului și la faptul că imobilul revendicat nu ar fi un bun pentru apelantă, în sensul definiției date de Protocolul 1 la Convenție, de asemenea, sunt greșite. Și în situația în care terțul dobânditor este de bună-credință, vânzarea de către stat constituie o expropriere injustă, cu privire la un bun, chiar dacă nu există hotărâri judecătorești definitive prealabile care să recunoască dreptul de proprietate al adevăratului proprietar. Greșit instanța de fond a considerat că titlul de preluare al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, este valabil, întrucât a fost preluat pe numele greșit de H.C.

(în loc de H…), aplicat unei persoane exceptate și este contrar Constituției contemporane lui, precum și actelor și pactelor internaționale la care România era parte. Compararea titlurilor este independentă de valabilitatea sau nu a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În calitate de succesori în drepturi ai statului, chiriașii-cumpărători nu pot opune reclamantei decât titluri având aceeași putere ca și titlul autorului lor, în speță Statul Roman, astfel că acțiunea în revendicare este perfect întemeiată. Nulitatea absolută a contractelor rezultă din conivența frauduloasă a vânzătorului și cumpărătorilor, care, deși știau că bunul este naționalizat, au speculat asupra lui. Bunul nu putea face obiectul vânzării-cumpărării fiindcă fiind preluat fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 111 din 13 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 26728/3/2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M.V., care a fost admis prin decizia nr. 3636 din 10 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, fără a da posibilitatea părților să-și formuleze poziția în raport de cele statuate prin respectiva hotărâre, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. și a principiilor respectării dreptului la apărare și al contradictorialității care trebuie să guverneze desfășurarea procesului civil. Pe de altă parte, problemele de drept dezlegate au avut în vedere, așa cum în mod expres se arată în considerentele deciziei, față de limitele învestirii stabilite prin recursul în interesul legii declarat, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, principiile care au stau la baza soluționării recursului în interesul legii nu pot fi invocate în prezentul litigiu, față de faptul că învestirea instanței a avut loc la data de 21 iulie 1999 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), temeiul de drept al cererii fiind dispozițiile art. 480 C. civ., norme cu caracter general care nu intră în concurs cu norme cuprinse în legea specială.

De aceea, principiul speciala generalibus derogant a fost greșit invocat de Curtea de Apel. Apreciind că, în prezența învestirii instanței cu o acțiune în revendicare formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., compararea titlurilor de proprietate ce se opun este necesară și posibilă, că în această analiză comparativă susținerea reclamantei în sensul nevalabilității preluării imobilului de către stat este relevantă, și constatând că, în mod nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei susțineri și a refuzat compararea titlurilor de proprietate ce se opun, Înalta Curte a apreciat că, în cauză nu a existat o cercetare a fondului, impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în temeiul alt.

312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte a apreciat că se impune ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării pricinii să lămurească aspectele legate de întinderea dreptului de proprietate pretins de reclamantă asupra terenului, aceasta presupunând verificări de fapt incompatibile cu natura căii de atac analizate. Față de dispozițiile art. 12, 21 și 26 din Legea nr. 112/1995 și fără a nega caracterul special al acestui act normativ, pentru corecta soluționare a cererii formulate de reclamantă în privința terenului situat la adresa menționată, este necesar a se stabili cu prioritate care este întinderea și natura terenului solicitat, dacă acesta este teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau dacă, dimpotrivă, excede domeniului de reglementare a actului normativ special.

În rejudecarea apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de apel București, secția a IV-a civilă sub nr. 8063/2/2001. Prin decizia civilă nr. 679/ A din 12 nov 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă pentru următoarele considerente: Instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt, în sensul că fostul proprietar al imobilului revendicat, situat în București, str. Paris, compus din teren în suprafață de circa 435,90 m.p. și construcții, a fost D.C.H., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Reclamanta este unica moștenitoare a acestuia, conform certificatului de calitate nr. x/2002 eliberat de B.N.P.

– C.A.B. Imobilul menționat mai sus a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poz. 85 din lista anexă, de la H.D.C. Reclamanta nu a formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 11271995. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996 Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâților P.C. și P.T. (al căror moștenitor este pârâtul P.A.) apartamentul nr. 2 de la această adresă, situat la parter, cu compunerea arătată în contract, precum și suprafața de 32,61 m.p. teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996 Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, a vândut pârâtei C.E. (al cărei moștenitor este pârâtul P.A.) apartamentul nr. 1 de la această adresă, situat la parter, cu compunerea arătată în contract, precum și suprafața de 20,23 m.p. teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1997 Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâților R.D.C. și R.C. apartamentul nr. 2 de la această adresă, situat la etajul 2, cu compunerea arătată în contract, precum și suprafața de 107 m.p. teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996. La data de 10 august 2001 reclamanta a înregistrat la B.E.J. - E. și P. notificarea nr. x, înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 14 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din str. Paris și a terenului aferent în suprafață de 435,90 m.p.

(fila 69 din Dosarul nr. 1324/299/2007). În rejudecarea apelului, având în vedere hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, obligatorie pentru judecătorii fondului, instanța de apel a apreciat că acestea vizează: A. analiza valabilității/nevalabilității titlului statului, B. critici legate de modul de soluționare a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995; C. critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, prin compararea titlurilor de proprietate; D. critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

A. analiza valabilității/ nevalabilității titlului statului. Din perspectiva art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, Curtea a constatat nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile contravenea în mod flagrant art. 8 și art. 11 din Constituția din 1948 cu privire la proprietatea privată, precum și dispozițiilor art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. În consecință, întrucât preluarea imobilul revendicat s-a făcut fără vreo justificare întemeiata pe cauză de utilitate publică ori pe interesul general și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, în baza unui act normativ neconstituțional, Curtea constată că bunul revendicat nu a ieșit legal din patrimoniul adevăratului proprietar, autorul apelantei-reclamante.

B. criticile legate de modul de soluționare a capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995. Curtea a analizat, contrar susținerilor apelantei ca fiind subsidiare, cu prioritate criticile legate de modul de soluționare a acțiunii în constatarea nulității, considerând că acest aspect are relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate.

Astfel, în situația în care contractele de vânzare-vânzare ce reprezintă titlurile de proprietate ale pârâților asupra imobilului revendicat ar fi anulate ca urmare a admiterii acestui capăt de cerere, acțiunea în revendicare ar fi admisă, fiind în ipoteza în care numai reclamantul are un titlu asupra imobilul în litigiu, iar pârâtul nu are decât posesia și nu se poate prevala de un titlu de proprietate valabil asupra imobilului revendicat; iar în situația în care s-ar constata valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța va proceda în continuare la compararea titlurilor exhibate de ambele părți, fiind în ipoteza în care ambele părți înfățișează câte un titlu asupra imobilului în litigiu.

Ca motiv de nevalabilitate ale contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, reclamanta a invocat cauza ilicită. Din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea a constatat că, în mod corect, a reținut prima instanță de fond că pârâții-cumpărători au fost de bună-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se solicită a se constata. Cum nulitatea este acea sancțiune care lipsește actul juridic civile de acele efecte care sunt contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a analizat conformitatea cu legea a actelor juridice contestate, în raport de momentul încheierii lor.

Astfel, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare x din 24 decembrie 1996, y din 24 decembrie 1996 și z din 27 ianuarie 1997, erau în vigoare dispozițiile H.G. nr. 20/1996, pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, care la art. 1 alin. 2 prevedea că „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 (...)”. După încheierea acestor acte juridice, la data de 04 februarie 1997 a fost publicată în M. Of. H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 stabilite prin H.G.

nr. 20/1996, care a prevăzut că „Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.” Prin urmare, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare enunțate mai sus, cadrul legislativ prevedea că o preluare a bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950 era o preluare cu titlu, astfel că pârâții aveau vocația de a cumpăra apartamentele în care locuiau cu chirie, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, din examinarea actelor care au stat la baza încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare și a cererilor de cumpărare instanța a reținut că pârâții cumpărători și-au îndeplinit obligația de minimă diligență de a se informa asupra situației juridice a imobilului pe care intenționau sa îl cumpere, aflând că imobilul nu figura ca fiind în litigiu și nici cu notificări pe lista Primăriei Municipiului București, fiind avizate favorabil, potrivit referatului Oficiului Juridic, în sensul îndeplinirii condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Curtea a mai constatat că, până la apariția legii nr. 10/2001, reclamanta nu a înțeles să uzeze de dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu a formulat acțiuni în revendicare și nu a notificat în vreun alt mod pe pârâții-cumpărători cu privire la revendicarea imobilului.

Buna-credință este o chestiune de fapt prezumată relativ conform art. 1899 alin. (2) C. civ., sarcina probei relei-credințe revenind reclamantei. Instanța apreciază, invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, că, prin faptul că la data de 2 octombrie 1994 a notificat SC H. SA cu privire la intenția sa de a revendica imobilul, reclamanta nu a răsturnat prezumția relativă de bună-credință a cumpărătorilor, deoarece prin acel mijloc de probă a dovedit numai reaua-credință a SC H.N. SA, ca mandatar al vânzătorului, nu și a cumpărătorilor, cărora li s-a adus la cunoștință de către Oficiul Juridic că la data încheierii contractelor „nu există litigii cu SC H.N. SA pe acest apartament”.

Pentru aceste motive, instanța de apel a constatat că motivul de nulitate absolută invocat de reclamantă, constând în aceea că cele trei contracte de vânzare-cumpărare au o cauză ilicită, nu se confirmă prin probele administrate în cauză. Curtea de Apel a mai reținut că eroarea comună și invincibilă este un mod originar de dobândire a proprietății, iar nu unul derivat. Pentru ca aparența să fie creatoare de drept, sunt îndeplinite cumulativ condițiile: 1. să existe o eroare comună și invincibilă; 2. subdobânditorul să fie de bună-credință; 3. actul încheiat între proprietarul aparent și terț să fie cu titlu oneros.

Astfel, la momentul încheierii contractelor contestate în prezenta cauză exista eroare, întrucât situația de fapt aparentă nu corespundea realității - Statul era în aparență proprietarul imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, însă ulterior s-a dovedit că acest lucru nu era real (prin hotărârea de față instanța a statuat asupra nevalabilității titlului de preluare al statului).

De asemenea, această eroare a fost una comună, fiind împărtășită public (prin publicarea Decretului nr. 92/1950 și a listelor anexă în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950, titlul de preluare al statului a devenit opozabil erga omnes), dar și invincibilă, întrucât, cu toate diligențele pe care le-ar fi întreprins la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, chiriașii-cumpărători nu ar fi reușit să cunoască o altă situație juridică a imobilului decât acea de imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950, care era definit de legislația în vigoare la acel moment (art. 1 din H.G. nr. 20/1996) ca fiind un titlu valabil de preluare. Condiția bunei-credințe a achizitorului a fost analizată, stabilindu-se că nu există nicio dovadă că pârâții au fost avizați în privința intenției reclamantei de revendicare a imobilului, iar actele încheiate de pârâți cu privire la apartamentele în litigiu și terenul de sub ele sunt cu titlu oneros.

De asemenea, apelanta a mai invocat, prin motivele de apel, faptul că simpla buna-credință a cumpărătorilor nu creează drept de proprietate, decât dacă este unită cu o posesie utilă, exercitată pe o durată de 10-20 de ani. Nici această critică nu a fost reținută de către Curte, care a considerat că în mod legal prima instanță a analizat acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, temei de drept potrivit căruia simpla bună-credință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoana decât adevăratul proprietar.

C. critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice; Instanța de casare a trasat în sarcina instanței de apel obligația de a identifica criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, ținând cont de faptul că legea nu oferă astfel de criterii în cazul când ambele părți invocă un titlu. Apelanta-reclamantă susține că titlul autorului său H.C., actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, este preferabil, deoarece imobilul nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul autorului său și are dată mai veche, iar intimații-pârâți persoane fizice solicită a se acorda preferință titlurilor lor de proprietate, deoarece au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de către părțile în litigiu, instanța de apel a apreciat că, pentru a avea câștig de cauză, era necesar a fi îndeplinită premisa admiterii cererii în revendicare, respectiv aceea ca reclamanta să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, din culpa reclamantei, întrucât aceasta a fost în pasivitate și nu a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, în schimb a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a constatat că în mod corect a apelat instanța de fond la jurisprudența Curții E.D.O., reținând că autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării; că dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenției, iar notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost încă soluționată astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun actual al reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Curtea Europeană a constatat că cererile de restituire cu care au sesizat instanțele interne și autoritățile administrative nu se raportau la un “bun actual” al reclamanților. Curtea a statuat că reclamanții se puteau prevala, eventual, de o creanță condiționată, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au demarat reclamanții. Instanța de apel a reținut, invocând jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că apelanta-reclamantă nu are un „bun” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, ci numai o creanță condiționată de parcurgerea de către reclamantă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.

În al doilea rând, instanța de apel a reținut principiul fundamental de drept al securității raporturilor juridice, avut în vedere de Curtea europeană regulă de drept ce „se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României, 6 decembrie 2007), considerând, în speță, că (în care titlul pârâților a fost obținut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/195, reclamanta neformulând cerere de restituire conform Legii nr. 112/1995) că admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului civil. În al treilea rând, instanța a reținut că, prin respingerea acțiunii în revendicare nu se îngrădește dreptul reclamantei de a obține măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001.

D. critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București. Prin decizia de casare s-a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de a stabili întinderea și natura terenului solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, dacă este teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau dacă, dimpotrivă, excede domeniului de reglementare a actului normativ special, față de dispozițiile art. 12, 21 și 26 din Legea nr. 112/1995. În fața instanței de rejudecare, apelanta-reclamantă și-a precizat întinderea câtimii obiectului cererii, în sensul că, astfel cum reiese din raportul de expertiză efectuat în cauză, imobilul din str. Paris este format din teren în suprafață de 426 m.p., suprafața construită este de 186 m.p.

(corpul principal) plus 23,50 m.p. (garajul), în total 209,50 m.p., iar terenul revendicat de la pârâtul Municipiul București este în suprafață de 426-209,50=216,50 m.p. Fiind stabilită de către apelanta-reclamantă întinderea terenului solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, în baza raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, instanța a analizat natura juridică a acestui teren, în raport de normele juridice indicate de către instanța de casare. Astfel, verificând modul de aplicare a disp. art. 12, 21, 26 alin. (3) din Legea nr. 112/ 1995 și art. 37 din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, instanța de apel a constatat din examinarea contractelor de vânzare cumpărare, că suprafața de teren vândută pârâților este cea de sub construcție, de 186 m.p.+23,50 m.p.

Restul suprafeței de teren până la 426 m.p. (de 216,50 m.p.) reprezintă teren liber de construcții, care a rămas în proprietatea statului, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995. Aplicând criteriul reglementat chiar de lege, al naturii proprietății respective la data trecerii în proprietatea statului, instanța a reținut că noțiunea de teren aferent se circumscrie acelei suprafețe din teren care asigură folosirea normală a construcției pe lângă care se află și care asigură realizarea firească a scopului pentru care aceasta a fost edificată și care nu se restituie foștilor proprietari în natură. Reclamanta, în calitate de moștenitoare a fostului proprietar avea posibilitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza acestei legi speciale de reparație.

Or, reclamanta nu a formulat o astfel de cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, iar notificarea din 10 august 2001 va urma regimul juridic prevăzut de legea specială de reparație nr. 10/2001.

S-a menționat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că terenul aferent locuinței înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 reprezintă nu numai terenul de sub construcție, ci întreaga suprafață care asigură o utilizare normală a construcției înstrăinate . În aceste condiții, Curtea a constatat că acțiunea în revendicare de drept comun promovată în contradictoriu cu Municipiul București nu poate fi admisă, deoarece „terenul aferent” la care fac referire prevederile legale menționate din cuprinsul Legii nr. 112/1995 reprezintă tot ceea ce ține de respectiva construcție, or, în cauză, din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și al raportului de expertiză efectuat la instanța de fond rezultă că suprafața construită este de 186 m.p.

casa de locuit și 23,50 m.p. garaj, iar diferența de teren reprezintă teren aferent, necesar utilizării normale a locuinței. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. și cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.M.V. (Barbara) arătând următoarele: Instanța de apel trebuia să plece în analiza cauzei de la două premize majore:bunul revendicat nu a ieșit legal din patrimoniul autorului reclamantei; judecata cauzei trebuie să se facă exclusiv raportat la dreptul comun și nu la legislația specială adoptată ulterior introducerii acțiunii, nefiind aplicabilă interpretarea dată prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., întrucât acțiunea în revendicare de față a fost introdusă înainte de această dată.

A. Cu privire la nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenta susține că instanța de fond a pronunțat, o hotărâre nelegala, care, sub aspectul modului in care a fost rezolvat acest capăt de cerere, se încadrează atât in motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,cât și în motivul prevăzut de art. 304. pct. 7 C. proc. civ. Considerentul instanței de apel care statuează în sensul că, în cazul „vânzării lucrului altui” este incidentă, daca cel puțin cumpărătorul este de buna-credință, nulitatea relativa, care nu ar putea fi invocata de adevăratul proprietar, care este terț fata de contract, este străin de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ), întrucât, în speță, s-a invocat nulitatea absoluta, întemeiata pe lipsa cauzei, precum si pe frauda la lege, constând in aceea că, pe de o parte, ambele părți participante la contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul revendicat, au speculat cu buna știința asupra lucrului altuia, bun despre care știau in mod explicit ca a făcut obiectul decretului de naționalizare (a se vedea versoul cererilor de cumpărare formulate de chiriași) unde apare mențiunea ca imobilul a fost preluat de la „poziția 85 pas. 369 a Decretului nr. 92/1950 de la o persoana numita H.D.C.”, iar pe de alta parte vânzarea avea ca obiect un bun preluat pe baza unui titlu nevalabil, astfel încât imobilul respectiv nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, care autoriza numai vânzarea bunurilor preluate cu titlu.

Consultând listele anexe ale decretului de naționalizare, obligație minimală pentru chiriași, aceștia ar fi putut observa că naționalizarea s-a realizat pe numele H.D.C., diferit de H. și esențialmente diferit, de numele adevăratului proprietar, respectiv H.C. In cazul nulității absolute, întemeiată pe cauza nelicita, aceasta poate fi invocată si adevăratul proprietar si/sau moștenitorii acestuia, atunci când acesta din urma a pierdut posesia bunului si dorește sa redobândească, in conformitate cu disp. art. 480 si 481 C. civ., având in vedere încălcarea, in asemenea cazuri, a ordinii publice (art. 948 coroborat cu art. 966 si 968 C. civ.) Trimițând la disp. art. 954 c. civ., instanța de apel a făcut o greșita aplicare a legii în speța de fata (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), întrucât motivul de nulitate se refera nu la „error in personam”, ci la eludarea unor norme imperative ale legii, de natura a prejudicia grav dreptul moștenitorului adevăratului proprietar (instanța de apel, constatând definitiv că „bunul revendicat nu a ieșit legal din patrimoniul adevăratului proprietar”). Consecința fireasca este ca acest bun nu putea fi vândut in mod valabil in baza Legii nr. 112/1995, întrucât legea autoriza doar vânzarea de către autoritățile publice numai a bunurilor preluate cu titlu valabil (in acest sens a se vedea si disp. art. 475 alin. (2) C. civ. și H.G. nr. 20/1996). Aprecierea instanței că H.G. nr. 20/1996 prevedea că Decretul nr. 92/1950 constituie titlu valabil de preluare și că abia la 04 februarie 1997 a fost modificata H.G.

nr. 20/1996 prin H.G. nr. 11/1997, din perspectiva căruia Decretul nr. 92/1950 nu mai constituia automat un titlu valabil, reprezintă un caz de aplicare greșită a legii (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece o hotărâre de guvern (H.G. nr. 20/1996), nu poate constitui un „cadru legislativ”, in condițiile in care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile de guvern se emit doar pentru organizarea executării legilor. Ele nu pot adăuga la lege, nici nu pot interpreta legea, lucru care rezulta cu evidență din disp. art. 69 al Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativa.

Distinct de aceasta, însăși instanța de apel a stabilit, cu titlu de premiza majora a judecării apelului, că titlul statului a fost nul și că valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului se stabilește prin raportare la Constituția, tratatele internaționale și legile în vigoare la data preluării imobilului și nicidecum raportat la momentul când a fost cumpărat imobilul de către chiriași, respectiv după cum acest moment se situează înainte de apariția H.G. nr. 11/1997 (când era in vigoare H.G. nr. 20/1996 nemodificata) sau după adoptarea ei. Susține recurenta că acest considerent major si determinant este contrazis de considerentul aceleiași instanțe de apel care se prevalează tocmai de succesiunea in timp a H.G.

nr. 20/1996 si H.G. nr. 11/1997, pentru a statua că, totuși, la data încheierii contractului preluarea imobilului era considerata ca fiind „cu titlu”. Apreciază că aceste considerente sunt contradictorii (cazul prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), situație care urmează să fie remediată de către instanța de recurs acordându-se prevalență legii si anume art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 iar nu unei hotărâri de guvern, inferioara acesteia. Cu alte cuvinte, atât vânzătorul prin mandatarul său SC H.N. SA, cât și cumpărătorii, știind că imobilul fusese naționalizat cu Decretul nr. 92/1950, au fost avizați asupra faptului ca statul a preluat fără titlu valabil (I.C.C.J., Decizia nr. 10/2005, I.C.C.J., Decizia nr. 6587/2009).

Cât privește mandatarul SC H.N. SA, el a fost chiar înștiințat prin scrisoare recomandata de intenția reclamantei de a-si revendica bunul imobil. Apreciază că nu se poate invoca o eroare comuna si invincibila, cât timp este vorba de un bun preluat fără titlu de stat. Intr-o asemenea situație, dobânditorul nu se poate prevala de buna-credință,întrucât prezumția legală referitoare la aceasta este răsturnată de prezumția simplă rezultată din notorietatea situației discutabile a imobilelor din această categorie.

Recurenta critică și cele statuate de instanța de apel în sensul că nu se confirmă cauza ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare, prin probele administrate in cauza, dat fiind lipsa unei cereri a fostului proprietar pentru redobândirea bunului in baza Legii nr. 112/1995, iar împrejurarea ca vânzătorul nu era proprietarul bunului nu este suficienta pentru anularea contractului fondat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, numai reaua credința a acestuia putând duce la nulitatea contractului. Acest considerent al instanței de apel este contrar legii (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât un act juridic nu poate fi salvat de la nulitate, atunci când cauza de nulitate este imperativ reglementata de lege (art. 966 si 968 C. civ.), nici daca una din părți sau ambele părți sunt de buna credința.

Legea nr. 112/1995 a prescris anumite reguli si forme pentru înstrăinarea imobilelor urbane, prevăzând condiția ca bunurile sa fi fost preluate „cu titlu” de către stat. Nerespectarea acestei condiții duce la nulitatea absoluta a contractului, deoarece scopul acestuia, anume acela de a transfera dreptul de proprietate către chiriașul ocupant al imobilului, contravine legii, care nu permite a se vinde către terți decât imobilele preluate cu titlu valabil. Instanța de apel se înșeală atunci când consideră că buna-credință a cumpărătorului, plecând de la incidența H.G. nr. 20/1996, rezultă direct din lipsa unei cereri a adevăratului proprietar privind redobândirea proprietății în baza Legii nr. 112/1995 sau că nulitatea, chiar si bazată pe cauza ilicita, este salvata de simpla buna credința a dobânditorului.

Este greșită aserțiunea instanței de apel care considera ca exista o eroare, întrucât, pe de o parte, constatarea nevalabilității titlului statului are efect retroactiv si urca pana la data adoptării Legii nr. 112/1995 si chiar dincolo de acest moment, pana la data adoptării Decretului nr. 92/1950 însă așa zisul transfer al proprietății către stat nu a fost niciodată acceptat de societate ca pe un fapt împlinit sau ca pe un act legal. În acest sens, „eroarea comună” nu se prezumă, ea trebuie dovedită de cel care o invoca, iar diligențele făcute de persoana care o invocă trebuie să se situeze la nivelul celui mai exigent membru al comunității, nu doar la nivelul mediocru al „bunul gospodar”.

Din punctul de vedere al unor asemenea diligențe, cumpărătorii nu pot invoca eroarea comuna si invincibila, fără a da o explicație plauzibila pentru faptul că, deși au știut ca imobilul este naționalizat in baza Decretului nr. 92/1950, au ignorat împrejurarea că acest decret încalcă art. 8 si 11 din Constituția de la 1948, in vigoare la data când decretul a fost adoptat, Declarația Universala a Drepturilor Omului si era contrar chiar art. 481 C. civ. Având in vedere discuțiile publice din societatea româneasca post-decembrista, precum si actele normative adoptate (inclusiv noua constituție), convingerea ca statul nu poate deveni proprietar prin preluare abuziva, ar fi trebuit să fie consolidată în forul interior al persoanei respective.

Faptul că a făcut demersuri numai pentru a vedea dacă exista proces pe rol și/sau daca exista cerere înregistrată la comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, nu poate echivala cu dovada erorii comune și invincibile, deoarece îndoială privind calitatea de proprietar aparent a statului trebuia sa persiste, acesta „dobândind” în mod evident pe calea unui decret neconcordant cu Constituția, legile și tratatele internaționale în vigoare la data naționalizării. Eventuala buna-credință nu este una si aceiași cu eroarea comuna si invincibila, nici sub aspectul conținutului ei, nici al regimului probatoriu. În acest context, publicarea H.G. nr. 20/1996, care nu are nici măcar putere de lege, nu poate justifica, nici fundamenta eroarea comuna, chiar dacă, eventual, în unele cazuri, a putut fi invocată în sprijinul bunei-credințe individuale, care nu se confunda cu eroarea comuna.

Invocă în acest sens doctrină și jurisprudența pentru a concluziona că, daca eroarea nu a fost comuna, ea nu a fost nici invincibila, având in vedere ca notorietatea caracterului abuziv al naționalizărilor si confiscărilor de tip comunist nu putea fi ignorata de către cumpărători decât dovedind rea-credință și intenția ascunsă de a-si însuși bunul altuia. A spune ca o hotărâre de guvern, care nu poate adăuga la lege, nici interpreta sau modifica legea, respectiv H.G. nr. 20/1996, ar putea fi invocata ca stand la baza așa-zisei convingeri ca se contractează cu adevăratul proprietar, este echivalent cu a ignora legea, respectiv dispozițiile Constituției din 1948, tratatele internaționale la care România aderase si legile in vigoare la momentul preluării bunului, (afirmând, totuși, acest lucru, instanța de apel s-a sprijinit din nou pe un considerent contradictoriu, criticabil din perspectiva disp.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., in același timp aplicând si interpretând greșit legislația ceea ce încadrează greșeala si in disp. art. 304 pct. 9.C. proc. civ.). Cat privește caracterul „oneros” al contractului, deși formal s-ar putea spune ca aceasta condiție ar fi îndeplinita, recurenta menționează caracterul excesiv de dezechilibrat al obligațiilor dintre părți, în sensul ca vânzătorul (statul roman) a „înstrăinat” un bun imobiliar de valoare deosebita pentru un preț mult inferior valorii reale. În fine, instanța de apel considera ca apărarea recurentei-reclamante bazata pe ideea ca buna credința nu creează proprietate in materie imobiliara decât in baza unui just titlu unit cu o posesie utila nu poate fi primita deoarece se considera aplicabile in speța disp.

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Susține recurenta că, procedând în acest sens, instanța de apel încalcă principiul neretroactivității legii civile atunci când face aplicarea acestei dispoziții legale la cazul de față, având in vedere că la data „dobândirii” imobilului de către chiriași, ele nu existau, (încălcarea principiului neretroactivității legii, caz de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Mai mult, se încalcă si disp. art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel încalcă dispozițiile obligatorii ale instanței de casare, care au prevăzut în mod expres că întreaga cauză se judeca numai in temeiul dreptului comun, fără a interfera cu dispozițiile legii speciale.

Invocând ca argument faptul ca reclamanta ar fi menționat cândva, intr-o cerere ulterioara, incidența si a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a violat principiul aflării adevărului reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care ii interzice sa facă aplicațiunea unei dispoziții legale neaplicabile la speța, sub cuvânt ca reclamantul ( fie si din eroare) a invocat-o. Pe de alta parte, însăși Legea nr. 10/2001, prin art. 47, permitea reclamantei sa folosească calea dreptului comun, daca introdusese acțiunea înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Având in vedere argumentele sus menționate, solicită instanței de recurs să înlăture, ca fiind contrare legii, contradictorii si străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 si 9 C. proc.

civ.), argumentele instanței de apel utilizate in soluționarea capătului de