ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1984/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1984/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 21 iulie 1999 sub nr. 12511/1999,

reclamanta P.M.V. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al

Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea

pe care o va pronunța, să constate dreptul său de proprietate asupra imobilului

situat în București, str. Paris, sector 1 și să fie obligați pârâții să-i lase

în deplină proprietate și posesie imobilul menționat (teren și construcție).

Prin Sentința civilă nr.

20183 din 25 noiembrie 1999 Judecătoria Sectorului 1 București, având în vedere

valoarea imobilului, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată sub nr. 3659/2000 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, în fața căruia, la data de 05 februarie 2001, reclamanta și-a modificat

cererea în sensul lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză a

pârâților R.D.C., R.C., P.C., P.T. și C.E., în contradictoriu cu care a

solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a

imobilului în litigiu, cu obligarea cumpărătorilor să-i restituie în natură

apartamentele respective.

În precizarea cererii

modificatoare, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a intrat în

proprietatea statului fără titlu legal, conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat că tatăl reclamantei H.D.C. era exceptat de la naționalizare

conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950, întrucât era intelectual profesionist

având diverse misiuni diplomatice din partea Guvernului României până în anul

1947, iar până la data decesului în anul 1967 a beneficiat de ajutor social din partea Asociației române a Ordinului Suveran al Maltei întrucât era în vârstă și

bolnav. Reclamanta a mai arătat că vânzătorul a fost de rea-credință la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare deoarece fusese notificat încă din

anul 1994 că revendică imobilul, în calitate de moștenitor, iar cumpărătorii au

fost de rea-credință întrucât au făcut abstracție de situația juridică a

imobilului, știind că există moștenitori care au solicitat revendicarea

acestuia.

În drept, reclamanta

a invocat prevederile art. 480, art. 46 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001,

art. 948, 968, 970, 1285 C. civ.

La termenul din data

de 18 iunie 2001 reclamanta a declarat că solicită introducerea în cauză în

calitate de pârâte a Municipiului București prin Primarul General și a Statului

Român prin Ministerul de Finanțe.

Prin Sentința civilă nr.

1912 din 17 decembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins acțiunea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate

procesuală activă, reținând în considerente faptul că reclamanta nu și-a

dovedit calitatea de moștenitor în raport de persoana care a dobândit imobilul

în litigiu în calitate de proprietar.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta.

În cursul judecării

apelului a decedat pârâta C.E., moștenitoarea acesteia fiind pârâta P.T.,

conform certificatului de calitate de moștenitor nr. x/2002 eliberat de B.N.P.

- C.M.G., citată în cauză și în această calitate.

Prin decizia civilă nr.

352 din 26 septembrie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 993/2002 Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, cale de atac ce a fost trimisă spre

soluționare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3023 din 22 martie  2006, la Curtea de Apel București.

Pe parcursul

soluționării recursului a decedat pârâtul P.C., moștenitorii acestuia - P.T. și

P.A., conform certificatului de moștenitor nr. x/2006 eliberat de B.N.P. - G.C.M.

- fiind citați în cauză în această calitate.

Prin decizia civilă nr.

1969 din 07 noiembrie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 7273/2002 Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de

recurenta-reclamantă, a casat decizia civilă recurată, a admis apelul declarat

de apelanta-reclamantă, a desființat sentința de fond și a trimis cauza spre

rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs a reținut faptul că certificatul de

calitate de moștenitor din 21 mai 2002 eliberat de B.N.P. - C.A.B. stabilește

calitatea de unic moștenitor a reclamantei P.M.B. (născută H.) după defunctul H.D.

(zis și H.C.D.), decedat la data de 27 ianuarie 1967.

În plus, instanța de

recurs a mai reținut faptul că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

prin cererea pe care a adresat-o organelor administrative, reclamanta a fost

repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii de pe urma autorului

său.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București sub nr. 1324/299/2007.

În dosar a fost

administrată o expertiză tehnică în specialitatea topografie, fiind depus la

dosar raportul de expertiză din 25 mai 2007 întocmit de expert M.S., care a

identificat imobilul revendicat de reclamantă ca fiind compus din teren în

suprafață de 426 m.p., pe care se află edificată o casă cu un etaj și subsol în

suprafață de 186 m.p. și un garaj mansardat în suprafață de 23,50 m.p.

Prin Sentința civilă nr.

9842 din 21 iunie 2007 Judecătoria sector 1 București și-a declinat competenta

materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu

motivarea că, atât la data sesizării instanțelor cât și la data pronunțării

hotărârii de declinare, valoarea imobilului a atras competența Tribunalului

București în calitate de primă instanță de fond.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26728/3/2007.

În cursul judecății a

decedat pârâta P.T., al cărui moștenitor este pârâtul P.A., conform certificatului

de moștenitor nr. x/2007.

Prin sentința civilă nr.

1152/ F din 13 iunie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de revendicare și ca

neîntemeiată cererea formulată și precizată de reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, că analiza sintagmei „imobil preluat de stat

cu titlu” din art. 1 din Legea nr. 112/1995 trebuie făcută prin raportare la

legislația aplicabilă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

în cauză, după regula tempus regit actum. Or, în raport de dispozițiile Legii nr.

112/1995 și a normelor metodologice cuprinse în H.G. nr. 20/1996 cu

modificările aduse prin H.G. nr. 11/1997, imobilul în cauză era preluat de stat

cu titlu, chiriașii având drept de cumpărare conform art. 9 din lege.

Preluarea imobilului

a avut loc în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la autorul reclamantei D.C.H.,

care îl dobândise cu actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930

de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Instanța de fond a

mai reținut și faptul că în speță au fost respectate prevederile art. I pct. 1-5

și art. II din decret, întrucât identitatea dintre persoana menționată ca

proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar există în cauză,

simpla eroare materială strecurată în anexa la decret cu privire la numele

persoanei deposedate nefiind echivalentă cu nerespectarea identității dintre

persoana menționată ca proprietar și adevăratul proprietar al imobilului. De

asemenea, reclamanta nu a dovedit că autorul său era, la vremea aplicării

decretului, exceptat de la naționalizare, încadrându-se în art. II din decret,

în calitate de intelectual profesionist (funcționar), autorul reclamantei

deținând funcția diplomatică numai până în 1947, iar naționalizarea bunului

având loc în anul 1950.

Chiar și în situația

în care s-ar considera că statul nu a avut un titlu legal asupra imobilului,

potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de

înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu valabil sunt

lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință. Or, în cauza de față, nicio dovadă nu s-a făcut de către

reclamantă contra prezumției relative instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.,

de bună-credință a pârâților achizitori. Reclamanta nu a revendicat imobilul

anterior încheierii contractelor și nici nu a adresat o cerere de restituire în

temeiul Legii nr. 112/1995. Din acest punct de vedere, adresarea unei

notificări cu privire la intențiile sale revendicative numai pârâtului SC H.N.

SA, în 1994, rămâne nerelevantă.

Cât privește

revendicarea imobilului, tribunalul a reținut că legea specială (art. 7 alin. (4)

și art. 18 lit. c) din lege) acordă preferință titlului de proprietate al

cumpărătorului, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu respectarea

prevederilor acestei legi.

În concluzie,

titlurile de proprietate opuse de pârâții P. și R. pentru imobilul construcție

și terenul aferent sunt preferabile celui invocat de reclamantă, pe criterii

rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Cât privește terenul

liber de construcții aflat în proprietatea Municipiului București, având în

vedere că reclamanta a adresat notificare pentru restituirea întregului imobil,

în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu a înțeles în prezenta cauză să invoce

nesoluționarea notificării, motiv pentru care nici probatoriul administrat în

cauză nu a urmat criteriile de reparație impuse de lege (restituire în natură

sau despăgubiri în cazul în care terenul nu mai este liber, în sensul legii),

dar și ținând seama de faptul că reclamanta are căi distincte pentru a o supune

controlului judecătoresc, după parcurgerea etapei administrative, tribunalul a

considerat că se impune, de asemenea, respingerea acțiunii în revendicare, pe

dreptul comun.

Referitor la

incidența în cauză a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că autorul reclamantei a pierdut

dreptul de proprietate prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte

de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione temporis,

protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării.

Atât timp cât dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut prin

hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenției, nu se poate discuta

despre existența unui bun al reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

reclamanta se bucură de speranța legitimă de restituire în natură, respectiv

prin echivalent a bunului, după criteriile prevăzute de lege.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta P.M.V.

În motivarea

apelului, apelanta-reclamantă P.M.V. a arătat că instanța de fond și-a

întemeiat soluția pe care o pronunțat-o pe baza deciziei date de Înalta Curte

de Casație și Justiție în interesul legii, la data de 09 iunie 2008, fără ca

această decizie să existe la data rămânerii în pronunțare. Constatarea Supremei

Instanțe potrivit căreia concursul dintre dreptul comun și legea specială în

materia revendicărilor imobiliare se rezolvă de regulă în favoarea legii

speciale (Legea nr. 10/2001), nu este valabilă decât în cazul „acțiunilor

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

”

. Or, acțiunea de

față a fost formulată și înregistrată la instanța de fond la data de 21 iulie

1999.

Nici invocarea de

către instanța de fond a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu este

corectă, dimpotrivă, la data când apelanta-reclamantă a introdus acțiunea avea

dreptul să formuleze acțiune întemeiată pe dreptul comun, deoarece nu exista o

lege de reparație la acel moment. Din această perspectivă, soluția dată în

comparația de titluri și anume aceea că titlurile mai noi, obținute pe calea

Legii nr. 112/1995 ar prevala asupra titlului mai vechi și nu invers, este

greșită, deoarece se întemeiază pe reguli și principii derogatorii care nu se aplicau

în speță.

Se critică și

respingerea acțiunii sub aspectul dreptului de proprietate asupra terenului

neocupat de construcții, care, oricum nu fusese vândut nimănui și există în

patrimoniul statului și acum.

Referirile instanței

la practica Curții Europene a Drepturilor Omului și la faptul că imobilul

revendicat nu ar fi un bun pentru apelantă, în sensul definiției date de

Protocolul 1 la Convenție, de asemenea, sunt greșite. Și în situația în care

terțul dobânditor este de bună-credință, vânzarea de către stat constituie o

expropriere injustă, cu privire la un bun, chiar dacă nu există hotărâri

judecătorești definitive prealabile care să recunoască dreptul de proprietate

al adevăratului proprietar.

Greșit instanța de

fond a considerat că titlul de preluare al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950,

este valabil, întrucât a fost preluat pe numele greșit de H.C. (în loc de H…), aplicat

unei persoane exceptate și este contrar Constituției contemporane lui, precum

și actelor și pactelor internaționale la care România era parte.

Compararea titlurilor

este independentă de valabilitatea sau nu a contractelor încheiate în baza

Legii nr. 112/1995. În calitate de succesori în drepturi ai statului,

chiriașii-cumpărători nu pot opune reclamantei decât titluri având aceeași

putere ca și titlul autorului lor, în speță Statul Roman, astfel că acțiunea în

revendicare este perfect întemeiată.

Nulitatea absolută a

contractelor rezultă din conivența frauduloasă a vânzătorului și

cumpărătorilor, care, deși știau că bunul este naționalizat, au speculat asupra

lui. Bunul nu putea face obiectul vânzării-cumpărării fiindcă fiind preluat

fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr.

111 din 13 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 26728/3/2007, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de

apelanta-reclamantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.M.V., care a fost admis prin decizia nr.

3636 din 10 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, care a casat decizia și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte a reținut că aplicarea deciziei în interesul Legii

nr. 33 din 09 iunie 2008, fără a da posibilitatea părților să-și formuleze

poziția în raport de cele statuate prin respectiva hotărâre, reprezintă o

încălcare a dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și a principiilor

respectării dreptului la apărare și al contradictorialității care trebuie să

guverneze desfășurarea procesului civil. Pe de altă parte, problemele de drept

dezlegate au avut în vedere, așa cum în mod expres se arată în considerentele

deciziei, față de limitele învestirii stabilite prin recursul în interesul

legii declarat, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, principiile care au stau la baza soluționării recursului în interesul legii

nu pot fi invocate în prezentul litigiu, față de faptul că învestirea instanței

a avut loc la data de 21 iulie 1999 (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001),

temeiul de drept al cererii fiind dispozițiile art. 480 C. civ., norme cu

caracter general care nu intră în concurs cu norme cuprinse în legea specială.

De aceea, principiul speciala generalibus derogant a fost greșit invocat de

Curtea de Apel.

Apreciind că, în

prezența învestirii instanței cu o acțiune în revendicare formulată înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ., compararea titlurilor de proprietate ce se opun este necesară și

posibilă, că în această analiză comparativă susținerea reclamantei în sensul

nevalabilității preluării imobilului de către stat este relevantă, și

constatând că, în mod nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei

susțineri și a refuzat compararea titlurilor de proprietate ce se opun, Înalta

Curte a apreciat că, în cauză nu a existat o cercetare a fondului, impunându-se

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în

temeiul alt. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte a

apreciat că se impune ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării pricinii să

lămurească aspectele legate de întinderea dreptului de proprietate pretins de

reclamantă asupra terenului, aceasta presupunând verificări de fapt

incompatibile cu natura căii de atac analizate. Față de dispozițiile art. 12,

21 și 26 din Legea nr. 112/1995 și fără a nega caracterul special al acestui

act normativ, pentru corecta soluționare a cererii formulate de reclamantă în

privința terenului situat la adresa menționată, este necesar a se stabili cu

prioritate care este întinderea și natura terenului solicitat, dacă acesta este

teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau dacă, dimpotrivă, excede

domeniului de reglementare a actului normativ special.

În rejudecarea

apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de apel București, secția

a IV-a civilă sub nr. 8063/2/2001.

Prin decizia civilă nr.

679/ A din 12 nov 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă pentru următoarele

considerente:

Instanța

de fond a stabilit în mod corect situația de fapt, în sensul că fostul

proprietar al imobilului revendicat, situat în București, str. Paris, compus

din teren în suprafață de circa 435,90 m.p. și construcții, a fost D.C.H., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 iulie 1930 de Tribunalul

Ilfov, secția Notariat. Reclamanta este unica moștenitoare a acestuia, conform

certificatului de calitate nr. x/2002 eliberat de B.N.P. – C.A.B.

Imobilul

menționat mai sus a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poz.

85 din lista anexă, de la H.D.C.

Reclamanta

nu a formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.

11271995.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996 Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâților P.C. și P.T. (al căror

moștenitor este pârâtul P.A.) apartamentul nr. 2 de la această adresă, situat

la parter, cu compunerea arătată în contract, precum și suprafața de 32,61 m.p. teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 24 decembrie 1996 Primăria Municipiului București,

prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâtei C.E. (al cărei moștenitor este

pârâtul P.A.) apartamentul nr. 1 de la această adresă, situat la parter, cu

compunerea arătată în contract, precum și suprafața de 20,23 m.p. teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 27 ianuarie 1997 Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC H.N. SA, a vândut pârâților R.D.C. și R.C.

apartamentul nr. 2 de la această adresă, situat la etajul 2, cu compunerea

arătată în contract, precum și suprafața de 107 m.p. teren situat sub construcție, conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

La data

de 10 august 2001 reclamanta a înregistrat la B.E.J. - E. și P. notificarea nr.

x, înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 14 august 2001,

prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului din str. Paris și a

terenului aferent în suprafață de 435,90 m.p. (fila 69 din Dosarul nr. 1324/299/2007).

În

rejudecarea apelului, având în vedere hotărârea instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, obligatorie pentru judecătorii fondului,

instanța de apel a apreciat că acestea vizează:

A.

analiza valabilității/nevalabilității titlului statului,

B.

critici legate de modul de soluționare a capătului de cerere privind nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul

Legii nr. 112/1995;

C.

critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în

contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, prin compararea titlurilor de

proprietate;

D.

critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

A.

analiza valabilității/ nevalabilității titlului statului.

Din

perspectiva art. 6 alin. (3)

din Legea nr. 213/1998, Curtea a constatat nevalabilitatea titlului

de preluare de către stat a imobilului în litigiu, întrucât Decretul nr. 92/1950

pentru naționalizarea unor imobile contravenea în mod flagrant art. 8 și art. 11

din Constituția din 1948 cu privire la proprietatea privată, precum și

dispozițiilor art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire”.

În consecință,

întrucât preluarea imobilul revendicat s-a făcut fără vreo justificare

întemeiata pe cauză de utilitate publică ori pe interesul general și fără o

dreaptă și prealabilă despăgubire, în baza unui act normativ neconstituțional,

Curtea constată că bunul revendicat nu a ieșit legal din patrimoniul

adevăratului proprietar, autorul apelantei-reclamante.

B.

criticile legate de modul de soluționare a capătului de cerere privind

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a analizat,

contrar susținerilor apelantei ca fiind subsidiare, cu prioritate criticile

legate de modul de soluționare a acțiunii în constatarea nulității, considerând

că acest aspect are relevanță în operațiunea de comparare a titlurilor de

proprietate. Astfel, în situația în care contractele de vânzare-vânzare ce

reprezintă titlurile de proprietate ale pârâților asupra imobilului revendicat

ar fi anulate ca urmare a admiterii acestui capăt de cerere, acțiunea în

revendicare ar fi admisă, fiind în ipoteza în care numai reclamantul are un

titlu asupra imobilul în litigiu, iar pârâtul nu are decât posesia și nu se

poate prevala de un titlu de proprietate valabil asupra imobilului revendicat;

iar în situația în care s-ar constata valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, instanța va proceda în continuare la compararea titlurilor exhibate

de ambele părți, fiind în ipoteza în care ambele părți înfățișează câte un

titlu asupra imobilului în litigiu.

Ca motiv

de nevalabilitate ale contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, reclamanta

a invocat cauza ilicită.

Din analiza

mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea a constatat că, în mod

corect, a reținut prima instanță de fond că pârâții-cumpărători au fost de

bună-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror

nulitate se solicită a se constata.

Cum nulitatea este

acea sancțiune care lipsește actul juridic civile de acele efecte care sunt

contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, Curtea

constată că în mod corect instanța de fond a analizat conformitatea cu legea a

actelor juridice contestate, în raport de momentul încheierii lor.

Astfel,

la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare x din 24 decembrie 1996,

y din 24 decembrie 1996 și z din 27 ianuarie 1997, erau în vigoare dispozițiile

H.G. nr. 20/1996,

pentru

stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, care la art.

1 alin. 2 prevedea că „Imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în

proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca

locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la

data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 (...)”.

După încheierea

acestor acte juridice, la data de 04 februarie 1997 a fost publicată în M. Of.

H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice

privind aplicarea Legii nr. 112/1995 stabilite prin H.G. nr. 20/1996, care a

prevăzut că „Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr.

92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct.

1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între

persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul

proprietar al imobilului la data naționalizării.”

Prin urmare, la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare enunțate mai sus, cadrul

legislativ prevedea că o preluare a bunului în temeiul Decretului nr. 92/1950

era o preluare cu titlu, astfel că pârâții aveau vocația de a cumpăra

apartamentele în care locuiau cu chirie, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, din

examinarea actelor care au stat la baza încheierii acestor contracte de

vânzare-cumpărare și a cererilor de cumpărare instanța a reținut că pârâții

cumpărători și-au îndeplinit obligația de minimă diligență de a se informa

asupra situației juridice a imobilului pe care intenționau sa îl cumpere,

aflând că imobilul nu figura ca fiind în litigiu și nici cu notificări pe lista

Primăriei Municipiului București, fiind avizate favorabil, potrivit referatului

Oficiului Juridic, în sensul îndeplinirii condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995

pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Curtea a mai

constatat că, până la apariția legii nr. 10/2001, reclamanta nu a înțeles să

uzeze de dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu a formulat acțiuni în revendicare

și nu a notificat în vreun alt mod pe pârâții-cumpărători cu privire la

revendicarea imobilului.

Buna-credință este o

chestiune de fapt prezumată relativ conform art. 1899 alin. (2) C. civ.,

sarcina probei relei-credințe revenind reclamantei.

Instanța apreciază,

invocând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, că, prin faptul că

la data de 2 octombrie 1994 a notificat SC H. SA cu privire la intenția sa de a

revendica imobilul, reclamanta nu a răsturnat prezumția relativă de

bună-credință a cumpărătorilor, deoarece prin acel mijloc de probă a dovedit

numai reaua-credință a SC H.N. SA, ca mandatar al vânzătorului, nu și a

cumpărătorilor, cărora li s-a adus la cunoștință de către Oficiul Juridic că la

data încheierii contractelor „nu există litigii cu SC H.N. SA pe acest

apartament”. Pentru aceste motive, instanța de apel a constatat că motivul de

nulitate absolută invocat de reclamantă, constând în aceea că cele trei

contracte de vânzare-cumpărare au o cauză ilicită, nu se confirmă prin probele

administrate în cauză.

Curtea de Apel a mai

reținut că eroarea comună și invincibilă este un mod originar de dobândire a

proprietății, iar nu unul derivat.

Pentru ca aparența să

fie creatoare de drept, sunt îndeplinite cumulativ condițiile: 1. să existe o

eroare comună și invincibilă; 2. subdobânditorul să fie de bună-credință; 3.

actul încheiat între proprietarul aparent și terț să fie cu titlu oneros.

Astfel, la momentul

încheierii contractelor contestate în prezenta cauză exista eroare, întrucât

situația de fapt aparentă nu corespundea realității - Statul era în aparență

proprietarul imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, însă

ulterior s-a dovedit că acest lucru nu era real (prin hotărârea de față

instanța a statuat asupra nevalabilității titlului de preluare al statului).

De asemenea, această

eroare a fost una comună, fiind împărtășită public (prin publicarea Decretului nr.

92/1950 și a listelor anexă în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950,

titlul de preluare al statului a devenit opozabil erga omnes), dar și

invincibilă, întrucât, cu toate diligențele pe care le-ar fi întreprins la

momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, chiriașii-cumpărători nu

ar fi reușit să cunoască o altă situație juridică a imobilului decât acea de

imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950, care era definit de legislația

în vigoare la acel moment (art. 1 din H.G. nr. 20/1996) ca fiind un titlu

valabil de preluare.

Condiția

bunei-credințe a achizitorului a fost analizată, stabilindu-se că nu există

nicio dovadă că pârâții au fost avizați în privința intenției reclamantei de

revendicare a imobilului, iar actele încheiate de pârâți cu privire la

apartamentele în litigiu și terenul de sub ele sunt cu titlu oneros.

De asemenea, apelanta

a mai invocat, prin motivele de apel, faptul că simpla buna-credință a

cumpărătorilor nu creează drept de proprietate, decât dacă este unită cu o

posesie utilă, exercitată pe o durată de 10-20 de ani.

Nici această critică

nu a fost reținută de către Curte, care a considerat că în mod legal prima

instanță a analizat acțiunea în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, temei de drept potrivit căruia simpla bună-credință este nu numai

necesară, ci și suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o

altă persoana decât adevăratul proprietar.

C.

critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în

contradictoriu cu pârâții-persoane fizice;

Instanța

de casare a trasat în sarcina instanței de apel obligația de a identifica

criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți,

ținând cont de faptul că legea nu oferă astfel de criterii în cazul când ambele

părți invocă un titlu.

Apelanta-reclamantă

susține că titlul autorului său H.C., actul de vânzare-cumpărare autentificat din

16 iulie 1930 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, este preferabil, deoarece

imobilul nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul autorului său și are dată

mai veche, iar intimații-pârâți persoane fizice solicită a se acorda preferință

titlurilor lor de proprietate, deoarece au fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În operațiunea de

comparare a titlurilor de proprietate exhibate de către părțile în litigiu,

instanța de apel a apreciat că, pentru a avea câștig de cauză, era necesar a fi

îndeplinită premisa admiterii cererii în revendicare, respectiv aceea ca

reclamanta să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul

jurisprudenței Curții Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în

cauză, din culpa reclamantei, întrucât aceasta a fost în pasivitate și nu a

formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, în schimb a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a

constatat că în mod corect a apelat instanța de fond la jurisprudența Curții

E.D.O., reținând că autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate prin

naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de

către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu

se întinde asupra actului naționalizării; că dreptul de proprietate al

reclamantei nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea

Convenției, iar notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost încă

soluționată astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun actual

al reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Curtea Europeană a

constatat că cererile de restituire cu care au sesizat instanțele interne și autoritățile

administrative nu se raportau la un “bun actual” al reclamanților. Curtea a

statuat că reclamanții se puteau prevala, eventual, de o creanță condiționată,

deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru a li se restitui

imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurilor judiciare și

administrative pe care le-au demarat reclamanții.

Instanța

de apel a reținut, invocând jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, că apelanta-reclamantă nu are un „bun” în patrimoniul său, în

sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, ci numai o creanță condiționată

de parcurgerea de către reclamantă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001

pentru soluționarea notificării.

În al

doilea rând, instanța de apel a reținut principiul fundamental de drept al

securității raporturilor juridice, avut în vedere de Curtea europeană regulă de

drept ce „se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul

dintre elementele fundamentale ale statului de drept” (cauza Beian c. României,

6 decembrie 2007), considerând, în speță, că (în care titlul pârâților a fost

obținut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/195, reclamanta neformulând

cerere de restituire conform Legii nr. 112/1995) că admiterea acțiunii în

revendicare ar echivala cu menținerea permanentă a insecurității circuitului

civil.

În al

treilea rând, instanța a reținut că, prin respingerea acțiunii în revendicare

nu se îngrădește dreptul reclamantei de a obține măsurile reparatorii reglementate

prin Legea nr. 10/2001.

D.

critici legate de modul de soluționare a acțiunii în revendicare introdusă în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Prin

decizia de casare s-a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de

a stabili întinderea și natura terenului solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, dacă este teren aferent în sensul Legii nr. 112/1995 sau

dacă, dimpotrivă, excede domeniului de reglementare a actului normativ special,

față de dispozițiile art. 12, 21 și 26 din Legea nr. 112/1995.

În fața

instanței de rejudecare, apelanta-reclamantă și-a precizat întinderea câtimii

obiectului cererii, în sensul că, astfel cum reiese din raportul de expertiză

efectuat în cauză, imobilul din str. Paris este format din teren în suprafață

de 426 m.p., suprafața construită este de 186 m.p. (corpul principal) plus 23,50 m.p. (garajul), în total 209,50 m.p., iar terenul revendicat de la pârâtul

Municipiul București este în suprafață de 426-209,50=216,50 m.p.

Fiind

stabilită de către apelanta-reclamantă întinderea terenului solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, în baza raportului de expertiză

topografică efectuat în cauză, instanța a analizat natura juridică a acestui

teren, în raport de normele juridice indicate de către instanța de casare.

Astfel, verificând

modul de aplicare a disp. art. 12, 21, 26 alin. (3) din Legea nr. 112/

1995 și art.

37 din H.G. nr. 20/1996

pentru

stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, instanța

de apel a constatat

din

examinarea contractelor de vânzare cumpărare, că suprafața de teren vândută

pârâților este cea de sub construcție, de 186 m.p.+23,50 m.p. Restul suprafeței de teren până la 426 m.p. (de 216,50 m.p.) reprezintă teren liber de construcții,

care a rămas în proprietatea statului, conform dispozițiilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 112/1995.

Aplicând criteriul

reglementat chiar de lege, al naturii proprietății respective la data trecerii

în proprietatea statului, instanța a reținut că noțiunea de teren aferent se

circumscrie acelei suprafețe din teren care asigură folosirea normală a

construcției pe lângă care se află și care asigură realizarea firească a

scopului pentru care aceasta a fost edificată și care nu se restituie foștilor

proprietari în natură. Reclamanta, în calitate de moștenitoare a fostului

proprietar avea posibilitatea

să solicite acordarea de despăgubiri în baza acestei

legi speciale de reparație. Or, reclamanta nu a formulat o astfel de cerere în

temeiul Legii nr. 112/1995, iar notificarea din 10 august 2001 va urma regimul

juridic prevăzut de legea specială de reparație nr. 10/2001.

S-a menționat practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că terenul aferent locuinței

înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 reprezintă nu numai terenul de sub

construcție, ci întreaga suprafață care asigură o utilizare normală a

construcției înstrăinate

.

În aceste condiții,

Curtea a constatat că acțiunea în revendicare de drept comun promovată în

contradictoriu cu Municipiul București nu poate fi admisă, deoarece „terenul

aferent” la care fac referire prevederile legale menționate din cuprinsul Legii

nr. 112/1995 reprezintă tot ceea ce ține de respectiva construcție, or, în

cauză, din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995 și al raportului de expertiză efectuat la instanța de fond rezultă că

suprafața construită este de 186 m.p. casa de locuit și 23,50 m.p. garaj, iar

diferența de teren reprezintă teren aferent, necesar utilizării normale a

locuinței.

Pentru

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. și cu

respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins

apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat.

Împotriva deciziei

menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.M.V.

(Barbara) arătând următoarele:

Instanța de apel

trebuia să plece în analiza cauzei de la două premize majore:bunul revendicat

nu a ieșit legal din patrimoniul autorului reclamantei; judecata cauzei trebuie

să se facă exclusiv raportat la dreptul comun și nu la legislația specială

adoptată ulterior introducerii acțiunii, nefiind aplicabilă interpretarea dată

prin Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., întrucât acțiunea în revendicare de față a

fost introdusă înainte de această dată.

A. Cu privire la

nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995, recurenta susține că instanța de fond a pronunțat, o

hotărâre nelegala, care, sub aspectul modului in care a fost rezolvat acest

capăt de cerere, se încadrează atât in motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.,cât și în motivul prevăzut de art. 304. pct. 7 C. proc. civ.

Considerentul

instanței de apel care statuează în sensul că, în cazul „vânzării lucrului

altui” este incidentă, daca cel puțin cumpărătorul este de buna-credință,

nulitatea relativa, care nu ar putea fi invocata de adevăratul proprietar, care

este terț fata de contract, este străin de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C.

proc. civ), întrucât, în speță, s-a invocat nulitatea absoluta, întemeiata pe

lipsa cauzei, precum si pe frauda la lege, constând in aceea că, pe de o parte,

ambele părți participante la contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect

imobilul revendicat, au speculat cu buna știința asupra lucrului altuia, bun

despre care știau in mod explicit ca a făcut obiectul decretului de naționalizare

(a se vedea versoul cererilor de cumpărare formulate de chiriași) unde apare

mențiunea ca imobilul a fost preluat de la „poziția 85 pas. 369 a Decretului nr. 92/1950 de la o persoana numita H.D.C.”, iar pe de alta parte vânzarea avea ca

obiect un bun preluat pe baza unui titlu nevalabil, astfel încât imobilul

respectiv nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, care autoriza numai

vânzarea bunurilor preluate cu titlu.

Consultând listele

anexe ale decretului de naționalizare, obligație minimală pentru chiriași,

aceștia ar fi putut observa că naționalizarea s-a realizat pe numele H.D.C.,

diferit de H. și esențialmente diferit, de numele adevăratului proprietar,

respectiv H.C.

In cazul nulității

absolute, întemeiată pe cauza nelicita, aceasta poate fi invocată si adevăratul

proprietar si/sau moștenitorii acestuia, atunci când acesta din urma a pierdut

posesia bunului si dorește sa redobândească, in conformitate cu disp.

art. 480 si 481 C. civ., având in vedere încălcarea, in asemenea

cazuri, a ordinii publice (art. 948 coroborat cu art. 966 si 968 C. civ.)

Trimițând la disp.

art. 954 c. civ., instanța de apel a făcut o greșita aplicare a

legii în speța de fata (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât

motivul de nulitate se refera nu la „error in personam”, ci la eludarea unor

norme imperative ale legii, de natura a prejudicia grav dreptul moștenitorului

adevăratului proprietar (instanța de apel, constatând definitiv că „bunul

revendicat nu a ieșit legal din patrimoniul adevăratului proprietar”). Consecința

fireasca este ca acest bun nu putea fi vândut in mod valabil in baza Legii nr. 112/1995,

întrucât legea autoriza doar vânzarea de către autoritățile publice numai a

bunurilor preluate cu titlu valabil (in acest sens a se vedea si disp. art. 475

alin. (2) C. civ. și H.G. nr. 20/1996).

Aprecierea instanței

că H.G. nr. 20/1996 prevedea că Decretul nr. 92/1950 constituie titlu valabil

de preluare și că abia la 04 februarie 1997 a fost modificata H.G. nr. 20/1996

prin H.G. nr. 11/1997, din perspectiva căruia Decretul nr. 92/1950 nu mai

constituia automat un titlu valabil, reprezintă un caz de aplicare greșită a

legii (cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece o hotărâre de

guvern (H.G. nr. 20/1996), nu poate constitui un „cadru legislativ”, in

condițiile in care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile de

guvern se emit doar pentru organizarea executării legilor. Ele nu pot adăuga la

lege, nici nu pot interpreta legea, lucru care rezulta cu evidență din disp.

art. 69 al Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativa.

Distinct de aceasta,

însăși instanța de apel a stabilit, cu titlu de premiza majora a judecării

apelului, că titlul statului a fost nul și că valabilitatea sau nevalabilitatea

titlului statului se stabilește prin raportare la Constituția, tratatele internaționale și legile în vigoare la data preluării imobilului și nicidecum

raportat la momentul când a fost cumpărat imobilul de către chiriași, respectiv

după cum acest moment se situează înainte de apariția H.G. nr. 11/1997 (când

era in vigoare H.G. nr. 20/1996 nemodificata) sau după adoptarea ei.

Susține recurenta că

acest considerent major si determinant este contrazis de considerentul

aceleiași instanțe de apel care se prevalează tocmai de succesiunea in timp a H.G.

nr. 20/1996 si H.G. nr. 11/1997, pentru a statua că, totuși, la data încheierii

contractului preluarea imobilului era considerata ca fiind „cu titlu”. Apreciază

că aceste considerente sunt contradictorii (cazul prev. de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.), situație care urmează să fie remediată de către instanța de recurs

acordându-se prevalență legii si anume art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998

iar nu unei hotărâri de guvern, inferioara acesteia. Cu alte cuvinte, atât

vânzătorul prin mandatarul său SC H.N. SA, cât și cumpărătorii, știind că

imobilul fusese naționalizat cu Decretul nr. 92/1950, au fost avizați asupra

faptului ca statul a preluat fără titlu valabil (I.C.C.J., Decizia nr. 10/2005,

I.C.C.J., Decizia nr. 6587/2009). Cât privește mandatarul SC H.N. SA, el a fost

chiar înștiințat prin scrisoare recomandata de intenția reclamantei de a-si

revendica bunul imobil.

Apreciază că nu se

poate invoca o eroare comuna si invincibila, cât timp este vorba de un bun

preluat fără titlu de stat. Intr-o asemenea situație, dobânditorul nu se poate

prevala de buna-credință,întrucât prezumția legală referitoare la aceasta este

răsturnată de prezumția simplă rezultată din notorietatea situației discutabile

a imobilelor din această categorie.

Recurenta critică și cele

statuate de instanța de apel în sensul că nu se confirmă cauza ilicită a contractelor

de vânzare-cumpărare, prin probele administrate in cauza, dat fiind lipsa unei

cereri a fostului proprietar pentru redobândirea bunului in baza Legii nr. 112/1995,

iar împrejurarea ca vânzătorul nu era proprietarul bunului nu este suficienta

pentru anularea contractului fondat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, numai

reaua credința a acestuia putând duce la nulitatea contractului. Acest

considerent al instanței de apel este contrar legii (cazul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.), întrucât un act juridic nu poate fi salvat de la

nulitate, atunci când cauza de nulitate este imperativ reglementata de lege (art.

966 si 968 C. civ.), nici daca una din părți sau ambele părți sunt de buna

credința.

Legea nr. 112/1995 a

prescris anumite reguli si forme pentru înstrăinarea imobilelor urbane,

prevăzând condiția ca bunurile sa fi fost preluate „cu titlu” de către stat. Nerespectarea

acestei condiții duce la nulitatea absoluta a contractului, deoarece scopul

acestuia, anume acela de a transfera dreptul de proprietate către chiriașul

ocupant al imobilului, contravine legii, care nu permite a se vinde către terți

decât imobilele preluate cu titlu valabil.

Instanța de apel se înșeală

atunci când consideră că buna-credință a cumpărătorului, plecând de la

incidența H.G. nr. 20/1996, rezultă direct din lipsa unei cereri a adevăratului

proprietar privind redobândirea proprietății în baza Legii nr. 112/1995 sau că

nulitatea, chiar si bazată pe cauza ilicita, este salvata de simpla buna

credința a dobânditorului.

Este greșită

aserțiunea instanței de apel care considera ca exista o eroare, întrucât, pe de

o parte, constatarea nevalabilității titlului statului are efect retroactiv si

urca pana la data adoptării Legii nr. 112/1995 si chiar dincolo de acest

moment, pana la data adoptării Decretului nr. 92/1950 însă așa zisul transfer

al proprietății către stat nu a fost niciodată acceptat de societate ca pe un

fapt împlinit sau ca pe un act legal.

În acest sens, „eroarea

comună” nu se prezumă, ea trebuie dovedită de cel care o invoca, iar diligențele

făcute de persoana care o invocă trebuie să se situeze la nivelul celui mai

exigent membru al comunității, nu doar la nivelul mediocru al „bunul gospodar”.

Din punctul de vedere

al unor asemenea diligențe, cumpărătorii nu pot invoca eroarea comuna si

invincibila, fără a da o explicație plauzibila pentru faptul că, deși au știut

ca imobilul este naționalizat in baza Decretului nr. 92/1950, au ignorat

împrejurarea că acest decret încalcă art. 8 si 11 din Constituția de la 1948, in vigoare la data când decretul a fost adoptat, Declarația Universala a Drepturilor Omului si

era contrar chiar art. 481 C. civ.

Având in vedere discuțiile

publice din societatea româneasca post-decembrista, precum si actele normative

adoptate (inclusiv noua constituție), convingerea ca statul nu poate deveni

proprietar prin preluare abuziva, ar fi trebuit să fie consolidată în forul

interior al persoanei respective. Faptul că a făcut demersuri numai pentru a

vedea dacă exista proces pe rol și/sau daca exista cerere înregistrată la comisia

locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, nu poate echivala cu dovada erorii

comune și invincibile, deoarece îndoială privind calitatea de proprietar

aparent a statului trebuia sa persiste, acesta „dobândind” în mod evident pe

calea unui decret neconcordant cu Constituția, legile și tratatele

internaționale în vigoare la data naționalizării.

Eventuala

buna-credință nu este una si aceiași cu eroarea comuna si invincibila, nici sub

aspectul conținutului ei, nici al regimului probatoriu.

În acest context,

publicarea H.G. nr. 20/1996, care nu are nici măcar putere de lege, nu poate

justifica, nici fundamenta eroarea comuna, chiar dacă, eventual, în unele

cazuri, a putut fi invocată în sprijinul bunei-credințe individuale, care nu se

confunda cu eroarea comuna.

Invocă în acest sens

doctrină și jurisprudența pentru a concluziona că, daca eroarea nu a fost

comuna, ea nu a fost nici invincibila, având in vedere ca notorietatea

caracterului abuziv al naționalizărilor si confiscărilor de tip comunist nu

putea fi ignorata de către cumpărători decât dovedind rea-credință și intenția

ascunsă de a-si însuși bunul altuia.

A spune ca o hotărâre

de guvern, care nu poate adăuga la lege, nici interpreta sau modifica legea,

respectiv H.G. nr. 20/1996, ar putea fi invocata ca stand la baza așa-zisei

convingeri ca se contractează cu adevăratul proprietar, este echivalent cu a

ignora legea, respectiv dispozițiile Constituției din 1948, tratatele

internaționale la care România aderase si legile in vigoare la momentul

preluării bunului, (afirmând, totuși, acest lucru, instanța de apel s-a

sprijinit din nou pe un considerent contradictoriu, criticabil din perspectiva

disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., in același timp aplicând si interpretând

greșit legislația ceea ce încadrează greșeala si in disp.

art. 304 pct. 9.C. proc. civ.).

Cat privește

caracterul „oneros” al contractului, deși formal s-ar putea spune ca aceasta

condiție ar fi îndeplinita, recurenta menționează caracterul excesiv de dezechilibrat

al obligațiilor dintre părți, în sensul ca vânzătorul (statul roman) a „înstrăinat”

un bun imobiliar de valoare deosebita pentru un preț mult inferior valorii

reale.

În fine, instanța de

apel considera ca apărarea recurentei-reclamante bazata pe ideea ca buna

credința nu creează proprietate in materie imobiliara decât in baza unui just

titlu unit cu o posesie utila nu poate fi primita deoarece se considera

aplicabile in speța disp. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Susține recurenta că, procedând în acest sens, instanța de apel încalcă

principiul neretroactivității legii civile atunci când face aplicarea acestei

dispoziții legale la cazul de față, având in vedere că la data „dobândirii”

imobilului de către chiriași, ele nu existau, (încălcarea principiului neretroactivității

legii, caz de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Mai

mult, se încalcă si disp. art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în

sensul că instanța de apel încalcă dispozițiile obligatorii ale instanței de

casare, care au prevăzut în mod expres că întreaga cauză se judeca numai in

temeiul dreptului comun, fără a interfera cu dispozițiile legii speciale.

Invocând ca argument

faptul ca reclamanta ar fi menționat cândva, intr-o cerere ulterioara,

incidența si a art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

violat principiul aflării adevărului reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. care ii interzice sa facă aplicațiunea unei dispoziții legale neaplicabile

la speța, sub cuvânt ca reclamantul ( fie si din eroare) a invocat-o. Pe de

alta parte, însăși Legea nr. 10/2001, prin art. 47, permitea reclamantei sa

folosească calea dreptului comun, daca introdusese acțiunea înainte de apariția

Legii nr. 10/2001.

Având in vedere argumentele

sus menționate, solicită instanței de recurs să înlăture, ca fiind contrare

legii, contradictorii si străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 si 9 C.

proc. civ.), argumentele instanței de apel utilizate in soluționarea capătului

de