ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4354/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4354/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 512 din 5 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta A.M.D. în contradictoriu cu

pârâții D.A. și D.L.,

pe care i-a obligat

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București,

compus din 3 camere, vestibul, baie, oficiu, hol, bucătărie, logie balcon, garaj,

în suprafață utilă de 127,42 m.p. și 46,99 m.p. teren, situat sub construcție.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta

a solicitat compararea titlurilor de proprietate și, constatându-se prioritatea

titlului său, să fie admisă acțiunea în revendicare, iar pârâții să fie obligați

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

Imobilul a fost cumpărat de R.S. de la R.K., prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat în 19 septembrie 1946 de Tribunalul Ilfov și a

fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, Judecătoria

sectorului 1 București a admis cererea formulată de S.R. în contradictoriu cu Consiliul

Local al Municipiului București, iar prin dispoziția din 23 februarie 1998, Primarul

general al Municipiului București a dispus restituirea în proprietatea lui S.R.

a aceluiași imobil.

Reclamanta A.M.D. este unica moștenitoare a defunctului

S.R.A., decedat la data de 19 iunie 1998.

Pârâții D.A. și D.L. au cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare

din 30 septembrie 1995, imobilul situat în București, în suprafață utilă de 127,42

m.p., în baza Legii nr. 112/1995.

A mai constatat Tribunalul, că legitimarea procesuală

a reclamantei nu este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin

care să se constate inexistența titlului statului, acest aspect ținând chiar de

fondul litigiului, respectiv de compararea titlurilor de proprietate.

Verificarea valabilității și preferabilității titlurilor

de care se folosește fiecare dintre cele două părți nu se poate face decât analizând

valabilitatea autorilor părților, astfel încât verificarea titlului statului este

obligatorie.

Pe de altă parte, nevalabilitatea titlului statului a

fost recunoscută prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată în litigiul

de revendicare promovat în anul 1996 de autorul reclamantei.

Această hotărâre, deși nu este opozabilă pârâților ca

titlu de proprietate, întrucât aceștia nu au fost parte în proces, nu poate fi ignorată

sub aspectul efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat, fiind din acest punct

de vedere opozabilă erga omnes, iar inopozabilitatea este limitată la dispoziția

privind revendicarea bunului.

A mai reținut Tribunalul, că prevederile Decretului

nr. 92/1950 contravin dispozițiilor Constituției de la 1948, precum și dispozițiilor

legale ale vremii privind dreptul de proprietate. Art. 6 din Legea nr. 213/1998

are dispoziții exprese, în sensul că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele

care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției

în vigoare la data preluării de către stat.

Tribunalul a mai reținut că o comparare a titlului reclamantei,

reprezentat de actul autentic de vânzare-cumpărare al autorului său, pe care l-a

moștenit, cu cel al pârâților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat

cu statul, care nu avea un titlu valabil asupra bunului în litigiu, nu poate duce

decât la constatarea preferabilității titlului reclamantei.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâților în sensul că

anterior cumpărării imobilului de către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta

nu a făcut cunoscută intenția sa de a revendica bunul naționalizat, astfel încât

cumpărarea imobilului s-a făcut cu bună-credință, deoarece buna-credință nu este

determinantă pentru soluționarea cererii de revendicare prin comparare de titluri,

instanța fiind învestită doar a analiza preferința celor două titluri de proprietate.

A mai constatat Tribunalul, că actele de stare civilă

și înscrisurile depuse sunt credibile și fac dovada românizării numelui autorului

său.

Nu este întemeiată nici susținerea pârâților, în sensul

că acțiunea reclamantei nu putea fi primită, câtă vreme nu a fost parcursă procedura

administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu a fost finalizată

prin emiterea unei dispoziții sau decizii.

Tribunalul a mai constatat că în nici o situație nu ar

putea reține preferabilitatea unui titlu ce emană de la un neproprietar și că, deși

la data pronunțării hotărârii în revendicare imobilul era deja vândut pârâților,

la data introducerii cererii de revendicare, imobilul se afla în patrimoniul statului.

Această împrejurare se constituie într-o încălcare a prevederilor

art. 1 parag. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin decizia civilă nr. 771 din 3 decembrie 2007, Curtea

de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva sentinței

și împotriva încheierii de ședință din data de 14 februarie 2007, pronunțate de

Tribunalul București.

Instanța de apel a reținut că reclamanta are calitate

procesuală activă.

Astfel, autorul reclamantei este S.R.A., acesta fiind

una și aceeași persoană cu dobânditorul imobilului din actul de vânzare-cumpărare

autentificat, S.R.B. și cu persoana pe numele căreia a intervenit naționalizarea,

astfel cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950.

Această împrejurare este susținută și de declarația notarială

a numiților T.I. și Io. din 13 martie 1991, din care rezultă că S.R.A. este una

și aceeași persoană cu S.R.C., nepotrivirea provenind din scrierea greșită a numelui

în diverse acte.

Instanța de apel a mai constatat că susținerile Tribunalului

referitoare la relevanța juridică acordată sentinței civile nr. 6967/1997 a Judecătoriei

sectorului 1, sunt corecte.

Dreptul intern, în consonanță cu jurisprudența C.E.D.O.

a statuat că prin consacrarea bunei credințe, ca o cauză de asanare a nulității

absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul

nu a înțeles să-i confere acesteia semnificația juridică a unui fine de neprimire

a cererii în revendicare a proprietarului inițial.

Recunoscând validitatea actelor de vânzare a imobilelor

preluate fără titlu valabil, nici art. 46 alin. (2) Teza II din Legea nr. 10/2001

și nici legea în ansamblu nu conțin dispoziții în raport de care să se poată susține

prevalența dreptului de proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună

credință, în concurs cu dreptul de proprietate al proprietarului inițial, în egală

măsură recunoscut.

O asemenea susținere ar putea fi făcută doar prin prisma

art. 18 din Legea nr. 10/2001, dar, pentru că Legea nr. 112/1995 are în vedere doar

imobilele preluate cu titlu, actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate

fără titlu nu cad sub incidența prevederilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, instanța de apel a reținut că imobilul a trecut

în proprietatea statului fără titlu valabil, fapt constatat prin sentința civilă

nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul

autorului reclamantei, caz în care existența bunului și speranța legitimă cu privire

la proprietate nu depinde de preexistența unei hotărâri de retrocedare, aceasta

având oricum caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi.

Titlul reclamantei nu este sentința civilă nr. 6967/1997

a Judecătoriei sectorului 1 București, ci actul de proprietate autentificat sub

nr. GG/1946 al autorului său.

În ceea ce privește susținerile referitoare la preferabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 septembrie 1996, Curtea de Apel

a constatat că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilului, deoarece, la data

înstrăinării, titlul statului fusese contestat, dovadă fiind data cererii de chemare

în judecată, 27 iulie 1996.

Nici susținerea că titlul pârâților se bucură de o prezumție

absolută de validitate nu a fost reținută, deoarece validitatea actului de vânzare-cumpărare

nu împiedică analizarea și compararea titlurilor deopotrivă valabile și nici nu

conferă dobânditorului în temeiul Legii nr. 112/1995 o preferabilitate dinainte

stabilită.

Prin decizia nr. 5410 din 2 octombrie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis

recursul declarat de pârâți împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de recurs a reținut că reclamanta, în susținerea

pretențiilor sale, a depus mai multe înscrisuri, în care persoana care pretinde

că îi este autor, figurează cu nume diferite, diferite fiind domiciliul și semnăturile

de pe aceste înscrisuri.

Doar copia certificatului de moștenitor, de naștere și

copia de pe cartea de identitate poartă numele S.R.A., în toate celelalte înscrisuri,

olografe sau autentice, inclusiv în contractul de vânzare-cumpărare figurând S.R.C.,

S.R.B. sau S.R., iar aproape toate înscrisurile olografe poartă semnături care nu

seamănă între ele.

De asemenea, certificatul de naștere ce cuprinde numele

S.R.A. a fost eliberat la data de 26 decembrie 1957, iar contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat între R.S. și R.K. în anul 1946.

Prin urmare, în cauză era important a se dovedi nu doar

faptul că S.R.A. este una și aceeași persoană cu S.R.B., S.R.B. sau S.R. și S.K.R.,

ci și faptul că autorul reclamantei, S.R.A., al cărui nume a fost românizat este

una și aceeași persoană cu cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare.

În acest sens, o expertiză a scrisului ar fi lămurit în

ce măsură semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare aparține autorului reclamantei.

Față de împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare, în

care este trecut cumpărătorul cu nume românizat, este încheiat la o dată mult anterioară

(30 septembrie 1946) datei eliberării certificatului de naștere cu numele românizat

(26 decembrie 1957), era necesar a se clarifica și aspectele legate de data românizării

numelui autorului reclamantei.

După rejudecare, prin decizia nr. 67A din 27 ianuarie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul declarat de părați.

Instanța de rejudecare în apel a reținut că, așa cum s-a

stabilit după casare cu trimitere, reclamanta este unica moștenitoare a defunctului

S.R.D., potrivit certificatului de moștenitor din 31 ianuarie 2001, eliberat de

Biroul Notarial Public D.P.

Ca atare, aceasta are calitate procesuală activă de a

solicita revendicarea imobilului.

De asemenea, semnăturile de pe carnetul de muncă, pe numele

lui S.R.A., actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1946, pe numele S.R.B., actul

de donație din 1 septembrie 1971, pe numele lui S.R.B., procura din 12 iulie 1996,

pe numele lui S.R.B., actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1946, pe numele

S.R.B. și de pe xerocopia buletinului de identitate pe numele lui S.R.B. au fost

executate de aceeași persoană, potrivit expertizei efectuate după casare.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta A.M.D. are

calitate procesuală activă, are ca autor pe numitul S.R.B., care este una și aceeași

persoană cu S.R.B., S.R.C. sau S.R. și S.K.R. și el figurează ca persoană în contractul

de vânzare-cumpărare depus de reclamantă ca S.R.B.

Statul a recunoscut dreptul de proprietate al autorului

reclamantei asupra imobilului, dând o dispoziție de restituire în natură, în 23

februarie 1998, a Primarului General al Municipiului București, dată ca urmare a

sentinței civile nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Reținând astfel, că dreptul de proprietate al reclamantei

nu a ieșit niciodată din patrimoniu său (mai precis al autorului său) că deposedarea

s-a făcut abuziv de stat, în mod corect, procedând la compararea de titluri, instanța

de apel a reținut că prima instanță a dat eficiență singurului titlu de proprietate

existent, respectiv titlului reclamantei.

Prin încheierea din 5 iulie 2011, instanța de apel a admis

cererea de îndreptare a erorilor materiale, formulată de reclamantă și sesizarea

din oficiu.

A dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în

conținutul deciziei, referitoare la nr. actului normativ de preluare, numele pârâților,

adresa imobilului ce a făcut obiectul litigiului, numele diferite ale autorului

reclamantei și a fost completată o frază eliptică.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat

recurs pârâții D.A. și D.L.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., recurenții au arătat că, prin decizia de casare, instanța supremă a statuat

doar asupra unor aspecte legate exclusiv de excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, motiv pentru care hotărârea instanței de apel este nemotivată

în ceea ce privește criticile aduse fondului cauzei.

Chiar dacă s-ar reține ideea motivării pe fondul cauzei,

decizia instanței de apel oferă doar o serie de erori materiale și o înșiruire de

cuvinte incoerentă și fără noimă și fraze neterminate.

De asemenea, hotărârea atacată conține și contradicții,

cum ar fi cea referitoare la faptul că, deși reține că dreptul de proprietate al

autorului reclamantei a fost recunoscut prin dispoziția din 23 februarie 1998, emisă

de Primarul general al Municipiului București ca urmare a sentinței civile nr. 6967

din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, concluzionează că titlul

de proprietate al reclamantei este actul de vânzare-cumpărare al autorului acestuia.

În locul analizei a ceea ce a invocat generic a fi argumentele

părților aduse în apel, instanța a precizat că nu înțelege să le mai reia în argumentația

deciziei, reținând doar că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieșit niciodată

din patrimoniul său, motiv pentru care argumentele pârâților aduse în apel nu pot

fi primite.

Cât privește criticile întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel a încălcat

flagrant dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu numai pentru motivele

mai sus arătate, dar și pentru faptul că, din moment ce instanța de control judiciar

a precizat nu numai asupra probelor ce vor fi administrate, ci și asupra finalității

administrării probelor, respectiv soluționarea excepției lipsei calității procesuale

active.

Or, pentru lămurirea românizării numelui autorului reclamantei,

nu s-a răspuns la obiectivul vizat de instanța de casare, lăsându-se în continuare

să plutească suspiciuni, pentru că instanța de apel ar fi trebuit să completeze

relațiile furnizate de Ministerul Administrației și Internelor cu privire la data

românizării numelui autorului reclamantei.

Recurenții au mai arătat faptul că instanța de apel trebuia

să analizeze principalele elemente care trebuiau să contureze preferabilitatea titlului

lor, deoarece reclamanta nu deține un „bun" în sensul Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale și jurisprudenței C.E.D.O. și nu

a făcut dovada că autorul său este proprietarul de la care imobilul a fost preluat.

Titlul lor de proprietate este preferabil, deoarece contractul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat anterior obținerii hotărârii de retrocedare

către reclamantă, valabilitatea sa nu mai poate fi contestată și se bucură de prezumția

absolută de validitate, în condițiile în care termenul de prescripție al dreptului

material la acțiunea prin care se putea cere constatarea nulității a expirat.

Au mai arătat recurenții, că s-au încălcat și dispozițiile

obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție în interesul legii, deoarece, prin soluția pronunțată,

s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desființat.

De asemenea, s-au încălcat dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta

în continuare:

Sub un prim aspect, încadrabil în dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea este nemotivată în ceea

ce privește fondul raportului juridic dedus judecății.

Cu privire la această critică se constată că, potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este susceptibilă de recurs hotărârea

care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii, iar potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din Cod,

hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept care

au formulat convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Hotărârea atacată de recurenți este, într-adevăr, succint

și defectuos motivată, dar aceasta nu justifică în sine o eventuală soluție de casare

în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., pentru că, acest text de lege este

aplicabil pentru ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., atunci când nu se poate determina dacă soluția dată în apel este rezultatul

cercetării fondului. Aceasta presupune lipsa oricăror considerente sau considerente

străine de natura cauzei.

Or, în cauză, imperfecțiunile hotărârii recurate, invocate

de recurenți, nu justifică soluția casării cu trimitere, atât timp cât este evident

că instanța a făcut propria analiza a fondului raportului juridic dedus judecății,

iar în recurs se poate cenzura modul în care legea a fost aplicată unei situații

de fapt pe deplin stabilită și se poate înlocui o motivare insuficientă sau neconcordantă,

care nu este de natură a schimba soluția pronunțată.

Prin decizia nr. 5410 din 2 octombrie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâți împotriva primei

decizii pronunțate de instanța de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, motivat de faptul că instanța de apel nu a clarificat toate circumstanțele

cauzei, în funcție de care a fost stabilită calitatea procesuală activă a reclamantului.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța de rejudecare în

apel a fost învestită doar cu soluționarea acestei chestiuni, deoarece instanța

de recurs a arătat în termeni lipsiți de echivoc că, în lipsa elementelor suficiente

pentru stabilirea calității procesuale, analiza celorlalte motive de recurs, care

vizau inclusiv fondul cauzei, este inutilă.

Era, așadar, obligația instanței de rejudecare în apel,

ca după stabilirea calității procesuale active a reclamantei, respectând îndrumările

date prin decizia de casare, să procedeze la analizarea fondului raportului juridic

dedus judecății, ceea ce instanța de apel a și făcut în propria manieră.

În strânsă legătură cu aspectul privind limitele învestirii

instanței de rejudecare, recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat flagrant

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Nici această critică nu poate fi primită.

Astfel, instanța de recurs, prin decizia de casare, a

arătat că în cauză era important a se dovedi nu doar faptul că S.R.A. este una și

aceeași persoană cu S.R.B., S.R.C. sau S.R. și S.K.R., ci și faptul că autorul reclamantei,

S.R.A., al cărui nume a fost românizat, este una și aceeași persoană cu cel care

figurează în contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, s-au mai dat îndrumări

pentru a se stabili data românizării numelui autorului reclamantei, față de împrejurarea

că data încheierii contractului în care cumpărătorul apare cu nume românizat este

mult anterioară emiterii certificatului de naștere cu numele românizat.

Or, se constată că instanța de rejudecare în apel s-a

conformat tuturor îndrumărilor date prin decizia de casare, atât în ceea ce privește

administrarea probelor necesare, cât și finalitatea administrării probelor.

Recurenții susțin că pentru lămurirea românizării numelui

autorului reclamantei, nu s-a răspuns la obiectivul vizat de instanța de casare,

lăsându-se în continuare să plutească suspiciuni, pentru că instanța de apel ar

fi trebuit să completeze relațiile furnizate de Ministerul Administrației și Internelor

cu privire la data românizării numelui autorului reclamantei.

Aceste susțineri nu pot fi primite, deoarece, potrivit

adresei din 18 noiembrie 2010, Ministerul Administrației și Internelor a comunicat

instanței că instituția nu deține aceste informații.

La dosar sunt, însă, suficiente înscrisuri care duc la

concluzia că dobânditorul menționat în contractul de vânzare-cumpărare este una

și aceeași persoană cu autorul reclamantei.

Astfel, în certificatul inițial de naștere, este menționat

S.K.R., fiul lui V.S. și S.S., născut în anul 1908, nașterea fiind înregistrată

în comuna B., județul Covasna, din 21 octombrie 1908.

În certificatul de naștere eliberat la 26 decembrie 1957,

este menționat S.R.A., fiul lui V.S. și S.S., născut la 16 octombrie 1908, indicându-se

faptul că nașterea a fost înregistrată la 21 octombrie 1908.

Prin urmare, este evident că cele două certificate de

naștere privesc una și aceeași persoană.

Datorită circumstanțelor istorice, nașterea a fost înregistrată

în anul 1908 cu nume maghiar, românizarea numelui având loc ulterior, prin eliberarea

unui nou certificat de naștere în anul 1957.

Cu toate acestea, autorul reclamantei era înregistrat

anterior în evidența autorităților locale cu numele românizat, deoarece, în extrasul

de stare civilă pentru născuți pe anul 1949 figurează S.R.A., fiul lui V.S. și S.S.,

ortodox, născut la 21 octombrie 1908, nașterea fiind înregistrată sub nr. 106.

Faptul că autorul reclamantei era înregistrat sub numele

românizat anterior eliberării certificatului de naștere din anul 1957 explică menționarea

numelui S.R.B. în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1946.

Or, ceea ce interesa în cauză era lămurirea tocmai a acestei

neconcordanțe de nume dintre autorul reclamantei și persoana menționată în contractul

de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește criticile încadrabile în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că ele nu sunt fondate.

Soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare este

corectă, dar pentru motivele care se vor prezenta în cele ce urmează.

Reclamanta din prezenta cauză a învestit instanțele de

judecată cu o acțiune în revendicare de drept comun, prin care a solicitat compararea

titlurilor de proprietate.

În fața instanței de judecată astfel învestite, atât reclamanta

cât și pârâții au exhibat câte un titlu.

Astfel, reclamanta a invocat contractul de vânzare-cumpărare

al autorului său, încheiat în anul 1946 și sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1, devenită, definitivă și rămasă irevocabilă,

iar pârâții au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996.

Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat

că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu

privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru

a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Instanța de apel a constatat că titlul reclamantei este

mai caracterizat, pentru motivele prezentate mai sus.

Instanța de recurs constată, de asemenea, că titlul reclamantei

este mai caracterizat, deoarece dreptul de proprietate consacrat prin acesta este

un drept consolidat și actual.

Reclamanta are calitatea de moștenitoare a fostului proprietar,

de la care imobilul a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 92/1950. Ea deține

un titlu mai preferabil deoarece, chiar dacă bunul a ieșit din patrimoniul autorului

ei ca efect al naționalizării, dreptul de proprietate al autorului a fost consolidat

prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București,

devenită definitivă și rămasă irevocabilă, care a constatat că acesta era o persoană

exceptată de la aplicarea actului de naționalizarea și pe cale de consecință, a

admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului

București să lase reclamantului S.R. în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul în litigiu.

La data de 23 februarie 1998, Primarul general al Municipiului

București a executat obligația stabilită prin hotărârea judecătorească, deoarece,

prin dispoziția nr. XX a dispus restituirea în proprietatea lui S.R. a imobilului

din București.

Pârâții, în schimb, au dobândit bunul prin cumpărare de

la un proprietar care, așa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

a dobândit dreptul de proprietate în mod abuziv, fără titlu valabil, prin aplicarea

incorectă a Decretului nr. 92/1950.

Pârâții nu pot pretinde nici măcar faptul că Statul Român

beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar, deoarece cunoșteau

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare că titlul de proprietate al

statului este disputat de fostul proprietar.

Astfel, autorul reclamantei a solicitat restituirea imobilului

și în baza Legii nr. 112/1995 și a promovat o serie de demersuri judiciare, pe care

pârâții le cunoșteau, chiar dacă nu au figurat ca parte în procese.

Mai mult decât atât, autorul reclamantei a notificat pe

pârâți să nu cumpere imobilul care face obiectul unui litigiu.

Or, aparența de proprietate este importantă, deoarece

în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal

de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili

și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin,

beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

Comparând cele două titluri, se constată că titlul pârâtei

nu este mai caracterizat, pentru că Statul Român, autorul dreptului lor de proprietate,

nu era un verus dominus și, așa cum s-a arătat, nu beneficia nici de aparența de

proprietate.

Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil și

din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea

Europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente" cât și valori

patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că

are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O.

prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești

definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate

(a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).

Deși jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată

și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz, în cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12

octombrie 2010).

Prin urmare, reclamanta deține un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite

de norma europeană, pentru că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă și prin

dispoziția autorităților locale, s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul fostului

proprietar.

Față de împrejurarea că reclamanta are un bun în sensul

Convenției, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale

ale dreptului internațional.

Or, a se da preferabilitate titlului invocat de pârâți

ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate

care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pârâții pretind că și ei se bucură de protecția Convenției,

dar lipsirea lor de proprietate este justificată, pentru că, așa cum s-a arătat,

dreptul lor de proprietate nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern,

iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate

consolidat.

Recurenții au mai susținut că s-au încălcat și dispozițiile

obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție în interesul legii, deoarece, prin soluția pronunțată,

s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desființat.

Nici această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece,

prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare

este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate

unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor

juridice.

Prin soluția statuată, instanța supremă nu a înțeles să

se abată de la aplicarea regulilor general valabile în materie de comparare de titluri,

ci a analizat criteriile de preferabilitate și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.,

care acordă o valoare deosebită ocrotirii securității raporturilor juridice.

Or, securitatea raporturilor juridice nu este compatibilă

cu ideea prevalenței unui titlu de proprietate, disputat încă de la data nașterii

lui, asupra unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Recurenții au mai susținut că s-au încălcat dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparație.

Deși nu afirmă în mod clar, recurenții susțin, în fapt,

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, teză care nu

poate fi primită, deoarece acțiunea în revendicare este inadmisibilă doar atunci

când are ca obiect imobile care cad sub incidența legii speciale de reparație.

Aceasta presupune că reclamantul a declanșat o procedură

de redobândire a unei proprietăți preluate abuziv, în contradictoriu cu una dintre

persoanele juridice care au obligația aplicării măsurilor reparatorii, potrivit

Legii nr. 10/2001.

Nu aceasta este situația în cauza de față, deoarece reclamanta,

prin acțiunea promovată, nu urmărește acordarea de măsuri reparatorii pentru un

bun de care autorul său a fost privată, ci ocrotirea unui drept de proprietate existent

încă din 1997, anterior intrării în vigoare a legii speciale, care nu este aplicabilă.

Față de cele mai sus expuse, recursul declarat de pârâți

se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins

ca atare.

Cât privește cererea formulată de intimata reclamantă

pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reprezentând contravaloarea

onorariului de expert, aceasta va fi respinsă, deoarece, în lipsa recursului părții

nemulțumite, instanța nu poate dispune sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D.A.

și D.L. împotriva deciziei nr. 67 A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge

cererea formulată de intimata - reclamantă A.M.D. de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.