ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4354/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 512 din 5 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta A.M.D. în contradictoriu cu pârâții D.A. și D.L., pe care i-a obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din 3 camere, vestibul, baie, oficiu, hol, bucătărie, logie balcon, garaj, în suprafață utilă de 127,42 m.p. și 46,99 m.p. teren, situat sub construcție. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat compararea titlurilor de proprietate și, constatându-se prioritatea titlului său, să fie admisă acțiunea în revendicare, iar pârâții să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

Imobilul a fost cumpărat de R.S. de la R.K., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 19 septembrie 1946 de Tribunalul Ilfov și a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea formulată de S.R. în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, iar prin dispoziția din 23 februarie 1998, Primarul general al Municipiului București a dispus restituirea în proprietatea lui S.R. a aceluiași imobil. Reclamanta A.M.D. este unica moștenitoare a defunctului S.R.A., decedat la data de 19 iunie 1998. Pârâții D.A. și D.L. au cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1995, imobilul situat în București, în suprafață utilă de 127,42 m.p., în baza Legii nr. 112/1995.

A mai constatat Tribunalul, că legitimarea procesuală a reclamantei nu este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se constate inexistența titlului statului, acest aspect ținând chiar de fondul litigiului, respectiv de compararea titlurilor de proprietate. Verificarea valabilității și preferabilității titlurilor de care se folosește fiecare dintre cele două părți nu se poate face decât analizând valabilitatea autorilor părților, astfel încât verificarea titlului statului este obligatorie. Pe de altă parte, nevalabilitatea titlului statului a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată în litigiul de revendicare promovat în anul 1996 de autorul reclamantei.

Această hotărâre, deși nu este opozabilă pârâților ca titlu de proprietate, întrucât aceștia nu au fost parte în proces, nu poate fi ignorată sub aspectul efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat, fiind din acest punct de vedere opozabilă erga omnes, iar inopozabilitatea este limitată la dispoziția privind revendicarea bunului. A mai reținut Tribunalul, că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispozițiilor Constituției de la 1948, precum și dispozițiilor legale ale vremii privind dreptul de proprietate. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 are dispoziții exprese, în sensul că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de către stat.

Tribunalul a mai reținut că o comparare a titlului reclamantei, reprezentat de actul autentic de vânzare-cumpărare al autorului său, pe care l-a moștenit, cu cel al pârâților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, care nu avea un titlu valabil asupra bunului în litigiu, nu poate duce decât la constatarea preferabilității titlului reclamantei. Tribunalul a înlăturat apărarea pârâților în sensul că anterior cumpărării imobilului de către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a făcut cunoscută intenția sa de a revendica bunul naționalizat, astfel încât cumpărarea imobilului s-a făcut cu bună-credință, deoarece buna-credință nu este determinantă pentru soluționarea cererii de revendicare prin comparare de titluri, instanța fiind învestită doar a analiza preferința celor două titluri de proprietate.

A mai constatat Tribunalul, că actele de stare civilă și înscrisurile depuse sunt credibile și fac dovada românizării numelui autorului său. Nu este întemeiată nici susținerea pârâților, în sensul că acțiunea reclamantei nu putea fi primită, câtă vreme nu a fost parcursă procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții sau decizii. Tribunalul a mai constatat că în nici o situație nu ar putea reține preferabilitatea unui titlu ce emană de la un neproprietar și că, deși la data pronunțării hotărârii în revendicare imobilul era deja vândut pârâților, la data introducerii cererii de revendicare, imobilul se afla în patrimoniul statului.

Această împrejurare se constituie într-o încălcare a prevederilor art. 1 parag. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 771 din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva sentinței și împotriva încheierii de ședință din data de 14 februarie 2007, pronunțate de Tribunalul București. Instanța de apel a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă. Astfel, autorul reclamantei este S.R.A., acesta fiind una și aceeași persoană cu dobânditorul imobilului din actul de vânzare-cumpărare autentificat, S.R.B. și cu persoana pe numele căreia a intervenit naționalizarea, astfel cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950.

Această împrejurare este susținută și de declarația notarială a numiților T.I. și Io. din 13 martie 1991, din care rezultă că S.R.A. este una și aceeași persoană cu S.R.C., nepotrivirea provenind din scrierea greșită a numelui în diverse acte. Instanța de apel a mai constatat că susținerile Tribunalului referitoare la relevanța juridică acordată sentinței civile nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1, sunt corecte. Dreptul intern, în consonanță cu jurisprudența C.E.D.O. a statuat că prin consacrarea bunei credințe, ca o cauză de asanare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul nu a înțeles să-i confere acesteia semnificația juridică a unui fine de neprimire a cererii în revendicare a proprietarului inițial.

Recunoscând validitatea actelor de vânzare a imobilelor preluate fără titlu valabil, nici art. 46 alin. (2) Teza II din Legea nr. 10/2001 și nici legea în ansamblu nu conțin dispoziții în raport de care să se poată susține prevalența dreptului de proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună credință, în concurs cu dreptul de proprietate al proprietarului inițial, în egală măsură recunoscut. O asemenea susținere ar putea fi făcută doar prin prisma art. 18 din Legea nr. 10/2001, dar, pentru că Legea nr. 112/1995 are în vedere doar imobilele preluate cu titlu, actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu nu cad sub incidența prevederilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

În cauză, instanța de apel a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, fapt constatat prin sentința civilă nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București. Dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorului reclamantei, caz în care existența bunului și speranța legitimă cu privire la proprietate nu depinde de preexistența unei hotărâri de retrocedare, aceasta având oricum caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi. Titlul reclamantei nu este sentința civilă nr. 6967/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, ci actul de proprietate autentificat sub nr. GG/1946 al autorului său.

În ceea ce privește susținerile referitoare la preferabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 30 septembrie 1996, Curtea de Apel a constatat că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă imobilului, deoarece, la data înstrăinării, titlul statului fusese contestat, dovadă fiind data cererii de chemare în judecată, 27 iulie 1996. Nici susținerea că titlul pârâților se bucură de o prezumție absolută de validitate nu a fost reținută, deoarece validitatea actului de vânzare-cumpărare nu împiedică analizarea și compararea titlurilor deopotrivă valabile și nici nu conferă dobânditorului în temeiul Legii nr. 112/1995 o preferabilitate dinainte stabilită. Prin decizia nr. 5410 din 2 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâți împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de recurs a reținut că reclamanta, în susținerea pretențiilor sale, a depus mai multe înscrisuri, în care persoana care pretinde că îi este autor, figurează cu nume diferite, diferite fiind domiciliul și semnăturile de pe aceste înscrisuri. Doar copia certificatului de moștenitor, de naștere și copia de pe cartea de identitate poartă numele S.R.A., în toate celelalte înscrisuri, olografe sau autentice, inclusiv în contractul de vânzare-cumpărare figurând S.R.C., S.R.B. sau S.R., iar aproape toate înscrisurile olografe poartă semnături care nu seamănă între ele. De asemenea, certificatul de naștere ce cuprinde numele S.R.A. a fost eliberat la data de 26 decembrie 1957, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între R.S.

și R.K. în anul 1946. Prin urmare, în cauză era important a se dovedi nu doar faptul că S.R.A. este una și aceeași persoană cu S.R.B., S.R.B. sau S.R. și S.K.R., ci și faptul că autorul reclamantei, S.R.A., al cărui nume a fost românizat este una și aceeași persoană cu cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare. În acest sens, o expertiză a scrisului ar fi lămurit în ce măsură semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare aparține autorului reclamantei. Față de împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare, în care este trecut cumpărătorul cu nume românizat, este încheiat la o dată mult anterioară (30 septembrie 1946) datei eliberării certificatului de naștere cu numele românizat (26 decembrie 1957), era necesar a se clarifica și aspectele legate de data românizării numelui autorului reclamantei.

După rejudecare, prin decizia nr. 67A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de părați. Instanța de rejudecare în apel a reținut că, așa cum s-a stabilit după casare cu trimitere, reclamanta este unica moștenitoare a defunctului S.R.D., potrivit certificatului de moștenitor din 31 ianuarie 2001, eliberat de Biroul Notarial Public D.P. Ca atare, aceasta are calitate procesuală activă de a solicita revendicarea imobilului. De asemenea, semnăturile de pe carnetul de muncă, pe numele lui S.R.A., actul de vânzare-cumpărare din 10 ianuarie 1946, pe numele S.R.B., actul de donație din 1 septembrie 1971, pe numele lui S.R.B., procura din 12 iulie 1996, pe numele lui S.R.B., actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1946, pe numele S.R.B.

și de pe xerocopia buletinului de identitate pe numele lui S.R.B. au fost executate de aceeași persoană, potrivit expertizei efectuate după casare. Instanța de apel a mai reținut că reclamanta A.M.D. are calitate procesuală activă, are ca autor pe numitul S.R.B., care este una și aceeași persoană cu S.R.B., S.R.C. sau S.R. și S.K.R. și el figurează ca persoană în contractul de vânzare-cumpărare depus de reclamantă ca S.R.B. Statul a recunoscut dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului, dând o dispoziție de restituire în natură, în 23 februarie 1998, a Primarului General al Municipiului București, dată ca urmare a sentinței civile nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Reținând astfel, că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieșit niciodată din patrimoniu său (mai precis al autorului său) că deposedarea s-a făcut abuziv de stat, în mod corect, procedând la compararea de titluri, instanța de apel a reținut că prima instanță a dat eficiență singurului titlu de proprietate existent, respectiv titlului reclamantei. Prin încheierea din 5 iulie 2011, instanța de apel a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale, formulată de reclamantă și sesizarea din oficiu. A dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în conținutul deciziei, referitoare la nr. actului normativ de preluare, numele pârâților, adresa imobilului ce a făcut obiectul litigiului, numele diferite ale autorului reclamantei și a fost completată o frază eliptică.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții D.A. și D.L. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că, prin decizia de casare, instanța supremă a statuat doar asupra unor aspecte legate exclusiv de excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, motiv pentru care hotărârea instanței de apel este nemotivată în ceea ce privește criticile aduse fondului cauzei. Chiar dacă s-ar reține ideea motivării pe fondul cauzei, decizia instanței de apel oferă doar o serie de erori materiale și o înșiruire de cuvinte incoerentă și fără noimă și fraze neterminate.

De asemenea, hotărârea atacată conține și contradicții, cum ar fi cea referitoare la faptul că, deși reține că dreptul de proprietate al autorului reclamantei a fost recunoscut prin dispoziția din 23 februarie 1998, emisă de Primarul general al Municipiului București ca urmare a sentinței civile nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, concluzionează că titlul de proprietate al reclamantei este actul de vânzare-cumpărare al autorului acestuia. În locul analizei a ceea ce a invocat generic a fi argumentele părților aduse în apel, instanța a precizat că nu înțelege să le mai reia în argumentația deciziei, reținând doar că dreptul de proprietate al reclamantei nu a ieșit niciodată din patrimoniul său, motiv pentru care argumentele pârâților aduse în apel nu pot fi primite.

Cât privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că instanța de apel a încălcat flagrant dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu numai pentru motivele mai sus arătate, dar și pentru faptul că, din moment ce instanța de control judiciar a precizat nu numai asupra probelor ce vor fi administrate, ci și asupra finalității administrării probelor, respectiv soluționarea excepției lipsei calității procesuale active. Or, pentru lămurirea românizării numelui autorului reclamantei, nu s-a răspuns la obiectivul vizat de instanța de casare, lăsându-se în continuare să plutească suspiciuni, pentru că instanța de apel ar fi trebuit să completeze relațiile furnizate de Ministerul Administrației și Internelor cu privire la data românizării numelui autorului reclamantei.

Recurenții au mai arătat faptul că instanța de apel trebuia să analizeze principalele elemente care trebuiau să contureze preferabilitatea titlului lor, deoarece reclamanta nu deține un „bun" în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și jurisprudenței C.E.D.O. și nu a făcut dovada că autorul său este proprietarul de la care imobilul a fost preluat. Titlul lor de proprietate este preferabil, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat anterior obținerii hotărârii de retrocedare către reclamantă, valabilitatea sa nu mai poate fi contestată și se bucură de prezumția absolută de validitate, în condițiile în care termenul de prescripție al dreptului material la acțiunea prin care se putea cere constatarea nulității a expirat.

Au mai arătat recurenții, că s-au încălcat și dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii, deoarece, prin soluția pronunțată, s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desființat. De asemenea, s-au încălcat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Sub un prim aspect, încadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenții au susținut că hotărârea este nemotivată în ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății. Cu privire la această critică se constată că, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este susceptibilă de recurs hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din Cod, hotărârea trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Hotărârea atacată de recurenți este, într-adevăr, succint și defectuos motivată, dar aceasta nu justifică în sine o eventuală soluție de casare în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., pentru că, acest text de lege este aplicabil pentru ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., atunci când nu se poate determina dacă soluția dată în apel este rezultatul cercetării fondului. Aceasta presupune lipsa oricăror considerente sau considerente străine de natura cauzei. Or, în cauză, imperfecțiunile hotărârii recurate, invocate de recurenți, nu justifică soluția casării cu trimitere, atât timp cât este evident că instanța a făcut propria analiza a fondului raportului juridic dedus judecății, iar în recurs se poate cenzura modul în care legea a fost aplicată unei situații de fapt pe deplin stabilită și se poate înlocui o motivare insuficientă sau neconcordantă, care nu este de natură a schimba soluția pronunțată.

Prin decizia nr. 5410 din 2 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâți împotriva primei decizii pronunțate de instanța de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, motivat de faptul că instanța de apel nu a clarificat toate circumstanțele cauzei, în funcție de care a fost stabilită calitatea procesuală activă a reclamantului. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța de rejudecare în apel a fost învestită doar cu soluționarea acestei chestiuni, deoarece instanța de recurs a arătat în termeni lipsiți de echivoc că, în lipsa elementelor suficiente pentru stabilirea calității procesuale, analiza celorlalte motive de recurs, care vizau inclusiv fondul cauzei, este inutilă.

Era, așadar, obligația instanței de rejudecare în apel, ca după stabilirea calității procesuale active a reclamantei, respectând îndrumările date prin decizia de casare, să procedeze la analizarea fondului raportului juridic dedus judecății, ceea ce instanța de apel a și făcut în propria manieră. În strânsă legătură cu aspectul privind limitele învestirii instanței de rejudecare, recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat flagrant dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Nici această critică nu poate fi primită. Astfel, instanța de recurs, prin decizia de casare, a arătat că în cauză era important a se dovedi nu doar faptul că S.R.A. este una și aceeași persoană cu S.R.B., S.R.C.

sau S.R. și S.K.R., ci și faptul că autorul reclamantei, S.R.A., al cărui nume a fost românizat, este una și aceeași persoană cu cel care figurează în contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, s-au mai dat îndrumări pentru a se stabili data românizării numelui autorului reclamantei, față de împrejurarea că data încheierii contractului în care cumpărătorul apare cu nume românizat este mult anterioară emiterii certificatului de naștere cu numele românizat. Or, se constată că instanța de rejudecare în apel s-a conformat tuturor îndrumărilor date prin decizia de casare, atât în ceea ce privește administrarea probelor necesare, cât și finalitatea administrării probelor.

Recurenții susțin că pentru lămurirea românizării numelui autorului reclamantei, nu s-a răspuns la obiectivul vizat de instanța de casare, lăsându-se în continuare să plutească suspiciuni, pentru că instanța de apel ar fi trebuit să completeze relațiile furnizate de Ministerul Administrației și Internelor cu privire la data românizării numelui autorului reclamantei. Aceste susțineri nu pot fi primite, deoarece, potrivit adresei din 18 noiembrie 2010, Ministerul Administrației și Internelor a comunicat instanței că instituția nu deține aceste informații. La dosar sunt, însă, suficiente înscrisuri care duc la concluzia că dobânditorul menționat în contractul de vânzare-cumpărare este una și aceeași persoană cu autorul reclamantei.

Astfel, în certificatul inițial de naștere, este menționat S.K.R., fiul lui V.S. și S.S., născut în anul 1908, nașterea fiind înregistrată în comuna B., județul Covasna, din 21 octombrie 1908. În certificatul de naștere eliberat la 26 decembrie 1957, este menționat S.R.A., fiul lui V.S. și S.S., născut la 16 octombrie 1908, indicându-se faptul că nașterea a fost înregistrată la 21 octombrie 1908. Prin urmare, este evident că cele două certificate de naștere privesc una și aceeași persoană. Datorită circumstanțelor istorice, nașterea a fost înregistrată în anul 1908 cu nume maghiar, românizarea numelui având loc ulterior, prin eliberarea unui nou certificat de naștere în anul 1957. Cu toate acestea, autorul reclamantei era înregistrat anterior în evidența autorităților locale cu numele românizat, deoarece, în extrasul de stare civilă pentru născuți pe anul 1949 figurează S.R.A., fiul lui V.S.

și S.S., ortodox, născut la 21 octombrie 1908, nașterea fiind înregistrată sub nr. 106. Faptul că autorul reclamantei era înregistrat sub numele românizat anterior eliberării certificatului de naștere din anul 1957 explică menționarea numelui S.R.B. în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1946. Or, ceea ce interesa în cauză era lămurirea tocmai a acestei neconcordanțe de nume dintre autorul reclamantei și persoana menționată în contractul de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește criticile încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că ele nu sunt fondate. Soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare este corectă, dar pentru motivele care se vor prezenta în cele ce urmează.

Reclamanta din prezenta cauză a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare de drept comun, prin care a solicitat compararea titlurilor de proprietate. În fața instanței de judecată astfel învestite, atât reclamanta cât și pârâții au exhibat câte un titlu. Astfel, reclamanta a invocat contractul de vânzare-cumpărare al autorului său, încheiat în anul 1946 și sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 1, devenită, definitivă și rămasă irevocabilă, iar pârâții au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996. Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Instanța de apel a constatat că titlul reclamantei este mai caracterizat, pentru motivele prezentate mai sus. Instanța de recurs constată, de asemenea, că titlul reclamantei este mai caracterizat, deoarece dreptul de proprietate consacrat prin acesta este un drept consolidat și actual. Reclamanta are calitatea de moștenitoare a fostului proprietar, de la care imobilul a fost preluat în aplicarea Decretului nr. 92/1950. Ea deține un titlu mai preferabil deoarece, chiar dacă bunul a ieșit din patrimoniul autorului ei ca efect al naționalizării, dreptul de proprietate al autorului a fost consolidat prin sentința civilă nr. 6967 din 28 mai 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, devenită definitivă și rămasă irevocabilă, care a constatat că acesta era o persoană exceptată de la aplicarea actului de naționalizarea și pe cale de consecință, a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului București să lase reclamantului S.R.

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. La data de 23 februarie 1998, Primarul general al Municipiului București a executat obligația stabilită prin hotărârea judecătorească, deoarece, prin dispoziția nr. XX a dispus restituirea în proprietatea lui S.R. a imobilului din București. Pârâții, în schimb, au dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care, așa cum s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a dobândit dreptul de proprietate în mod abuziv, fără titlu valabil, prin aplicarea incorectă a Decretului nr. 92/1950. Pârâții nu pot pretinde nici măcar faptul că Statul Român beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar, deoarece cunoșteau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare că titlul de proprietate al statului este disputat de fostul proprietar.

Astfel, autorul reclamantei a solicitat restituirea imobilului și în baza Legii nr. 112/1995 și a promovat o serie de demersuri judiciare, pe care pârâții le cunoșteau, chiar dacă nu au figurat ca parte în procese. Mai mult decât atât, autorul reclamantei a notificat pe pârâți să nu cumpere imobilul care face obiectul unui litigiu. Or, aparența de proprietate este importantă, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

Comparând cele două titluri, se constată că titlul pârâtei nu este mai caracterizat, pentru că Statul Român, autorul dreptului lor de proprietate, nu era un verus dominus și, așa cum s-a arătat, nu beneficia nici de aparența de proprietate. Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. Astfel, în ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente" cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O. prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc). Deși jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, în cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O.

din 12 octombrie 2010). Prin urmare, reclamanta deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite de norma europeană, pentru că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă și prin dispoziția autorităților locale, s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul fostului proprietar. Față de împrejurarea că reclamanta are un bun în sensul Convenției, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Or, a se da preferabilitate titlului invocat de pârâți ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate care se bucură de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pârâții pretind că și ei se bucură de protecția Convenției, dar lipsirea lor de proprietate este justificată, pentru că, așa cum s-a arătat, dreptul lor de proprietate nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate consolidat. Recurenții au mai susținut că s-au încălcat și dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii, deoarece, prin soluția pronunțată, s-a adus atingere unui alt drept de proprietate, niciodată desființat.

Nici această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece, prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. Prin soluția statuată, instanța supremă nu a înțeles să se abată de la aplicarea regulilor general valabile în materie de comparare de titluri, ci a analizat criteriile de preferabilitate și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., care acordă o valoare deosebită ocrotirii securității raporturilor juridice.

Or, securitatea raporturilor juridice nu este compatibilă cu ideea prevalenței unui titlu de proprietate, disputat încă de la data nașterii lui, asupra unei hotărâri judecătorești irevocabile. Recurenții au mai susținut că s-au încălcat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Deși nu afirmă în mod clar, recurenții susțin, în fapt, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, teză care nu poate fi primită, deoarece acțiunea în revendicare este inadmisibilă doar atunci când are ca obiect imobile care cad sub incidența legii speciale de reparație.

Aceasta presupune că reclamantul a declanșat o procedură de redobândire a unei proprietăți preluate abuziv, în contradictoriu cu una dintre persoanele juridice care au obligația aplicării măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001. Nu aceasta este situația în cauza de față, deoarece reclamanta, prin acțiunea promovată, nu urmărește acordarea de măsuri reparatorii pentru un bun de care autorul său a fost privată, ci ocrotirea unui drept de proprietate existent încă din 1997, anterior intrării în vigoare a legii speciale, care nu este aplicabilă. Față de cele mai sus expuse, recursul declarat de pârâți se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

Cât privește cererea formulată de intimata reclamantă pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reprezentând contravaloarea onorariului de expert, aceasta va fi respinsă, deoarece, în lipsa recursului părții nemulțumite, instanța nu poate dispune sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D.A. și D.L. împotriva deciziei nr. 67 A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge cererea formulată de intimata - reclamantă A.M.D. de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.