ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6818/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6818/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 19 ianuarie 2009, sub

nr. 1980/3/2009, reclamanta S.L.A.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, restituirea către reclamantă a

camerei de la etaj, corp A, din imobilul situat în București și a cotei

indivize de 3/8 din terenul aferent imobilului, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt,

a cererii s-a arătat că autorul său, M.G. a dobândit imobilul compus din teren

în suprafață de 330 mp și construcție formată din corp A alcătuit din parter și

etaj și corp B alcătuit din cameră și beci, iar moștenitorii acestui defunct

sunt soția supraviețuitoare cu o cotă de 1/4 din masa succesorală și fiica

M.L.A.E. cu o cotă de 3/8 din masa succesorală și fiul M.C.F.O., cu o cotă de

3/8 din masa succesorală. Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr. 223/1974, respectiv cota-parte indiviză ce aparținea numitei

M.L.A.E.

S-a mai arătat că,

potrivit Sentinței civile nr. 7071 din 19 decembrie 2008 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 4 București s-a dispus ieșirea din indiviziune, Statului

Român fiindu-i atribuită camera de la etaj și cota indiviză de 3/8 din terenul

aferent imobilului.

Tribunalul, analizând

actele și lucrările dosarului a constatat următoarele:

Imobilul a fost

dobândit de către M.G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 35074 din 9 august 1947 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, iar acesta

este compus, în întregul său, din teren în suprafață de 330 mp și construcție

formată din corp A de casă și corp secundar B.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 13 iunie 1974 eliberat de Notariatul de Stat

al Sectorului 3 București, s-a constatat că au calitatea de moștenitori ai

defunctului M.G., soția supraviețuitoare M.E., cu o cotă de 1/4 și descendenții

M.L.A.E. și M.C.F.O. cu o cotă de 3/8 fiecare din masa succesorală.

În anul 1975, în

temeiul Decretului nr. 223/1974, a trecut în proprietatea statului cota parte

de 3/8 din suprafața de 330 mp și construcții de la S.L.A.E. în baza Deciziei

nr. 307 din 31 martie 1975.

Conform

certificatului de moștenitor nr. X/1979 și a certificatului de moștenitor

suplimentar din 7 august 2002 are calitatea de moștenitor al defunctei M.E.,

C.E.

De pe urma defunctei

C.E., potrivit certificatului de moștenitor nr. X/1982 și a certificatului

suplimentar de moștenitor din 7 august 2002 are calitatea de legatar universal

C.A. în calitate de nepoată de frate predecedat.

Potrivit contractului

de donație autentificat în 16 august 2002 de B.N.P. L. și C., C.A. a donat

către M.C.F.O. cota de 1/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat

în București, cu mențiunea că în proprietatea statului a trecut cota de 3/8 din

întregul imobil de la M.L.A.E.

Conform

certificatului de moștenitor din 25 octombrie 2006 eliberat de către BNP

C.A.-R., de pe urma defunctului M.C.F.O. au rămas ca moștenitori M.D. în

calitate de soție cu o cotă de 1/4 din moștenire și R.A.T. în calitate de nepot

de fiică predecedată cu o cotă de 3/4 din moștenire.

Potrivit Sentinței

civile nr. 7074 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4

București în Dosarul nr. 8845/4/2007 s-a dispus ieșirea din indiviziune cu

privire la imobilul situat în București, ieșire din indiviziune care s-a

realizat și în contradictoriu cu Municipiul București, în urma căreia lotul 1,

compus din apartamentul de etajul corpului A și pivniță în suprafață de 19,37

mp, s-a atribuit reclamantei-pârâte M.D., lotul 2, compus din spațiul comercial

și apartamentul de la parterul corpului A, pivnițele în suprafață de 15,54 și

17,64 mp și corpul B, s-a atribuit pârâtului-reclamant R.A.T., iar lotul 3,

compus din camera de la etaj, s-a atribuit pârâtului Municipiul București.

Având în vedere că

notificarea nu a fost soluționată potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr.

10/2001 și nici unitatea deținătoare nu a comunicat notificatoarei că dosarul

de notificare trebuie completat cu anumite înscrisuri, în raport de

considerentele arătate s-a reținut că este făcută dovada dreptului de

proprietate și a calității de moștenitor, precum și dovada trecerii imobilului

în proprietatea statului, față de prevederile Deciziei nr. 20 din 19 martie

2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cărora

instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestație împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv,

ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a soluționa notificarea.

Prin Sentința civilă

nr. 527 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a admis cererea formulată de reclamanta S.L.A.E., în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a fost obligat pârâtul

să restituie reclamantei camera de la etaj corp A din imobilul situat în

București și a cotei indivize de 3/8 din terenul aferent imobilului de 321,68

mp, totodată, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, care a criticat hotărârea tribunalului ca nelegală, arătând că în mod

greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei deoarece termenul de 60 de

zile prevăzut de dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

este un termen de recomandare, iar depășirea acestuia poate fi sancționată, cel

mult, cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a

fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței

unui prejudiciu, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

În speță, imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 307/1975

potrivit Decretului nr. 223/1974, iar preluarea imobilului s-a efectuat prin

aplicarea acestei legi, situație în care titlul statului este valabil.

Apelanta a învederat

faptul că, în speță, titlul este legal constituit în favoarea Statului Român,

acesta devenind proprietar de plin drept al acestui imobil în anul 1975.

La termenul din data

de 27 ianuarie 2010 s-a dispus suspendarea judecării prezentului apel în

temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. 845/4/2007 aflat pe rolul Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, iar la data de 16 noiembrie 2011 s-a formulat cerere de

repunere pe rol a cauzei, având în vedere că dosarul a fost soluționat

irevocabil la data de 9 noiembrie 2011.

Prin Decizia civilă

nr. 12 A din 18 ianuarie 2012 Curtea de apel București a admis apelul formulat

de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, cu sediul în

București, împotriva Sentinței civile nr. 527 din 9 aprilie 2009 pronunțată în

Dosarul nr. 1980/3/2009 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimata-reclamantă S.L.A.E., cu domiciliul ales în

București, a schimbat sentința civilă apelată în sensul că a respins acțiunea

ca nefondată. Curtea a reținut următoarele:

Reclamanta a chemat

în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General pentru a se

dispune restituirea camerei de la etaj (corp A) din imobilul situat în

București și a cotei-indivize din terenul aferent imobilului, cerere formulată

în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001. Reclamanta a arătat că

această cotă-parte indiviză ce aparținea numitei M.L.A.E. a fost trecută în

proprietatea statului în anul 1975 prin Decretul nr. 223/1974, fiind emisă

Decizia nr. 307 din 31 februarie 1975.

Intimata-reclamantă a

depus la dosarul cauzei titlul de proprietate al imobilului al autoarei sale,

cât și notificarea formulată la data de 14 octombrie 2002 și comunicată prin

B.E.J. M.D.

La data de 20

septembrie 2007 s-a formulat cerere de chemare în judecată de către reclamanții

M.D. și R.A.T., înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, solicitându-se

ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în București, compus din

teren în suprafață de 330 mp și construcția aferentă.

Imobilul în litigiu a

aparținut defunctului M.G., dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare în

anul 1947 și a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în anul 1975, iar

succesorii acestuia sunt: M.E., în calitate de soție supraviețuitoare, M.(S.)

L.A.E. și M.C.F.O., în calitate de fii, cărora le-au revenit 1/4 și respectiv

3/8 din masa succesorală.

Drepturile

succesorale ale numiților S.L.A.E. și M.C.F.O. au fost întregite prin

dobândirea cotei de 1/4 prin contractul de donație autentificat sub nr. X/2002

al BNP L. și C., act prin care C.A. succesoarea defunctei C.E. ce a moștenit

cota de 1/4 a defunctei M.E., a donat cota sa parte către M.C.F.O.

Prin Sentința civilă

nr. 7071 din 19 decembrie 2008 rămasă irevocabilă la data de 9 octombrie 2011,

s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra întregului imobil ce a aparținut

defunctului M.G., fiind stabilită situația juridică a imobilului prin această

sentință.

Prin înscrisul aflat

la dosar de fond, se dovedește că notificarea nr. X/2001 formulată de către

defunctul M.C.F.O. în calitate de mandatar al reclamantei S.L.A.M. privind cota

de 3/8 din imobilul situat în București, nu a fost soluționată deoarece era

necesară depunerea documentelor prevăzute în acest înscris, respectiv copia Decizia

nr. 307 din 31 martie 1975, declarația reclamantei cu privire la încasarea

despăgubirilor potrivit acordurilor internaționale încheiate de România cu alte

state, copii ale actelor de stare civilă ale reclamantei, actul de identitate

al acesteia și situația juridică și locativă actuală eliberată de A.F.I.

Din actele și

lucrările dosarului, rezultă că situația juridică a imobilului a fost

soluționată prin Sentința civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei

Sectorului 4 București, care a rămas irevocabilă la data de 9 octombrie 2011,

iar la dosarul cauzei nu s-au depus documentele necesare soluționării

notificării formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

restituirea cotei de 3/8, iar procura specială în vederea îndeplinirii formalităților

legale de revendicare a imobilului în litigiu a fost dată de către reclamantă

numitei M.D. ce are calitate de parte în cauza soluționată prin Sentința civilă

nr. 7071 din 19 decembrie 2008.

Deoarece nu s-au

depus documentele necesare cu privire la dovedirea calității de persoană

îndreptățită la restituire de către reclamantă, respectiv depunerea

certificatului de naștere și certificatului de căsătoriei din care să rezulte

că aceasta este una și aceeași persoană cu M.L.A.M., cât și celelalte acte

menționate de către unitatea deținătoare, respectiv pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, iar situația juridică a imobilului a fost

incertă până la data de 9 octombrie 2011, nu putea fi soluționată notificarea

de către pârât, iar motivele de apel formulate sunt întemeiate.

Cererea de chemare în

judecată a fost formulată la data de 19 ianuarie 2009 anterior stabilirii

situației juridice a imobilului în litigiu, situație în care notificarea nr.

X/2001 nu a putut fi soluționată de către intimatul-pârât Municipiul București.

Deoarece a fost

formulată notificare pentru restituirea imobilului din București, soluționarea

cererii de chemare în judecată este supusă dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ce

reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe cale administrativă.

Având în vedere

soluționarea situației juridice a imobilului în litigiu prin Sentința civilă

nr. 7071 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 4 București, irevocabilă

la data de 9 octombrie 2011, urmează a fi soluționată notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, pe cale administrativă, după completarea probelor cu

înscrisurile necesare soluționării acesteia, conform principiului "electa

via una acta".

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.L.A.E., invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs s-au formulat următoarele argumente:

În mod greșit s-a

reținut că situația juridică a imobilului a fost incertă până la data de 3

octombrie 2011, astfel că pârâta a fost în imposibilitate de a soluționa

notificarea, în condițiile în care situația juridică a imobilului era evidentă

încă de la data preluării, Statul Român deținând cota de 3/8, formularea

acțiunii de ieșire din indiviziune neavând relevanță din perspectiva Legii nr.

10/2001.

De asemenea, în mod

greșit s-a reținut că nu au fost depuse înscrisurile doveditoare privind

dreptul și calitatea de persoană îndreptățită, în condițiile în care toate

aceste înscrisuri au fost anexate notificării.

Instanța avea

obligația, în baza înscrisurilor depuse, să analizeze îndreptățirea la

acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, în considerarea Deciziei nr.

XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți, pronunțată într-un recurs în interesul

legii.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Reclamanta a sesizat

instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect

restituirea în natură a unei părți din construcția edificată pe terenul în

suprafață de 330 m.p., precum și a cotei de 3/8 din suprafața de teren

menționată, motivat de faptul că în anul 1975, în baza Decretului nr. 223/1974

și a Deciziei nr. 307 din 31 martie 1975, Statul Român a preluat cota de 3/8,

ce-i aparținea, din imobilul situat în București, iar în baza Legii nr. 10/2001

a formulat notificare care nu a fost soluționată, invocând în drept

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Plenitudinea de

jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 semnifică competența de a hotărî în tot ce este legat de aplicarea

Legii nr. 10/2001, spre a stabili calitatea de persoană îndreptățită și

posibilitatea restituirii în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru soluționarea cauzei într-un termen

rezonabil.

Plenitudinea de

jurisdicție a instanței sesizate, conform art. 26 alin. (3) este dată și de

Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți, prin care instanțelor de judecată le-au

fost extinse prerogativele de judecată, în sensul că sunt competente să

soluționeze pe fond și acțiunile având ca obiect refuzul nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, numai că sintagma "până la data soluționării

notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării

notificării.

Această sintagmă

trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din

cele două etape - administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară

- prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu

face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a

notificării.

De altfel, nici o

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul

instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa

administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar

principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura

sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului

persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea

prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a

notificării.

Prin urmare,

nedepunerea de către reclamant în calitate de titular a notificării, a actelor

doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție

administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției

administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr.

10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa

jurisdicțională.

Teza contrară, nu

poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa

judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul

contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de

a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea

acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății.

Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al

judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva

refuzului de soluționare a notificării să administreze probe noi față de cele

administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze

soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un

proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Reținerea instanței

de apel a obligativității parcurgerii procedurii administrate prevăzute de

Legea nr. 10/2001, respectiv depunerea tuturor înscrisurilor doveditoare

privind situația juridică a imobilului, la unitatea deținătoare este greșită,

fiind contrară Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți care dispune

obligativitatea soluționării pe fond a contestațiilor fundamentate pe dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecarea

apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.L.A.E.

împotriva Deciziei nr. 12A din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL