ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 176/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 527 din 9 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1980/3/2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.L.A.E. și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să restituie reclamantei camera de la etaj situată în corpul A al imobilului situat în București, sector 4 și cota indiviză de 3 / 8 din terenul aferent imobilului de 321,68 mp. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamanta S.L.A.E. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la cota de 3 / 8 din imobilul situat în București, sector 4, notificare ce nu a fost soluționată de către unitatea deținătoare a imobilului după cum rezultă din adresa din 4 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului București.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de moștenitor pot fi depuse până la data soluționării notificării, iar potrivit dispozițiilor art. 24 din același act normativ, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Pe baza înscrisurilor depuse de către notificatoare, care fac parte din dosarul administrativ comunicat instanței de către pârât, tribunalul a reținut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, a calității de moștenitor și au fost probate situația juridică și locativă a imobilului.

Astfel, imobilul compus în întregul său din teren în suprafață de 330 mp și construcție formată din corp A de casă (P+E) și corp secundar B (cameră și beci), a fost dobândit de M.G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 august 1947 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Potrivit certificatului de moștenitor din 13 iunie 1974 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București, au calitatea de moștenitori ai defunctului M.G. soția supraviețuitoare, M.E., cu o cotă de ¼ și descendenții S.L.A.E. și M.C.F.O., cu câte o cotă de 3 / 8 fiecare din masa succesorală. În anul 1975, în baza deciziei nr. 307 din 31 martie 1975, emise în temeiul Decretului 223/1974, a trecut în proprietatea statului cota-parte de 3 / 8 din suprafața de 330 mp și din construcții de la S.L.A.E.

Conform certificatului de moștenitor din 1979 și a certificatului de moștenitor suplimentar din 7 august 2002, are calitatea de moștenitor al defunctei M.E., C.E. iar de pe urma defunctei C.E. (potrivit certificatului de moștenitor din 1982 și a certificatului suplimentar de moștenitor din 7 august 2002), are calitatea de legatar universal C.A., în calitate de nepoată de frate predecedat. Potrivit contractului de donație autentificat din 16 august 2002 de Biroul Notarial Public L.C., C.A. a donat către M.C.F.O. cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, cu mențiunea că în proprietatea statului a trecut cota de 3 / 8 din întregul imobil de la S.L.A.E.

Potrivit certificatului de moștenitor din 25 octombrie 2006 eliberat de Biroul Notarial Public C.A.R., de pe urma defunctului M.C.F.O. au rămas ca moștenitori M.D., în calitate de soție cu o cotă de ¼ din moștenire, și R.A.T., în calitate de nepot de fiică predecedată, cu o cotă de ¾ din moștenire. Potrivit sentinței civile nr. 7074 din 19 decembrie 2008 pronunțate de Judecătoria sectorului 4 București, în Dosarul nr. 8845/4/2007, s-a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în București, sector 4, ieșire din indiviziune care s-a realizat în contradictoriu și cu Municipiul București.

Au fost alcătuite trei loturi care au fost atribuite astfel: lotul 1 compus din apartamentul de la etajul corpului A și pivnița în suprafață de 19,37 mp, reclamantei-pârâte M.D.; lotul 2 compus din spațiul comercial și apartamentul de la parterul corpului A, pivnițele în suprafață de 15,54 și 17,64 mp și corpul B, pârâtului-reclamant R.A.T., iar lotul 3 compus din camera de la etaj, pârâtului Municipiul București. Reținând că notificarea nu a fost soluționată potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 iar unitatea deținătoare nu a comunicat notificatoarei că dosarul administrativ trebuie completat cu anumite înscrisuri și față de prevederile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, precum și dovada trecerii imobilului în proprietatea statului.

Prin decizia civilă nr. 12A din 18 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul și schimbată sentința civilă nr. 527 din 9 aprilie 2009 în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca nefondată. Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut că intimata-reclamantă a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, restituirea camerei de la etaj (corp A) din imobilul situat în București, sector 4 și a cotei-indivize din terenul aferent imobilului. Reclamanta a arătat că această cotă-parte indiviză a aparținut numitei S.L.A.E.

și a trecut în proprietatea statului în anul 1975 prin Decretul nr. 223/1974, fiind emisă decizia nr. 307 din 31 februarie 1975. Intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei titlul de proprietate al imobilului al autoarei sale și notificarea formulată la data de 14 octombrie 2002 și comunicată prin Biroul Executorului Judecătoresc M.D. La data de 20 septembrie 2007 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, cererea de chemare în judecată prin care reclamanții M.D. și R.A.T., au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 330 mp și construcția aferentă.

Imobilul în litigiu a aparținut defunctului M.G., care l-dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare în anul 1947 și a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în anul 1975. Succesorii acestuia sunt: M.E., în calitate de soție supraviețuitoare, S.L.A.E. și M.C.F.O., în calitate de fii, cărora le-au revenit 1 / 4 și respectiv 3 / 8 din masa succesorală. Drepturile succesorale ale numiților S.L.A.E. și M.C.F.O. au fost întregite prin dobândirea cotei de ¼ prin contractul de donație autentificat din 2002 al Biroului Notarial Public L.C., act prin care C.A. succesoarea defunctei C.E., care a moștenit cota de ¼ a defunctei M.E., a donat cota sa parte către M.C.F.O. Prin sentința civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008 rămasă irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra întregului imobil ce a aparținut defunctului M.G., fiind stabilită situația juridică a imobilului prin această sentință.

Înscrisul aflat la dosarul tribunalului dovedește că notificarea din 2001 formulată de defunctul M.C.F.O., în calitate de mandatar al reclamantei S.L.A.E., pentru cota de 3 / 8 din imobilul situat în București, sector 4, nu a fost soluționată deoarece era necesară depunerea documentelor prevăzute în acest înscris, respectiv copia decizia nr. 307 din 31 martie 1975, declarația reclamantei cu privire la încasarea despăgubirilor potrivit acordurilor internaționale încheiate de România cu alte state, copii ale actelor de stare civilă ale reclamantei, actul de identitate al acesteia și situația juridică și locativă actuală eliberată de Administrația Fondului Imobiliar.

A mai reținut curtea de apel că situația juridică a imobilului a fost dezlegată prin sentința civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, rămasă irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, că la dosarul administrativ nu s-au depus documentele necesare soluționării notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea cotei de 3 / 8 , iar procura specială în vederea îndeplinirii formalităților legale de revendicare a imobilului în litigiu a fost dată de către reclamantă numitei M.D., care are calitate de parte în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008. Deoarece nu s-au depus documentele necesare cu privire la dovedirea calității de persoană îndreptățită la restituire de către reclamantă, respectiv depunerea certificatelor de naștere și de căsătorie din care să rezulte că aceasta este una și aceeași persoană cu S.L.A.E., cât și celelalte acte menționate de către unitatea deținătoare, iar situația juridică a imobilului a fost incertă până la data de 9 octombrie 2011, curtea de apel a constatat că pârâtul nu putea soluționa notificarea, iar motivele de apel formulate sunt întemeiate.

S-a mai arătat că, deoarece a fost formulată notificare pentru restituirea imobilului din București, sectorul 4, soluționarea cererii de chemare în judecată este supusă dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pe cale administrativă, dar având în vedere sentința civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 4 București, irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 urmează a fi soluționată, pe cale administrativă, după completarea probelor cu înscrisurile necesare soluționării acesteia. Prin decizia civilă nr. 6818 din 7 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a fost casată decizia civilă nr. 12A din 18 ianuarie 2012 și a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere doar etapa administrativă de soluționare a notificării ci, trebuie înțeleasă în sensul de etapă până la soluționarea notificării în oricare dintre etapele administrativă și jurisdicțională deoarece legiuitorul nu a făcut o distincție între cele două faze de soluționare a notificării. Nedepunerea actelor doveditoare în etapa administrativă avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției pe baza actelor administrate și nicidecum imposibilitatea de a le depune în etapa jurisdicțională. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 1980/3/2009*.

Prin decizia civilă nr. 179A din 22 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 527 din 9 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.L.A.E. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că intimata-reclamantă a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, fiind moștenitoarea tatălui ei M.G., conform certificatului de moștenitor din 13 iunie 1974; tatăl reclamantei a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 august 1947 la Tribunalul Ilfov, secția notariat.

De asemenea a făcut dovada că statul a preluat cota sa de proprietate de 3 / 8 prin decizia nr. 307 din 31 martie 1974, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București. Criticile de apel sunt nefondate deoarece dovada calității de persoană îndreptățită se face atât în faza administrativă cât și în faza jurisdicțională de soluționare a notificării, iar Decretul nr. 223/1974 face parte din categoria actelor normative considerate de Legea nr. 10/2001 ca determinând o preluare abuzivă, fapt ce conferă intimatei-reclamante dreptul de a pretinde restituirea bunului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în mod greșit Curtea de Apel București a respins apelul având în vedere că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură sau echivalent este condiționată de dovedirea preluării abuzive a imobilului, ori în speță, nu este îndeplinită aceasta condiție deoarece, pentru imobilul trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, s-au primit despăgubiri. A susținut recurentul că statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, în baza deciziei din 31 martie 1974 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, iar intimata-reclamantă a fost despăgubită, astfel ca dreptul de proprietate al statului s-a constituit chiar la data emiterii respectivei decizii.

Intimata-reclamantă nu a atacat în contencios administrativ decizia de preluare, care astfel și-a menținut valabilitatea și constituie titlul de proprietate al statului. Prin urmare, aceasta nu mai este îndrituită la restituirea în natura, deoarece așa cum rezultă din probatoriu, ea a încasat deja despăgubirile ce i se cuveneau în baza Decretului nr. 223/1974. Recurentul-pârât a arăta că nu este de acord cu susținerile intimatei-reclamante, care a susținut că modalitatea prin care statul a preluat în proprietate imobilul a fost abuzivă, deoarece trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974; preluarea de către stat a imobilului trebuie considerată a se fi realizat cu titlu valabil dacă ea s-a realizat în concordanță cu legislația în vigoare, inclusiv cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.

Dacă reclamanta era nemulțumită avea la îndemână, conform art. 8 din același act normativ, posibilitatea formulării unei contestații împotriva procesului-verbal de evaluare a imobilului, în termen de 15 zile de la data comunicării în scris a sumei stabilite ca despăgubire. În speță, aceasta nu a uzat de aceasta procedura ceea ce conduce la concluzia ca a fost de acord cu evaluarea stabilită. De asemenea, a încasat despăgubiri pentru imobil, iar decizia de preluare în proprietatea stalului nu a fost contestata de către reclamantă care nu a făcut uz de dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974. A mai arătat recurentul-pârât că dispozițiile art. 12 din H.G.

nr. 250/2007 prevăd că în situația imobilelor deținute de stat, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natura este condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirilor primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit, iar în conformitate cu art. 31 alin. (2) din același act normativ, reclamanta trebuie să facă dovada ca nu a primit despăgubiri în baza unor tratate internaționale, astfel cum prevede art. 5. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965, care prevedea că dreptul de proprietate este ocrotit și că, prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 231/1998, statul nu a avut calitatea de proprietar asupra cotei de 3 / 8 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu; în plus, chiar legiuitorul, prin Legea nr. 10/2001, a recunoscut caracterul abuziv al preluărilor realizate în temeiul Decretului nr. 223/1974. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, încrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19 ianuarie 2009, reclamanta S.L.A.E.

a solicitat restituirea camerei de la etajul corpului A al imobilului situat în București, sector 4 și a cotei indivize de 3 / 8 din terenul aferent imobilului, întemeindu-și demersul judiciar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.” Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. h) și lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt incluse în categoria imobilelor preluate abuziv, atât cele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, cât și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

În speță, prin decizia nr. 307/1975, emisă în temeiul Decretului nr. 225/1974, s-a dispus preluarea cu plată, a cotei-părți de 3 / 8 din dreptul de proprietate asupra construcției și, fără plată, a cotei-părți de 3 / 8 din dreptul de proprietate asupra terenului aferent.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică prevăd că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.” Din perspectiva modului de preluare a dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției României din 1965, care în art. 36 alin. (1) prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Recurentul-pârât a susținut că preluarea de către stat nu s-a făcut abuziv ci cu titlu valabil, ignorând, pe de o parte, împrejurarea că Legea nr. 10/2001 include în categoria bunurilor preluate abuziv și bunurile preluate de stat cu titlu valabil [art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001], iar pe de altă parte că Decretul nr. 223/1974 nu poate fi considerat ca respectând Constituția în vigoare la momentul preluării și tratatele internaționale la care România era parte. De altfel, recurentul-pârât nu a arătat, în concret, cum justifică pretinsa concordanță a dispozițiilor cuprinse în actul de preluare cu Constituția în vigoare la momentul preluării și tratatele internaționale la care România era parte.

În consecință, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a soliciat restituirea în natură, ca măsură reparatorie acordată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanță dacă intimata-reclamantă a contestat în contencios administrativ decizia de preluare sau dacă a uzat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 223/1974. Cu referire la criticile de recurs care vizează aplicabilitatea dispozițiilor art. 12 din H.G. nr. 270/2007 și ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că sunt formulate omisso medio întrucât sunt formulate pentru prima oară în recurs. Cum obiectul controlului judiciar în recurs îl constituie decizia dată în apel, iar instanța de apel nu a fost învestită cu motive de apel care să privească aplicarea dispozițiilor art. 12 din H.G.

nr. 270/2007, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu se impune analiza acestor critici. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 179A din 22 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2014.