ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 176/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 176/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 527 din 9 aprilie 2009,

pronunțată în Dosarul nr. 1980/3/2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.L.A.E. și l-a obligat

pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să restituie reclamantei

camera de la etaj situată în corpul A al imobilului situat în București, sector

4 și cota indiviză de

3

/

8

din terenul aferent imobilului de

321,68 mp.

Pentru a pronunța această

sentință tribunalul a reținut că reclamanta S.L.A.E. a formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001 cu privire la cota de

3

/

8

din imobilul situat

în București, sector 4, notificare ce nu a fost soluționată de către unitatea deținătoare

a imobilului după cum rezultă din adresa din 4 februarie 2009 emisă de Primăria

Municipiului București.

Potrivit dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori,

după caz, ale calității de moștenitor pot fi depuse până la data soluționării notificării,

iar potrivit dispozițiilor art. 24 din același act normativ, în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă

a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Pe baza înscrisurilor

depuse de către notificatoare, care fac parte din dosarul administrativ comunicat

instanței de către pârât, tribunalul a reținut că s-a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului în cauză, a calității de moștenitor și au fost probate

situația juridică și locativă a imobilului.

Astfel, imobilul compus

în întregul său din teren în suprafață de 330 mp și construcție formată din corp

A de casă (P+E) și corp secundar B (cameră și beci), a fost dobândit de M.G. prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 august 1947 de Tribunalul Ilfov,

secția notariat.

Potrivit certificatului

de moștenitor din 13 iunie 1974 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 3 București,

au calitatea de moștenitori ai defunctului M.G. soția supraviețuitoare, M.E., cu

o cotă de ¼ și descendenții S.L.A.E. și M.C.F.O., cu câte o cotă de

3

/

8

fiecare din masa succesorală.

În anul 1975, în baza

deciziei nr. 307 din 31 martie 1975, emise în temeiul Decretului 223/1974, a trecut

în proprietatea statului cota-parte de

3

/

8

din suprafața de

330 mp și din construcții de la S.L.A.E.

Conform certificatului

de moștenitor  din 1979 și a certificatului de moștenitor suplimentar din 7

august 2002, are calitatea de moștenitor al defunctei M.E., C.E. iar de pe urma

defunctei C.E. (potrivit certificatului de moștenitor din 1982 și a certificatului

suplimentar de moștenitor din 7 august 2002), are calitatea de legatar universal

C.A., în calitate de nepoată de frate predecedat.

Potrivit contractului

de donație autentificat din 16 august 2002 de Biroul Notarial Public L.C., C.A.

a donat către M.C.F.O. cota de ¼ din dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, sector 4, cu mențiunea că în proprietatea statului a trecut

cota de

3

/

8

din întregul imobil de la S.L.A.E.

Potrivit certificatului

de moștenitor din 25 octombrie 2006 eliberat de Biroul Notarial Public C.A.R., de

pe urma defunctului M.C.F.O. au rămas ca moștenitori M.D., în calitate de soție

cu o cotă de ¼ din moștenire, și R.A.T., în calitate de nepot de fiică predecedată,

cu o cotă de ¾ din moștenire.

Potrivit sentinței civile

nr. 7074 din 19 decembrie 2008 pronunțate de Judecătoria sectorului 4 București,

în Dosarul nr. 8845/4/2007, s-a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul

situat în București, sector 4, ieșire din indiviziune care s-a realizat în contradictoriu

și cu Municipiul București.

Au fost alcătuite trei

loturi care au fost atribuite astfel: lotul 1 compus din apartamentul de la etajul

corpului A și pivnița în suprafață de 19,37 mp, reclamantei-pârâte M.D.; lotul 2

compus din spațiul comercial și apartamentul de la parterul corpului A, pivnițele

în suprafață de 15,54 și 17,64 mp și corpul B, pârâtului-reclamant R.A.T., iar lotul

3 compus din camera de la etaj, pârâtului Municipiul București.

Reținând că notificarea

nu a fost soluționată potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 iar unitatea

deținătoare nu a comunicat notificatoarei că dosarul administrativ trebuie completat

cu anumite înscrisuri și față de prevederile deciziei nr. 20 din 19 martie 2007

pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada dreptului de proprietate și a calității

de moștenitor, precum și dovada trecerii imobilului în proprietatea statului.

Prin decizia civilă

nr. 12A din 18 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost admis apelul și schimbată sentința civilă nr. 527 din 9 aprilie 2009

în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel,

curtea de apel a reținut că intimata-reclamantă a chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, solicitând a se dispune, în temeiul

dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, restituirea camerei de la etaj (corp

A) din imobilul situat în București, sector 4 și a cotei-indivize din terenul aferent

imobilului. Reclamanta a arătat că această cotă-parte indiviză a aparținut numitei

S.L.A.E. și a trecut în proprietatea statului în anul 1975 prin Decretul nr. 223/1974,

fiind emisă decizia nr. 307 din 31 februarie 1975.

Intimata-reclamantă a

depus la dosarul cauzei titlul de proprietate al imobilului al autoarei sale și

notificarea formulată la data de 14 octombrie 2002 și comunicată prin Biroul Executorului

Judecătoresc M.D.

La data de 20

septembrie 2007 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, cererea

de chemare în judecată prin care reclamanții M.D. și R.A.T., au solicitat, în contradictoriu

cu Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, ieșirea din indiviziune

cu privire la imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață

de 330 mp și construcția aferentă.

Imobilul în litigiu a

aparținut defunctului M.G., care l-dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare

în anul 1947 și a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în anul 1975. Succesorii

acestuia sunt: M.E., în calitate de soție supraviețuitoare, S.L.A.E. și M.C.F.O.,

în calitate de fii, cărora le-au revenit

1

/

4

și respectiv

3

/

8

din masa succesorală.

Drepturile succesorale

ale numiților S.L.A.E. și M.C.F.O. au fost întregite prin dobândirea cotei de ¼

prin contractul de donație autentificat din 2002 al Biroului Notarial Public L.C.,

act prin care C.A. succesoarea defunctei C.E., care a moștenit cota de ¼

a defunctei M.E., a donat cota sa parte către M.C.F.O.

Prin sentința civilă

nr. 7071 din 19 decembrie 2008 rămasă irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, s-a

dispus ieșirea din indiviziune asupra întregului imobil ce a aparținut defunctului

M.G., fiind stabilită situația juridică a imobilului prin această sentință.

Înscrisul aflat la dosarul

tribunalului dovedește că notificarea din 2001 formulată de defunctul M.C.F.O.,

în calitate de mandatar al reclamantei S.L.A.E., pentru cota de

3

/

8

din imobilul situat în București, sector 4, nu a fost soluționată deoarece era necesară

depunerea documentelor prevăzute în acest înscris, respectiv copia decizia nr. 307

din 31 martie 1975, declarația reclamantei cu privire la încasarea despăgubirilor

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România cu alte state, copii ale

actelor de stare civilă ale reclamantei, actul de identitate al acesteia și situația

juridică și locativă actuală eliberată de Administrația Fondului Imobiliar.

A mai reținut curtea de

apel că situația juridică a imobilului a fost dezlegată prin sentința civilă

nr. 7071 din 19 decembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București,

rămasă irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, că la dosarul administrativ nu s-au

depus documentele necesare soluționării notificării formulate de reclamantă în temeiul

Legii nr. 10/2001 pentru restituirea cotei de

3

/

8

, iar procura

specială în vederea îndeplinirii formalităților legale de revendicare a imobilului

în litigiu a fost dată de către reclamantă numitei M.D., care are calitate de parte

în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008.

Deoarece nu s-au depus

documentele necesare cu privire la dovedirea calității de persoană îndreptățită

la restituire de către reclamantă, respectiv depunerea certificatelor de naștere

și de căsătorie din care să rezulte că aceasta este una și aceeași persoană cu S.L.A.E.,

cât și celelalte acte menționate de către unitatea deținătoare, iar situația juridică

a imobilului a fost incertă până la data de 9 octombrie 2011, curtea de apel a constatat

că pârâtul nu putea soluționa notificarea, iar motivele de apel formulate sunt întemeiate.

S-a mai arătat că, deoarece

a fost formulată notificare pentru restituirea imobilului din București, sectorul

4, soluționarea cererii de chemare în judecată este supusă dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, care reglementează măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pe cale administrativă, dar având în

vedere sentința civilă nr. 7071 din 19 decembrie 2008 a Judecătoriei sectorului

4 București, irevocabilă la data de 9 octombrie 2011, notificarea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 urmează a fi soluționată, pe cale administrativă, după completarea

probelor cu înscrisurile necesare soluționării acesteia.

Prin decizia civilă

nr. 6818 din 7 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă, a fost casată decizia civilă

nr. 12A din 18 ianuarie 2012 și a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleași instanțe.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, că sintagma „până la data soluționării

notificării” nu are în vedere doar etapa administrativă de soluționare a notificării

ci, trebuie înțeleasă în sensul de etapă până la soluționarea notificării în oricare

dintre etapele administrativă și jurisdicțională deoarece legiuitorul nu a făcut

o distincție între cele două faze de soluționare a notificării.

Nedepunerea actelor doveditoare

în etapa administrativă avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției

pe baza actelor administrate și nicidecum imposibilitatea de a le depune în etapa

jurisdicțională.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel București sub nr. 1980/3/2009*.

Prin decizia civilă

nr. 179A din 22 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins,

ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul

General, împotriva sentinței civile nr. 527 din 9 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.L.A.E.

Pentru a pronunța această

hotărâre, curtea de apel a reținut că intimata-reclamantă a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită, fiind moștenitoarea tatălui ei M.G., conform certificatului

de moștenitor din 13 iunie 1974; tatăl reclamantei a dobândit imobilul prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 9 august 1947 la Tribunalul Ilfov, secția

notariat.

De asemenea a făcut dovada

că statul a preluat cota sa de proprietate de

3

/

8

prin decizia

nr. 307 din 31 martie 1974, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București.

Criticile de apel sunt

nefondate deoarece dovada calității de persoană îndreptățită se face atât în faza

administrativă cât și în faza jurisdicțională de soluționare a notificării, iar

Decretul nr. 223/1974 face parte din categoria actelor normative considerate de

Legea nr. 10/2001 ca determinând o preluare abuzivă, fapt ce conferă intimatei-reclamante

dreptul de a pretinde restituirea bunului.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs recurentul-pârât Municipiul București, prin Primarul General,

solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, iar pe fond, respingerea

cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât

a arătat că în mod greșit Curtea de Apel București a respins apelul având în vedere

că potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură sau echivalent este

condiționată de dovedirea preluării abuzive a imobilului, ori în speță, nu

este îndeplinită aceasta condiție deoarece, pentru imobilul trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 223/1974, s-au primit despăgubiri.

A susținut recurentul

că statul a dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, în baza deciziei din

31 martie 1974 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului

București, iar intimata-reclamantă a fost despăgubită, astfel ca dreptul de proprietate

al statului s-a constituit chiar la data emiterii respectivei decizii.

Intimata-reclamantă nu

a atacat în contencios administrativ decizia de preluare, care astfel și-a menținut

valabilitatea și constituie titlul de proprietate al statului. Prin urmare, aceasta

nu mai este îndrituită la restituirea în natura, deoarece așa cum rezultă din

probatoriu, ea a încasat deja despăgubirile ce i se cuveneau în baza Decretului

nr. 223/1974.

Recurentul-pârât a arăta

că nu este de acord cu susținerile intimatei-reclamante, care a susținut că modalitatea

prin care statul a preluat în proprietate imobilul a fost abuzivă, deoarece trecerea

în proprietatea statului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974;

preluarea de către stat a imobilului trebuie considerată a se fi realizat cu titlu

valabil dacă ea s-a realizat în concordanță cu legislația în vigoare, inclusiv cu

prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.

Dacă reclamanta era nemulțumită

avea la îndemână, conform art. 8 din același act normativ, posibilitatea formulării

unei contestații împotriva procesului-verbal de evaluare a imobilului, în termen

de 15 zile de la data comunicării în scris a sumei stabilite ca despăgubire.

În speță, aceasta nu a

uzat de aceasta procedura ceea ce conduce la concluzia ca a fost de acord cu evaluarea

stabilită. De asemenea, a încasat despăgubiri pentru imobil, iar decizia de preluare

în proprietatea stalului nu a fost contestata de către reclamantă care nu a făcut

uz de dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974.

A mai arătat recurentul-pârât

că dispozițiile art. 12 din H.G. nr. 250/2007 prevăd că în situația imobilelor

deținute de stat, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea

în natura este condiționată de rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirilor

primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit, iar în conformitate

cu art. 31 alin. (2) din același act normativ, reclamanta trebuie să facă dovada

ca nu a primit despăgubiri în baza unor tratate internaționale, astfel cum prevede

art. 5.

Potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererea de recurs este scutită

de plata taxei judiciare de timbru.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând

că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965, care prevedea că dreptul

de proprietate este ocrotit și că, prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea

nr. 231/1998, statul nu a avut calitatea de proprietar asupra cotei de

3

/

8

din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu; în plus, chiar legiuitorul,

prin Legea nr. 10/2001, a recunoscut caracterul abuziv al preluărilor realizate

în temeiul Decretului nr. 223/1974.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, încrisurile de la dosar și dispozițiile legale

incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează

să-l respingă pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19 ianuarie

2009, reclamanta S.L.A.E. a solicitat restituirea camerei de la etajul corpului

A al imobilului situat în București, sector 4 și a cotei indivize de

3

/

8

din terenul aferent imobilului, întemeindu-și demersul judiciar pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din acest act normativ: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza

Legii

nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură

sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile

prezentei legi.”

Potrivit dispozițiilor

art. 2 lit. h) și lit. i) din Legea nr. 10/2001, sunt incluse în categoria imobilelor

preluate abuziv, atât cele preluate

de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit

la

art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările

ulterioare, cât și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin

acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

În speță, prin decizia

nr. 307/1975, emisă în temeiul Decretului nr. 225/1974, s-a dispus preluarea cu

plată, a cotei-părți de

3

/

8

din dreptul de proprietate asupra

construcției și, fără plată, a cotei-părți de

3

/

8

din dreptul

de proprietate asupra terenului aferent.

Dispozițiile

art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile

proprietate publică prevăd că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției,

a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.”

Din perspectiva modului

de preluare a dreptului de proprietate, Înalta Curte reține că Decretul nr. 223/1974

contravenea Constituției României din 1965, care în art. 36 alin. (1) prevedea că

dreptul de proprietate personală este ocrotit, astfel că sunt incidente dispozițiile

art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Recurentul-pârât a susținut

că preluarea de către stat nu s-a făcut abuziv ci cu titlu valabil, ignorând, pe

de o parte, împrejurarea că Legea nr. 10/2001 include în categoria bunurilor preluate

abuziv și bunurile preluate

de stat cu titlu valabil [art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001],

iar pe de altă parte că Decretul nr. 223/1974 nu poate fi considerat ca respectând

Constituția în vigoare la momentul preluării și

tratatele internaționale la care România era parte.

De altfel, recurentul-pârât

nu a arătat, în concret, cum justifică pretinsa concordanță a dispozițiilor cuprinse

în actul de preluare cu

Constituția în vigoare la momentul

preluării și

tratatele internaționale la care România era parte.

În consecință, având în

vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a soliciat restituirea în natură,

ca măsură reparatorie acordată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanță

dacă intimata-reclamantă a contestat în contencios administrativ decizia de preluare

sau dacă a uzat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 223/1974.

Cu referire la criticile

de recurs care vizează aplicabilitatea dispozițiilor art. 12 din H.G. nr. 270/2007

și ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că sunt formulate omisso

medio întrucât sunt formulate pentru prima oară în recurs. Cum obiectul controlului

judiciar în recurs îl constituie decizia dată în apel, iar instanța de apel nu a

fost învestită cu motive de apel care să privească aplicarea dispozițiilor art.

12 din H.G. nr. 270/2007, respectiv ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu se impune

analiza acestor critici.

Pentru aceste considerente,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei nr. 179A din 22 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2014.