ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3240/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3240/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie

2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 13480/3/2008,

reclamantele S.I. și G.M.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin Primar, V.D. și V.P., au solicitat să se constate că

imobilul din sector 2, a fost preluat abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 111/1951

și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâților să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament. Intimații pârâți au

depus cerere reconvențională la 29 septembrie 2007 prin care au solicitat

pentru apartamentul revendicat să se constate intervenită prescripția

achizitivă scurtă de 10 ani, conform art. 1895 C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 3486 din 14 martie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

față de valoarea de circulație a imobilului stabilită prin raportul de

expertiză, de 879.856 lei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția IV-a civilă, la

data de 07 aprilie 2008.

La data de 10

septembrie 2008, reclamantele au depus o cerere precizatoare, prin intermediul

căreia au solicitat, în subsidiar, ca pârâtul Municipiul București să fie

obligat să le achite contravaloarea apartamentului preluat în mod abuziv, pe

care au estimat-o la suma de 350.000 euro (1.161.200 lei).

Prin sentința

civilă nr. 942 din 24 iunie 2009, Tribunalul București, secția IV-a civilă,

a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active,

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar

general, și inadmisibilității (în ceea ce privește cererea în revendicare

formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți V.D. și V.P.); a admis în

parte acțiunea completată; a obligat pârâții reclamanți V.D. și V.P. să lase

reclamantelor pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

situat în București, sector 1, compus din vestibul, baie, cameră, cameră, holl,

cameră, cămară, bucătărie, debara, culoar, terasă, cameră serv., boxă în

suprafață utilă de 109,68 mp împreună cu suprafața de teren de 26,69 mp situat

sub construcție; a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general; a

respins, ca neîntemeiată, atât cererea privind obligarea pârâtului Municipiul

București, prin primar general, la plata contravalorii apartamentului și a

respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor pârâte, că este neîntemeiată, având în vedere

că la dosar din adresa din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului

București - D.G.D.I.P.U. - D.E.I.C.

În privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, tribunalul

a constatat că acesta este neîntemeiată, având în vedere capătul de cerere

referitor la revendicarea terenului.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, tribunalul a constatat că acesta este

întemeiată.

Astfel, reclamantele

pârâte au susținut, în ceea ce privește terenul, că acesta s-ar afla în posesia

pârâtului Municipiul București ca urmare a lipsei formei autentice a actului de

înstrăinare.

Plecând de la această

premisă, tribunalul a reținut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi pe deplin

aplicabilă, invocând în acest sens dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

și art. 22 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a apreciat că

nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

având în vedere că reclamantele aveau posibilitatea de a se adresa instanței în

temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, care își găsește aplicabilitate și în

cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notifică refuză să o

soluționeze în termenul legal.

Este adevărat că reclamantele

au formulat și o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

dar prin acțiunea introductivă precizată și prin concluziile scrise au indicat

ca temei al acțiunii dreptul comun, astfel că dacă ar fi analizat cererea prin

prisma notificării și a Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție ar fi însemnat să schimbe temeiul învederat expres, ceea

ce echivalează cu pronunțarea asupra a altceva decât s-a cerut.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu

cu pârâții reclamanți V.D. și V.P., tribunalul a constatat că acesta este

neîntemeiată.

Astfel, prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost tranșată

problema admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

constatându-se că doar în cazul în care nu s-a formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001 reclamanții ar pierde dreptul de a mai solicita măsuri

reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că acțiunea reconvențională care ar fi putut paraliza

acțiunea în revendicare este neîntemeiată, având în vedere că reclamantele nu

au locuit pe teritoriul României, astfel că termenul de uzucapiune este de 20

de ani și nu de 10, cum susțin pârâții reclamanți.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți,

tribunalul a constatat că este întemeiată.

Astfel, în contextul

comparării titlurilor de proprietate ale părților trebuie reținut că preluarea

imobilului de către stat s-a făcut în temeiul Decretului nr. 111/1951, decret

neconstituțional și în contradicție cu dispozițiile art. 480 C. civ. și care

încălca grav dreptul de proprietate privată.

Datorită preluării

fără titlu valabil, reclamantele și pârâții invocă în fapt titluri de

proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți,

autorul pârâților fiind un neproprietar. Consecința este aceea că niciodată

dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit din patrimoniul

reclamantelor. Această constatare a instanței face ca și în privința acestora

să fie aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, nu

se poate nega faptul că datorită faptului că titlul pârâților nu a fost

invalidat, aceștia se bucură de prezumția încheierii cu bună credință și deci a

protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În condițiile în care

ambele părți dețin un „bun” în sensul Convenției, soluționarea cauzei depinde

în mod esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte la are la

dispoziție pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului

său.

Sub acest aspect,

tribunalul a constatat că pârâții reclamanți au la dispoziție, în dreptul

intern, mijloace mult mai eficiente decât reclamanții de obținere a unei

despăgubiri efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de

drept comun pentru care există o practică constantă și consistentă a

instanțelor judecătorești, fie mai nou prin intermediul acțiunii izvorâte din

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 30 septembrie 2009 au declarat apel atât pârâții cât și

reclamantele.

Prin Decizia civilă nr.

233/A din 25 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de apelanții pârâți

reclamanți; a admis apelul provocat declarat de apelanții reclamanți pârâți; a

schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare

formulată de reclamanții pârâți în contradictoriu cu pârâții reclamanți, ca

nefondată; a desființat în parte sentința, în privința soluției dată capătului

de cerere formulat de reclamanții pârâți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, având ca obiect plata contravalorii apartamentului și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță, exclusiv în privința capătului de cerere

menționat anterior; a menținut dispozițiile sentinței cu privire la

soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului București și inadmisibilității pe capătul de

cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluția dată cererii

reconvenționale formulată de pârâții reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate criticile apelanților V.,

relative la modul în care s-a stabilit calitatea procesuală activă și

nevalabilitatea titlului statului de către prima instanță și cu privire la

modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare. Sub acest aspect, Curtea a reținut că, din moment ce reclamantele

au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această notificare

nu a fost soluționată, nu li se poate interzice persoanelor îndreptățite

dreptul de a se adresa instanțelor, inclusiv cu o acțiune în

revendicare. Doar dacă reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001

sau dacă notificarea acestora ar fi fost soluționată, acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi fost inadmisibilă, concluzie,

conținută în Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii.

Curtea a constatat că

sunt întemeiate criticile apelanților pârâți V. relative la modul în care prima

instanță a soluționat acțiunea în revendicare pe fond, reținând, în esență, că

în condițiile în care până la data de 14 august 2002 reclamantele nu au

contestat în justiție titlul de proprietate al cumpărătorilor în temeiul Legii nr.

112/1995, acestea au pierdut dreptul de a obține restituirea în natură a

bunului, rămânându-le în patrimoniu doar dreptul de a obține măsuri reparatorii

prin echivalent.

Împotriva acestei

decizii, la data de 04 mai 2010 reclamantele au declarat recurs,

care a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 13 mai 2010.

Prin Decizia nr. 1232

din 14 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul; a modificat în tot hotărârea recurată și în consecință: a

înlăturat dispozițiile privind respingerea acțiunii în revendicare, precum

și menținerii dispozițiilor sentinței cu privire la soluționarea

excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului București și inadmisibilității capătului de cerere

privind revendicarea, respectiv cu privire la soluția dată cererii

reconvenționale; a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare

formulată de reclamanți instanței de fond, menținând restul dispozițiilor deciziei

recurate.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că reclamantele au depus doar în apel Decizia

civilă nr. 781 din 19 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă

și respectiv sentința civilă nr. 539 din 10 iunie 2009 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, învederând faptul că titlul Statului a fost

desființat și ca atare imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor.

Or, din

considerentele hotărârii nu rezultă că instanța de apel ar fi examinat cauza și

prin prisma hotărârilor susmenționate.

Prin cererea

înregistrată la data de 18 noiembrie 2011 reclamantele au solicitat lămurirea

dispozitivului Deciziei civile nr. 1232 din 14 februarie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea de

ședință din data de 20 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și

Justiție a respins cererea, reținând că dispozitivul deciziei nu conține

dispoziții potrivnice și nici măcar confuze.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, la

data de 01 august 2011 sub nr. 13480/3/2008*.

Prin sentința

civilă nr. 1389 din 25 iunie 2013 Tribunalul București, secția IV-a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor ca

neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în

contradictoriu cu persoanele fizice, ca neîntemeiată; a admis excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primarul general; a respins acțiunea în revendicare

formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul

general, ca fiind inadmisibilă; a admis excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul

general, la contravaloarea imobilului; a respins acțiunea privind obligarea

pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la contravaloarea

imobilului, ca fiind inadmisibilă; a respins acțiunea în revendicare formulată

în contradictoriu cu persoanele fizice, ca neîntemeiată; a respins, ca

neîntemeiată, cererea reconvențională și a respins cererile formulate de

reclamante și pârâții persoane fizice de obligare la cheltuieli de judecată, ca

neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor pârâte, că potrivit actului de vânzare

cumpărare autentificat din 1944 de Tribunalul Ilfov, L.H. a cumpărat de la V.

și R.D. apartamentul de la etajul 2 situat în imobil din București, sectorul 1.

Potrivit adresei din

2005 emise de D.I.T.L., sector 1, în perioada 1945-1951, L.H. a figurat la

rolul fiscal cu un apartament în București, sector 1, iar în procesul verbal de

impunere aceasta figura cu un apartament din sector 1, care a fost preluat în

temeiul Decretului nr. 111/1951 prin Decizia nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965.

Conform ordinului de

moștenire emis în Dosarul nr. 52862 din 10 decembrie 2003 de către Grefierul pe

probleme de moșteniri al statului Israel, de pe urma defunctei L.H. au rămas

drept moștenitoare cele două reclamante, în calitate de fiice.

De altfel, prin

cererea înregistrată sub nr. 5422/1964 pe rolul Tribunalului Popular al

Raionului 30 Decembrie s-a solicitat trecerea în proprietatea statului a

imobilului situat în București, Raion 30 Decembrie, de la L.H.

Din adresa din 31

octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București - D.G.D.I.P.U. -

D.E.I.C. rezultă că la imobilul care figura cu nr. poștal, pe strada P.S.

figura la nivelul anului 1986 nr. 10, aceeași concluzie desprinzându-se și din

adresa din 2005 emisă de D.I.T.L. sector 1.

privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu

cu persoanele fizice, tribunalul a reținut că din motivarea Deciziei nr. 33/2008

se desprinde cu claritate faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a

considerat inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun

doar în situația în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Doar în această

situație reclamantele aveau închisă orice cale de valorificare a dreptului de

proprietate pe care îl invocă, însă în speța de față, după cum rezultă din

actele dosarului, o astfel de notificare a fost formulată de autoarea

reclamantelor, L.H., fiind înregistrată sub nr. 2263/2001 la B.E.J., E.P.

privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, tribunalul a reținut

următoarele:

Legea nouă, Legea nr.

10/2001, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității

actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță

și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator și,

prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum asemenea

reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată

aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate

de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În consecință,

accesul la un proces echitabil cu privire la partea de imobil deținută de

pârâtul Municipiul București, poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile

în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speță, numai în

condițiile și căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acțiunea în justiție a

fost promovată ulterior apariției Legii nr. 10/2001.

Față de excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului

Municipiul București, prin primarul general, la contravaloarea imobilului,

tribunalul a reținut că potrivit recursului în interesul Legii nr. 27/2011

pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunile directe, îndreptate

împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele C.

civ. și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sunt inadmisibile.

Tribunalul a reținut că aceleași considerente urmează a fi avute în vedere și

pentru aceeași acțiune formulată în contradictoriu cu Municipiul București,

prin primarul general, și nu lipsa calității procesuale pasive a acestei părți,

având în vedere raționamentul Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu privire la prioritatea excepției inadmisibilității.

Cât privește

acțiunile directe, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art.

480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia

generalibus derogant.

Pe fondul acțiunii în

revendicare, tribunalul a reținut că din decizia în recursul în interesul Legii

nr. 33/2008 prima concluzie care se desprinde este aceea că într-o astfel de

acțiune nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în

practică și doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menționate în recursul în

interesul legii.

În analiza existenței

sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și Convenție și a priorității

acestei din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un

„bun” în sensul Convenției.

În acest context,

tribunalul a reținut că pârâții persoane fizice au dobândit apartamentul în

discuție în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract care nu a fost anulat.

Pe de altă parte,

tribunalul a apreciat că reclamantele nu pot pretinde încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar

avea un drept la restituire care să le permită să își concretizeze interesul

patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în

natură.

Faptul că împotriva

sentinței civile nr. 4357/1964 a Tribunalului Popular al Raionului 30

Decembrie, prin care s-a dispus trecerea imobilului în favoarea statului, a

fost apelată în anul 2005 (sentința civilă pronunțată de instanța din 1964

nefiind comunicată legal) și că, urmare a admiterii apelului, a fost respinsă

acțiunea de preluare a statului nu constituie un „bun” în sensul art. 1

Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin această hotărâre

s-a statuat asupra caracterului nelegal al preluării de către stat a

imobilului, fără însă să fie obligat statul la restituirea efectivă a bunului,

restituire ce nu mai putea fi făcută de acesta, în condițiile înstrăinării

bunului.

Ca urmare, pentru

aceste situații în care statul a preluat abuziv imobile unor persoane, s-au

emis legi speciale de reparație, fiind aplicabile speței de față,

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, dispozițiile acestei legi

speciale pot fi neconforme cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în situația în care în patrimoniul persoanelor cărora li s-a preluat

imobilul există un „bun actual”, respectiv s-a pronunțat o hotărâre

judecătorească prin care s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul

reclamanților.

În acest sens, este

de reținut că prin decizia din cauza Maria Atanasiu împotriva României, C.E.D.O.

a arătat expres că există un „bun actual” în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de

proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. În consecință, în

lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaște un drept la restituire. Faptul

că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o

premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun.

Legea nr. 10/2001 nu

dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de

restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către

chiriași. Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară,

la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent.

Acest drept la despăgubiri - drept de creanță este însă un drept distinct de

însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra

bunului).

Dreptul de creanță

deținut de reclamante nu le conferă acestora un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: „Curtea (decizia

Maria Atanasiu împotriva României) apreciază că transformarea într-o «valoare

patrimonială», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial

ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

În acest context,

trebuie făcută o precizare, și anume aceea că prin decizia din cauza Atanasiu

împotriva României C.E.D.O. a stabilit doar obligația statului de a crea un

mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, fără a valida calea alternativă a

acțiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte, C.E.D.O. a

recunoscut doar un drept la despăgubiri.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a constatat că a dat prevalență titlului de

proprietate al pârâților, titlu de proprietate neanulat și „nedesființat” așa

cum face referire Legea nr. 10/2001 în art. 50

1

, astfel că nu a

analizat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate uzucapiunea.

Împotriva acestei din

urmă sentințe, la data de 18 februarie 2014 au declarat apel reclamantele, care

a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06

martie 2014.

Prin Decizia

nr. 200/A din 13 mai

2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie,

s-a respins apelul formulat de apelantele reclamante S.I. și G.M.E. împotriva

sentinței civile nr. 1389 din 25 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13480/3/2008* și au fost obligate

apelantele reclamante să plătească intimaților pârâți V.D. și V.P. suma de

1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Examinând sentința

apelată prin prisma criticilor formulate, instanța de apel a reținut

următoarele considerente:

În mod corect a

reținut prima instanță faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001,

ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului

dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată

prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33

din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea

dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța

de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință,

Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În ipoteza imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut

foștilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în

situația în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu,

este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau

a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. (2)), în vigoare la data

introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură.

Deși este corectă

aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe

proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care a

ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se

regăsește în patrimoniul reclamantelor, deoarece Legea nr. 10/2001 nu le

recunoaște acestora un drept de a obține restituirea bunului în natură, ci

numai un drept de creanță.

Prin aceeași decizie

în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și

problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată

și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv

dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere,

până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale.

În acest sens,

instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un

bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe

acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului etc.”

În speță,

reclamantele dețin un „bun”, care constă însă în dreptul de a obține măsurile

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul unei persoane nu este

garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene

a Drepturilor Omului. „Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant,

după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație

care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul

unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare

a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în

primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea

restituirii” (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12

octombrie 2010, paragraful 136).

În același timp,

Curtea a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de

proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio

îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu și alții împotriva României,

hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 140).

O asemenea hotărâre

judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea apelantelor reclamante.

Astfel, prin sentința civilă nr. 4357 din 15 septembrie 1964 pronunțată de

fostul Tribunal Popular al Raionului 30 Decembrie - București, în Dosarul nr. 5422/1964,

a fost admisă acțiunea reclamantului Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie

București, în contradictoriu cu pârâta L.H., pentru a se dispune trecerea în

proprietatea statului a imobilului proprietatea pârâtei, situat în București,

raionul 30 Decembrie. civilă, cu motivarea că bunul a fost părăsit de mai mult

de un de zile, fiind incidente prevederile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951.

Prin decizia civilă nr. 781/A din 19 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4422/2/2006, a fost admis

apelul declarat de apelantele reclamante S.I. și G.E.M., în calitate de

moștenitoare ale pârâtei L.H., a fost desființată sentința civilă apelată și a

fost trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei sectorului 1 București,

reținându-se că procedura de citare cu pârâta s-a realizat prin afișare la

domiciliul unde se indica faptul că aceasta nu mai locuiește. În rejudecare,

Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 10517 din 11

septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 20359/299/2007, a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, raportându-se la

valoarea imobilului stabilită prin expertiză. Prin sentința civilă nr. 539 din 10

aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 7798/3/2009, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a respins acțiunea, cu motivarea că impozitele au fost plătite

de fostul proprietar, L.H., până în trim. IV al anului 1963, astfel că nu erau

întrunite condițiile pentru ca bunul imobil să fie declarat fără stăpân.

Prin urmare, în cauza

de față se regăsește cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001,

a avut loc o transformare, într-o „valoare patrimonială”, - respectiv dreptul

de a obține măsuri reparatorii în temeiul notificării trimise din 30 iulie 2001

prin B.E.J., E.P. - a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea

caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește

neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 cu prevederile

documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce privește

posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual”, Curtea a

constatat că și din perspectiva reglementării internaționale prima instanță a

făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în revendicare.

Ineficiența invocată

a mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 nu poate fi sancționată prin

transformarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent într-un

drept de a obține restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de

drept interne.

În ceea ce privește

incidența legii speciale referitor la acțiunea în revendicare îndreptată împotriva

pârâților persoane fizice, s-a reținut că motivul esențial pentru care a fost

pronunțată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța, nu

a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se

desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că titlul

vechi de proprietate invocat de reclamante nu mai are forță juridică în

contextul legislativ actual.

De aceea, maniera în

care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept

invocat de reclamante nu este corespunzător situației de fapt invocate de către

acestea, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care

guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia

revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material

invocate de reclamante, prin analizarea pretenției acestora în lumina

dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă

soluție juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii

de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de

proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia,

chiar dacă în sensul respingerii.

În legătură cu

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva unității deținătoare, Curtea a

reținut că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a intrat în puterea lucrului

judecat, în condițiile în care sentința civilă nr. 942 din 24 iunie 2009 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în ciclul procesual anterior nu

a fost criticată sub acest aspect de către reclamante.

Pe de altă parte,

Curtea de la Strasbourg, a statuat în mai multe cauze că „dreptul de acces la o

instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise,

deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului.

În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă

de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul

deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să

fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art.

6 alin. (1) decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat”

(printre altele, F.E. împotriva Franței, hotărârea din 30 octombrie 1998 și

Yagtzilar și alții împotriva Greciei, Hotărârea nr. 41727/98).

Compatibilitatea unei

astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. (1)

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

este condiționată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului

administrativ în fața unei instanțe.

Or, printr-o

jurisprudență unificată prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

Prin cererea

precizatoare depusă la data de 10 septembrie 2008, reclamantele s-au îndreptat

direct împotriva statului român, în concret împotriva unității deținătoare

Municipiul București, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul

preluat abuziv, invocând dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 483 vechiul C.

civ.), ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale Declarației Universale

a Drepturilor Omului.

Din examinarea

cererii de chemare în judecată, s-a constatat că faptul imputat statului pârât

este nefuncționarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005, respectiv a

celui prevăzut de Legea nr. 165/2013.

Sub un prim aspect,

Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței de

contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o

competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități

a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii

statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de

orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza Dumitru Popescu

împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007).

Pe cale de consecință,

instanțele naționale nu pot (nu au jurisdicție) pe temeiul prevederilor

Convenției să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o C.E.D.O.,

respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă (adică să

rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma juridică)

și, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligația juridică

de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să

restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcări (adică să

aplice sancțiunea din norma juridică).

Sub un al doilea

aspect, instanța de apel a avut în vedere că art. 20 alin. (2) din Constituția

României prevede că: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Și pe acest temei

instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă

națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o

neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună

restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne,

deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate.

În schimb, nu pot

pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislația adoptată

cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a aceleiași norme juridice), prin

acordarea fie de despăgubiri bănești. Această idee stă și la baza deciziei în

interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Sub un al treilea

aspect, s-a pus problema competențelor conferite instanțelor interne, din

perspectiva arătată anterior, de un text de lege național, pe temeiul căruia ar

putea verifica concordanța unor dispoziții legale, cum sunt cele criticate prin

cererea de chemare în judecată ca fapt generator de prejudiciu, cu dispozițiile

(convenționale, constituționale sau legale) care consacră respectarea dreptului

de proprietate și, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs

prin legislația adoptată, să oblige statul pârât la răspundă prin repararea

acelui prejudiciu, textul invocat de reclamante fiind art. 998 din vechiul C.

civ.

Or, asupra

admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ, Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14

noiembrie 2011 (publicată în M. Of. din 17 februarie 2012), obligatorie pentru

instanța de apel conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

În aceste condiții,

Curtea, a reținut că prin prisma legislației naționale, dreptul reclamantelor

de a obține despăgubiri bănești nu există, pentru că nu există în ordinea

juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, argumentul folosit de

instanța supremă fiind principiul „specialia generalibus derogant”.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, reclamantele

S.L. și G.M.E., în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat, recurs, prin care au

solicitat modificarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii

de chemare în judecată.

În susținerea

motivelor de recurs, recurentele au arătat că aplicarea legii speciale în

detrimentul dreptului comun, contravine-prevederilor C.E.D.O. în materia

dreptului de acces la justiție și a protecției dreptului de proprietate prin

prisma lipsei de eficiență a procedurii prevăzute de legea specială.

Legea specială nu a

fost niciodată în măsură să asigure obținerea efectivă a unei despăgubiri, nu a

prezentat niciodată garanția obținerii despăgubirilor promise și prevede o

procedură care a devenit din ce în ce mai greoaie prin nenumărate modificări

legislative, situație care a dat naștere la numeroase plângeri împotriva

statului la C.E.D.O., admise, iar Statul condamnat prin nenumărate hotărâri.

Chiar și după

adoptarea noii legislații în materie, Legea nr. 165/2013 nu oferă o garanție a

drepturilor și libertăților destinatarilor, și nu prezintă niciun fel de

garanții pentru respectarea termenelor de soluționare a notificărilor, iar,

atât timp cât nu sunt prevăzute sancțiuni eficiente aplicabile în cazul

neîndeplinirii obligațiilor, autoritățile implicate nu vor fi constrânse să

respecte termenele de "recomandare".

Dispozițiile Legii nr.

165/2013 care permit accesul la justiție doar după trecerea unor lungi perioade

de timp, sunt contrare prevederilor art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. sub aspectul

depășirii termenului rezonabil de soluționare a procesului civil, și sunt incompatibile

și cu dreptul la proprietate privată garantat de art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O., astfel că singura cale de a conduce la repararea

prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat este

admiterea prezentei acțiuni.

Modalitatea de

despăgubire prin "puncte" nu reprezintă o despăgubire efectivă, iar

faptul că sunt obligate să participe la licitații pentru a preschimba aceste

puncte în terenuri, nu reprezință o despăgubire," ci dimpotrivă, o sarcină

împovărătoare”.

In aceste condiții,

noua lege nu este în măsură să asigure o despăgubire efectivă, pentru că, în

calitate de cetățeni străini, nu pot obține decât un drept de folosință asupra

unui teren și în niciun caz un drept de proprietate.

Consideră că prin

recunoașterea preluării abuzive a bunului de către Statul Român, așa cum

s-a stabilit și prin decizia pilot, se dă naștere la un drept de despăgubire, -

dreptul de creanță- care este un bun în accepțiunea C.E.D.O.

Prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, s-a stabilit că deși revendicarea este o acțiune

reală, dacă imobilul a fost transmis unui terț, obiectul revendicării va fi

convertit într-o "pretenție de despăgubiri", caz în care acțiunea

devine personală.

Cea mai bună cale de

despăgubire pentru preluarea abuzivă a bunului, o constituie tocmai restituirea

în natură a acestuia, care nu se poate realiza decât în cadrul unei acțiuni în

revendicare, fie prin obligarea statului la plata contravalorii imobilului.

Pentru aceste motive,

și procedura instituită de Legea nr. 165/2013 este lipsită de celeritate,

nefiind în măsură să asigure persoanelor interesate posibilitatea soluționării

dosarelor de despăgubire într-un termen rezonabil și vine în contradicție cu

cele dispuse în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu contra României,

hotărâre în care C.E.D.O. atrăgea atenția asupra lipsei de celeritate a

măsurilor în vigoare la acea vreme.

Intimații pârâți V.D.

și V.P. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului

pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și au solicitat pe fond, respingerea

recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentelor reclamante la plata

cheltuielilor de judecată, conform dovezilor făcute.

Excepția nulității

recursului se va respinge, ca neîntemeiată, întrucât, criticile formulate de

recurentele reclamante cu privire la greșita respingerea a acțiunii în

revendicare, se încadrează în ipoteza a doua a motivului de recurs, prevăzut de

pct. 9, respectiv, hotărârea a fost dată cu aplicarea sau încălcarea greșită a

legii.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În esență,

recurentele reclamante au susținut că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

acțiunea în revendicare, formulată potrivit dreptului comun, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod greșit a fost respinsă, ca inadmisibilă, în

situația în care legea specială în materia restituirii proprietăților preluate

abuziv în perioada regimului politic trecut contravine Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În opinia acestora,

neconcordanța dintre legea internă și normele europene rezidă în aceea că legea

națională nu asigură un mecanism eficient de reparație, nici din perspectiva

formei de reparație în natură, nici din cea a măsurilor reparatorii prin

echivalent, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența C.E.D.O.

De asemenea, au mai

afirmat că acțiunea în revendicare de drept comun este deschisă în cazul în

care reclamanții au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și față de caracterul ineficient al

mecanismului de reparație reglementat de legea specială, Legea nr. 165/2013,

care trebuie înlăturată, cu consecința soluționării acțiunii în revendicare

potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., urmând a se da câștig de cauză

acestora, fie prin restituirea în natură a bunului, fie prin plata de

despăgubiri prin echivalent.

Aceste critici sunt

nefondate.

Este adevărat că,

prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se conferă posibilitatea foștilor

proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moștenitorilor lor de a formula

acțiune în revendicare de drept comun, în cazul în care legea specială de

reparație contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în baza

principiului constituțional reglementat de art. 20 din Constituția României,

care prevede prioritatea reglementărilor internaționale în concurs cu

legislația națională în materie, în cazul existenței neconcordanțelor între

pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne.

Raționamentul vizat

în cuprinsul deciziei în interesul legii enunțate se referă la posibilitatea ca

reclamantul să justifice existența „unui bun” în legătură cu imobilul pretins,

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, și condiționează soluționarea favorabilă a acțiunii în

revendicare de neafectarea dreptului de proprietate al unei alte persoane,

care, la rândul său, poate invoca „un bun” în sensul documentului european, și

de neatingerea principiului securității raporturilor juridice, reglementat, de

asemenea, în cuprinsul Convenției Europene, cu referire la principiul

preeminenței dreptului și aplicat în întreaga jurisprudență a instanței de

contencios european.

Această noțiune de

bun, rezultată din jurisprudența recentă a C.E.D.O. conturată în cauzele

împotriva României, vizează doar un „bun actual” (hotărârea din 12 octombrie

2010 pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010).

Un asemenea bun

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului.

Simpla constatare pe

cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra

imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În contextul

jurisprudenței instanței europene, se constată că reclamantele din cauză nu

dețin un „bun” în sensul normei în discuție, din moment ce nu au făcut dovada

existenței unei hotărâri judecătorești de restituire a bunului, fiind lipsită

de relevanță, pentru admisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin

preluarea imobilului anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu

conferă reclamantului un „bun” în sensul unui drept la restituirea imobilului,

pe care să-l valorifice în cadrul cererii în revendicare.

Ineficiența

mecanismului de funcționare a sistemului de măsuri reparatorii prin echivalent,

prevăzut de legislația actuală în materie, inclusiv din perspectiva Legii nr. 165/2013,

invocată de recurenți, nu poate fi reținută.

Astfel, contrar

susținerilor recurentelor- reclamante, jurisprudența actuală a C.E.D.O.

presupune o altă viziune decât cea arătată de părți, sub aspectul eficienței

mecanismului respectiv, care a fost examinată și în cuprinsul deciziei în

interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta

Curte a decis, în fundamentarea acestei decizii în interesul legii, că acțiunea

directă în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe art. 1 din

Protocolul nr. 1, nu este admisibilă, raportat la legislația specială în

materie și la împrejurarea că aceasta nu încalcă textul menționat, referitor la

protecția dreptului de proprietate, și nici dreptul de acces la o instanță,

reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, în condițiile în care, în

prezent, prin hotărârea pilot, pronunțată de C.E.D.O., în cauza Atanasiu vs.

România, s-a stabilit, în sarcina Statului Român, ca, în termen de 18 luni, să

asigure un mecanism eficient și previzibil, care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și de art. 1

din Primul Protocol.

Decizia

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, a

devenit definitivă la data de 12 ianuarie 2011, iar, la solicitarea Guvernului,

C.E.D.O. a decis prelungirea în mai multe rânduri a termenului de 18 luni acordat

inițial, determinat de dificultățile întâmpinate de autoritățile române în

elaborarea și punerea la punct a măsurilor generale pentru rezolvarea problemei

restituirii imobilelor naționalizate. Data limită în acest sens a fost

stabilită la 12 mai 2013, iar la 17 mai 2013, s-a publicat, în M. Of. nr. 278,

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de

restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România.

Referitor

la

Legea nr. 165/2013,

trebuie reținut

contextul adoptării acestui act normativ, determinat de pronunțarea de către C.E.D.O.

a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură