ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3240/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 13480/3/2008, reclamantele S.I. și G.M.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar, V.D. și V.P., au solicitat să se constate că imobilul din sector 2, a fost preluat abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 111/1951 și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest apartament. Intimații pârâți au depus cerere reconvențională la 29 septembrie 2007 prin care au solicitat pentru apartamentul revendicat să se constate intervenită prescripția achizitivă scurtă de 10 ani, conform art. 1895 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3486 din 14 martie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, față de valoarea de circulație a imobilului stabilită prin raportul de expertiză, de 879.856 lei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția IV-a civilă, la data de 07 aprilie 2008. La data de 10 septembrie 2008, reclamantele au depus o cerere precizatoare, prin intermediul căreia au solicitat, în subsidiar, ca pârâtul Municipiul București să fie obligat să le achite contravaloarea apartamentului preluat în mod abuziv, pe care au estimat-o la suma de 350.000 euro (1.161.200 lei).

Prin sentința civilă nr. 942 din 24 iunie 2009, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, și inadmisibilității (în ceea ce privește cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți V.D. și V.P.); a admis în parte acțiunea completată; a obligat pârâții reclamanți V.D. și V.P.

să lase reclamantelor pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, sector 1, compus din vestibul, baie, cameră, cameră, holl, cameră, cămară, bucătărie, debara, culoar, terasă, cameră serv., boxă în suprafață utilă de 109,68 mp împreună cu suprafața de teren de 26,69 mp situat sub construcție; a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general; a respins, ca neîntemeiată, atât cererea privind obligarea pârâtului Municipiul București, prin primar general, la plata contravalorii apartamentului și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor pârâte, că este neîntemeiată, având în vedere că la dosar din adresa din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București - D.G.D.I.P.U.

- D.E.I.C. În privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiată, având în vedere capătul de cerere referitor la revendicarea terenului. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, tribunalul a constatat că acesta este întemeiată. Astfel, reclamantele pârâte au susținut, în ceea ce privește terenul, că acesta s-ar afla în posesia pârâtului Municipiul București ca urmare a lipsei formei autentice a actului de înstrăinare. Plecând de la această premisă, tribunalul a reținut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi pe deplin aplicabilă, invocând în acest sens dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 22 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că reclamantele aveau posibilitatea de a se adresa instanței în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, care își găsește aplicabilitate și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. Este adevărat că reclamantele au formulat și o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar prin acțiunea introductivă precizată și prin concluziile scrise au indicat ca temei al acțiunii dreptul comun, astfel că dacă ar fi analizat cererea prin prisma notificării și a Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi însemnat să schimbe temeiul învederat expres, ceea ce echivalează cu pronunțarea asupra a altceva decât s-a cerut.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții reclamanți V.D. și V.P., tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiată. Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost tranșată problema admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, constatându-se că doar în cazul în care nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții ar pierde dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că acțiunea reconvențională care ar fi putut paraliza acțiunea în revendicare este neîntemeiată, având în vedere că reclamantele nu au locuit pe teritoriul României, astfel că termenul de uzucapiune este de 20 de ani și nu de 10, cum susțin pârâții reclamanți.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții reclamanți, tribunalul a constatat că este întemeiată. Astfel, în contextul comparării titlurilor de proprietate ale părților trebuie reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut în temeiul Decretului nr. 111/1951, decret neconstituțional și în contradicție cu dispozițiile art. 480 C. civ. și care încălca grav dreptul de proprietate privată. Datorită preluării fără titlu valabil, reclamantele și pârâții invocă în fapt titluri de proprietate cu privire la același bun, dar care provin de la autori diferiți, autorul pârâților fiind un neproprietar. Consecința este aceea că niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit din patrimoniul reclamantelor.

Această constatare a instanței face ca și în privința acestora să fie aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că datorită faptului că titlul pârâților nu a fost invalidat, aceștia se bucură de prezumția încheierii cu bună credință și deci a protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În condițiile în care ambele părți dețin un „bun” în sensul Convenției, soluționarea cauzei depinde în mod esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte la are la dispoziție pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului său.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat că pârâții reclamanți au la dispoziție, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât reclamanții de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun pentru care există o practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie mai nou prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe, la data de 30 septembrie 2009 au declarat apel atât pârâții cât și reclamantele.

Prin Decizia civilă nr. 233/A din 25 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanții pârâți reclamanți; a admis apelul provocat declarat de apelanții reclamanți pârâți; a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții pârâți în contradictoriu cu pârâții reclamanți, ca nefondată; a desființat în parte sentința, în privința soluției dată capătului de cerere formulat de reclamanții pârâți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, având ca obiect plata contravalorii apartamentului și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, exclusiv în privința capătului de cerere menționat anterior; a menținut dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și inadmisibilității pe capătul de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluția dată cererii reconvenționale formulată de pârâții reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate criticile apelanților V., relative la modul în care s-a stabilit calitatea procesuală activă și nevalabilitatea titlului statului de către prima instanță și cu privire la modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Sub acest aspect, Curtea a reținut că, din moment ce reclamantele au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această notificare nu a fost soluționată, nu li se poate interzice persoanelor îndreptățite dreptul de a se adresa instanțelor, inclusiv cu o acțiune în revendicare. Doar dacă reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 sau dacă notificarea acestora ar fi fost soluționată, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi fost inadmisibilă, concluzie, conținută în Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii.

Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile apelanților pârâți V. relative la modul în care prima instanță a soluționat acțiunea în revendicare pe fond, reținând, în esență, că în condițiile în care până la data de 14 august 2002 reclamantele nu au contestat în justiție titlul de proprietate al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au pierdut dreptul de a obține restituirea în natură a bunului, rămânându-le în patrimoniu doar dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei decizii, la data de 04 mai 2010 reclamantele au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 mai 2010. Prin Decizia nr. 1232 din 14 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul; a modificat în tot hotărârea recurată și în consecință: a înlăturat dispozițiile privind respingerea acțiunii în revendicare, precum și menținerii dispozițiilor sentinței cu privire la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluția dată cererii reconvenționale; a trimis cauza spre rejudecarea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți instanței de fond, menținând restul dispozițiilor deciziei recurate.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că reclamantele au depus doar în apel Decizia civilă nr. 781 din 19 iunie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și respectiv sentința civilă nr. 539 din 10 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, învederând faptul că titlul Statului a fost desființat și ca atare imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor. Or, din considerentele hotărârii nu rezultă că instanța de apel ar fi examinat cauza și prin prisma hotărârilor susmenționate. Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2011 reclamantele au solicitat lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 1232 din 14 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea de ședință din data de 20 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea, reținând că dispozitivul deciziei nu conține dispoziții potrivnice și nici măcar confuze. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, la data de 01 august 2011 sub nr. 13480/3/2008*.

Prin sentința civilă nr. 1389 din 25 iunie 2013 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu persoanele fizice, ca neîntemeiată; a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general; a respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, ca fiind inadmisibilă; a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la contravaloarea imobilului; a respins acțiunea privind obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la contravaloarea imobilului, ca fiind inadmisibilă; a respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională și a respins cererile formulate de reclamante și pârâții persoane fizice de obligare la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor pârâte, că potrivit actului de vânzare cumpărare autentificat din 1944 de Tribunalul Ilfov, L.H. a cumpărat de la V. și R.D. apartamentul de la etajul 2 situat în imobil din București, sectorul 1. Potrivit adresei din 2005 emise de D.I.T.L., sector 1, în perioada 1945-1951, L.H. a figurat la rolul fiscal cu un apartament în București, sector 1, iar în procesul verbal de impunere aceasta figura cu un apartament din sector 1, care a fost preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951 prin Decizia nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965. Conform ordinului de moștenire emis în Dosarul nr. 52862 din 10 decembrie 2003 de către Grefierul pe probleme de moșteniri al statului Israel, de pe urma defunctei L.H.

au rămas drept moștenitoare cele două reclamante, în calitate de fiice. De altfel, prin cererea înregistrată sub nr. 5422/1964 pe rolul Tribunalului Popular al Raionului 30 Decembrie s-a solicitat trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în București, Raion 30 Decembrie, de la L.H. Din adresa din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București - D.G.D.I.P.U. - D.E.I.C. rezultă că la imobilul care figura cu nr. poștal, pe strada P.S. figura la nivelul anului 1986 nr. 10, aceeași concluzie desprinzându-se și din adresa din 2005 emisă de D.I.T.L.

sector 1. 1. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu persoanele fizice, tribunalul a reținut că din motivarea Deciziei nr. 33/2008 se desprinde cu claritate faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat inadmisibile acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun doar în situația în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Doar în această situație reclamantele aveau închisă orice cale de valorificare a dreptului de proprietate pe care îl invocă, însă în speța de față, după cum rezultă din actele dosarului, o astfel de notificare a fost formulată de autoarea reclamantelor, L.H., fiind înregistrată sub nr. 2263/2001 la B.E.J., E.P.

2. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, tribunalul a reținut următoarele: Legea nouă, Legea nr. 10/2001, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speță și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator și, prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc. Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluție consacrată legislativ și prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În consecință, accesul la un proces echitabil cu privire la partea de imobil deținută de pârâtul Municipiul București, poate fi exercitat cu excluderea acțiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speță, numai în condițiile și căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acțiunea în justiție a fost promovată ulterior apariției Legii nr. 10/2001. Față de excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la contravaloarea imobilului, tribunalul a reținut că potrivit recursului în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sunt inadmisibile. Tribunalul a reținut că aceleași considerente urmează a fi avute în vedere și pentru aceeași acțiune formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul general, și nu lipsa calității procesuale pasive a acestei părți, având în vedere raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prioritatea excepției inadmisibilității. Cât privește acțiunile directe, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Pe fondul acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că din decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 prima concluzie care se desprinde este aceea că într-o astfel de acțiune nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în practică și doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menționate în recursul în interesul legii. În analiza existenței sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și Convenție și a priorității acestei din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un „bun” în sensul Convenției. În acest context, tribunalul a reținut că pârâții persoane fizice au dobândit apartamentul în discuție în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract care nu a fost anulat.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că reclamantele nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un drept la restituire care să le permită să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură. Faptul că împotriva sentinței civile nr. 4357/1964 a Tribunalului Popular al Raionului 30 Decembrie, prin care s-a dispus trecerea imobilului în favoarea statului, a fost apelată în anul 2005 (sentința civilă pronunțată de instanța din 1964 nefiind comunicată legal) și că, urmare a admiterii apelului, a fost respinsă acțiunea de preluare a statului nu constituie un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin această hotărâre s-a statuat asupra caracterului nelegal al preluării de către stat a imobilului, fără însă să fie obligat statul la restituirea efectivă a bunului, restituire ce nu mai putea fi făcută de acesta, în condițiile înstrăinării bunului. Ca urmare, pentru aceste situații în care statul a preluat abuziv imobile unor persoane, s-au emis legi speciale de reparație, fiind aplicabile speței de față, dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, dispozițiile acestei legi speciale pot fi neconforme cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în situația în care în patrimoniul persoanelor cărora li s-a preluat imobilul există un „bun actual”, respectiv s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul reclamanților.

În acest sens, este de reținut că prin decizia din cauza Maria Atanasiu împotriva României, C.E.D.O. a arătat expres că există un „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. În consecință, în lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaște un drept la restituire. Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun. Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași.

Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent. Acest drept la despăgubiri - drept de creanță este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului). Dreptul de creanță deținut de reclamante nu le conferă acestora un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului: „Curtea (decizia Maria Atanasiu împotriva României) apreciază că transformarea într-o «valoare patrimonială», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

În acest context, trebuie făcută o precizare, și anume aceea că prin decizia din cauza Atanasiu împotriva României C.E.D.O. a stabilit doar obligația statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, fără a valida calea alternativă a acțiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte, C.E.D.O. a recunoscut doar un drept la despăgubiri. În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a constatat că a dat prevalență titlului de proprietate al pârâților, titlu de proprietate neanulat și „nedesființat” așa cum face referire Legea nr. 10/2001 în art. 50 1 , astfel că nu a analizat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate uzucapiunea.

Împotriva acestei din urmă sentințe, la data de 18 februarie 2014 au declarat apel reclamantele, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06 martie 2014. Prin Decizia nr. 200/A din 13 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul formulat de apelantele reclamante S.I. și G.M.E. împotriva sentinței civile nr. 1389 din 25 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13480/3/2008* și au fost obligate apelantele reclamante să plătească intimaților pârâți V.D. și V.P. suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, instanța de apel a reținut următoarele considerente: În mod corect a reținut prima instanță faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”. În ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în situația în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. (2)), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură.

Deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantelor, deoarece Legea nr. 10/2001 nu le recunoaște acestora un drept de a obține restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanță. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.” În speță, reclamantele dețin un „bun”, care constă însă în dreptul de a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul unei persoane nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136). În același timp, Curtea a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag.

140). O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunțată în favoarea apelantelor reclamante. Astfel, prin sentința civilă nr. 4357 din 15 septembrie 1964 pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului 30 Decembrie - București, în Dosarul nr. 5422/1964, a fost admisă acțiunea reclamantului Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie București, în contradictoriu cu pârâta L.H., pentru a se dispune trecerea în proprietatea statului a imobilului proprietatea pârâtei, situat în București, raionul 30 Decembrie. civilă, cu motivarea că bunul a fost părăsit de mai mult de un de zile, fiind incidente prevederile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951. Prin decizia civilă nr. 781/A din 19 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4422/2/2006, a fost admis apelul declarat de apelantele reclamante S.I.

și G.E.M., în calitate de moștenitoare ale pârâtei L.H., a fost desființată sentința civilă apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei sectorului 1 București, reținându-se că procedura de citare cu pârâta s-a realizat prin afișare la domiciliul unde se indica faptul că aceasta nu mai locuiește. În rejudecare, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 10517 din 11 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 20359/299/2007, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, raportându-se la valoarea imobilului stabilită prin expertiză. Prin sentința civilă nr. 539 din 10 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 7798/3/2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, cu motivarea că impozitele au fost plătite de fostul proprietar, L.H., până în trim.

IV al anului 1963, astfel că nu erau întrunite condițiile pentru ca bunul imobil să fie declarat fără stăpân. Prin urmare, în cauza de față se regăsește cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare, într-o „valoare patrimonială”, - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul notificării trimise din 30 iulie 2001 prin B.E.J., E.P. - a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001. În ce privește neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce privește posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual”, Curtea a constatat că și din perspectiva reglementării internaționale prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în revendicare.

Ineficiența invocată a mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 nu poate fi sancționată prin transformarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin echivalent într-un drept de a obține restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne. În ceea ce privește incidența legii speciale referitor la acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâților persoane fizice, s-a reținut că motivul esențial pentru care a fost pronunțată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța, nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ci acela că titlul vechi de proprietate invocat de reclamante nu mai are forță juridică în contextul legislativ actual.

De aceea, maniera în care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamante nu este corespunzător situației de fapt invocate de către acestea, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamante, prin analizarea pretenției acestora în lumina dispozițiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.

În legătură cu acțiunea în revendicare îndreptată împotriva unității deținătoare, Curtea a reținut că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a intrat în puterea lucrului judecat, în condițiile în care sentința civilă nr. 942 din 24 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în ciclul procesual anterior nu a fost criticată sub acest aspect de către reclamante. Pe de altă parte, Curtea de la Strasbourg, a statuat în mai multe cauze că „dreptul de acces la o instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 alin. (1) decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat” (printre altele, F.E. împotriva Franței, hotărârea din 30 octombrie 1998 și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, Hotărârea nr. 41727/98). Compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este condiționată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în fața unei instanțe.

Or, printr-o jurisprudență unificată prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 10 septembrie 2008, reclamantele s-au îndreptat direct împotriva statului român, în concret împotriva unității deținătoare Municipiul București, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv, invocând dispozițiile dreptului comun (art. 480 și 483 vechiul C. civ.), ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale Declarației Universale a Drepturilor Omului. Din examinarea cererii de chemare în judecată, s-a constatat că faptul imputat statului pârât este nefuncționarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005, respectiv a celui prevăzut de Legea nr. 165/2013.

Sub un prim aspect, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza Dumitru Popescu împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007). Pe cale de consecință, instanțele naționale nu pot (nu au jurisdicție) pe temeiul prevederilor Convenției să procedeze în aceeași manieră în care ar face-o C.E.D.O., respectiv să constate o încălcare a Convenției printr-o normă internă (adică să rețină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziția din norma juridică) și, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situația existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancțiunea din norma juridică).

Sub un al doilea aspect, instanța de apel a avut în vedere că art. 20 alin. (2) din Constituția României prevede că: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Și pe acest temei instanțele naționale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă națională și una convențională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancțiune a normei juridice) și chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plății nedatorate.

În schimb, nu pot pronunța hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislația adoptată cu încălcarea Convenției (altă sancțiune a aceleiași norme juridice), prin acordarea fie de despăgubiri bănești. Această idee stă și la baza deciziei în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011. Sub un al treilea aspect, s-a pus problema competențelor conferite instanțelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege național, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanța unor dispoziții legale, cum sunt cele criticate prin cererea de chemare în judecată ca fapt generator de prejudiciu, cu dispozițiile (convenționale, constituționale sau legale) care consacră respectarea dreptului de proprietate și, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislația adoptată, să oblige statul pârât la răspundă prin repararea acelui prejudiciu, textul invocat de reclamante fiind art. 998 din vechiul C. civ.

Or, asupra admisibilității unei asemenea acțiuni s-a pronunțat în sens negativ, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în M. Of. din 17 februarie 2012), obligatorie pentru instanța de apel conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. În aceste condiții, Curtea, a reținut că prin prisma legislației naționale, dreptul reclamantelor de a obține despăgubiri bănești nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, argumentul folosit de instanța supremă fiind principiul „specialia generalibus derogant”. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantele S.L. și G.M.E., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au formulat, recurs, prin care au solicitat modificarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în judecată. În susținerea motivelor de recurs, recurentele au arătat că aplicarea legii speciale în detrimentul dreptului comun, contravine-prevederilor C.E.D.O. în materia dreptului de acces la justiție și a protecției dreptului de proprietate prin prisma lipsei de eficiență a procedurii prevăzute de legea specială. Legea specială nu a fost niciodată în măsură să asigure obținerea efectivă a unei despăgubiri, nu a prezentat niciodată garanția obținerii despăgubirilor promise și prevede o procedură care a devenit din ce în ce mai greoaie prin nenumărate modificări legislative, situație care a dat naștere la numeroase plângeri împotriva statului la C.E.D.O., admise, iar Statul condamnat prin nenumărate hotărâri.

Chiar și după adoptarea noii legislații în materie, Legea nr. 165/2013 nu oferă o garanție a drepturilor și libertăților destinatarilor, și nu prezintă niciun fel de garanții pentru respectarea termenelor de soluționare a notificărilor, iar, atât timp cât nu sunt prevăzute sancțiuni eficiente aplicabile în cazul neîndeplinirii obligațiilor, autoritățile implicate nu vor fi constrânse să respecte termenele de "recomandare". Dispozițiile Legii nr. 165/2013 care permit accesul la justiție doar după trecerea unor lungi perioade de timp, sunt contrare prevederilor art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. sub aspectul depășirii termenului rezonabil de soluționare a procesului civil, și sunt incompatibile și cu dreptul la proprietate privată garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., astfel că singura cale de a conduce la repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat este admiterea prezentei acțiuni.

Modalitatea de despăgubire prin "puncte" nu reprezintă o despăgubire efectivă, iar faptul că sunt obligate să participe la licitații pentru a preschimba aceste puncte în terenuri, nu reprezință o despăgubire," ci dimpotrivă, o sarcină împovărătoare”. In aceste condiții, noua lege nu este în măsură să asigure o despăgubire efectivă, pentru că, în calitate de cetățeni străini, nu pot obține decât un drept de folosință asupra unui teren și în niciun caz un drept de proprietate. Consideră că prin recunoașterea preluării abuzive a bunului de către Statul Român, așa cum s-a stabilit și prin decizia pilot, se dă naștere la un drept de despăgubire, - dreptul de creanță- care este un bun în accepțiunea C.E.D.O.

Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a stabilit că deși revendicarea este o acțiune reală, dacă imobilul a fost transmis unui terț, obiectul revendicării va fi convertit într-o "pretenție de despăgubiri", caz în care acțiunea devine personală. Cea mai bună cale de despăgubire pentru preluarea abuzivă a bunului, o constituie tocmai restituirea în natură a acestuia, care nu se poate realiza decât în cadrul unei acțiuni în revendicare, fie prin obligarea statului la plata contravalorii imobilului. Pentru aceste motive, și procedura instituită de Legea nr. 165/2013 este lipsită de celeritate, nefiind în măsură să asigure persoanelor interesate posibilitatea soluționării dosarelor de despăgubire într-un termen rezonabil și vine în contradicție cu cele dispuse în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu contra României, hotărâre în care C.E.D.O.

atrăgea atenția asupra lipsei de celeritate a măsurilor în vigoare la acea vreme. Intimații pârâți V.D. și V.P. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și au solicitat pe fond, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentelor reclamante la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor făcute. Excepția nulității recursului se va respinge, ca neîntemeiată, întrucât, criticile formulate de recurentele reclamante cu privire la greșita respingerea a acțiunii în revendicare, se încadrează în ipoteza a doua a motivului de recurs, prevăzut de pct. 9, respectiv, hotărârea a fost dată cu aplicarea sau încălcarea greșită a legii.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În esență, recurentele reclamante au susținut că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare, formulată potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod greșit a fost respinsă, ca inadmisibilă, în situația în care legea specială în materia restituirii proprietăților preluate abuziv în perioada regimului politic trecut contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului. În opinia acestora, neconcordanța dintre legea internă și normele europene rezidă în aceea că legea națională nu asigură un mecanism eficient de reparație, nici din perspectiva formei de reparație în natură, nici din cea a măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența C.E.D.O.

De asemenea, au mai afirmat că acțiunea în revendicare de drept comun este deschisă în cazul în care reclamanții au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și față de caracterul ineficient al mecanismului de reparație reglementat de legea specială, Legea nr. 165/2013, care trebuie înlăturată, cu consecința soluționării acțiunii în revendicare potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., urmând a se da câștig de cauză acestora, fie prin restituirea în natură a bunului, fie prin plata de despăgubiri prin echivalent. Aceste critici sunt nefondate.

Este adevărat că, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se conferă posibilitatea foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moștenitorilor lor de a formula acțiune în revendicare de drept comun, în cazul în care legea specială de reparație contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în baza principiului constituțional reglementat de art. 20 din Constituția României, care prevede prioritatea reglementărilor internaționale în concurs cu legislația națională în materie, în cazul existenței neconcordanțelor între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne.

Raționamentul vizat în cuprinsul deciziei în interesul legii enunțate se referă la posibilitatea ca reclamantul să justifice existența „unui bun” în legătură cu imobilul pretins, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și condiționează soluționarea favorabilă a acțiunii în revendicare de neafectarea dreptului de proprietate al unei alte persoane, care, la rândul său, poate invoca „un bun” în sensul documentului european, și de neatingerea principiului securității raporturilor juridice, reglementat, de asemenea, în cuprinsul Convenției Europene, cu referire la principiul preeminenței dreptului și aplicat în întreaga jurisprudență a instanței de contencios european.

Această noțiune de bun, rezultată din jurisprudența recentă a C.E.D.O. conturată în cauzele împotriva României, vizează doar un „bun actual” (hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010). Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În contextul jurisprudenței instanței europene, se constată că reclamantele din cauză nu dețin un „bun” în sensul normei în discuție, din moment ce nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești de restituire a bunului, fiind lipsită de relevanță, pentru admisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin preluarea imobilului anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu conferă reclamantului un „bun” în sensul unui drept la restituirea imobilului, pe care să-l valorifice în cadrul cererii în revendicare. Ineficiența mecanismului de funcționare a sistemului de măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzut de legislația actuală în materie, inclusiv din perspectiva Legii nr. 165/2013, invocată de recurenți, nu poate fi reținută.

Astfel, contrar susținerilor recurentelor- reclamante, jurisprudența actuală a C.E.D.O. presupune o altă viziune decât cea arătată de părți, sub aspectul eficienței mecanismului respectiv, care a fost examinată și în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a decis, în fundamentarea acestei decizii în interesul legii, că acțiunea directă în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este admisibilă, raportat la legislația specială în materie și la împrejurarea că aceasta nu încalcă textul menționat, referitor la protecția dreptului de proprietate, și nici dreptul de acces la o instanță, reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, în condițiile în care, în prezent, prin hotărârea pilot, pronunțată de C.E.D.O., în cauza Atanasiu vs. România, s-a stabilit, în sarcina Statului Român, ca, în termen de 18 luni, să asigure un mecanism eficient și previzibil, care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol. Decizia pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, a devenit definitivă la data de 12 ianuarie 2011, iar, la solicitarea Guvernului, C.E.D.O. a decis prelungirea în mai multe rânduri a termenului de 18 luni acordat inițial, determinat de dificultățile întâmpinate de autoritățile române în elaborarea și punerea la punct a măsurilor generale pentru rezolvarea problemei restituirii imobilelor naționalizate. Data limită în acest sens a fost stabilită la 12 mai 2013, iar la 17 mai 2013, s-a publicat, în M. Of. nr. 278, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Referitor la Legea nr. 165/2013, trebuie reținut contextul adoptării acestui act normativ, determinat de pronunțarea de către C.E.D.O. a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură