ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 213/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 213/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 27 aprilie 2007, reclamanții Ț.R.,

T.B., P.A., P.F., P.D. și G.M. au chemat în judecată pe pârâții D.G., D.G.O., D.M.,

D.M. și C.D., solicitând instanței să dispună obligarea acestora să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele, situate în București, sector

2.

Prin sentința civilă nr.

4990 din 15 iunie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a

fost admisă excepția de necompetență materială a acestei instanțe, motiv pentru

care a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Reclamanții au arătat

că imobilul a fost preluat de către stat de la autorii acestora, în temeiul

Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind abuzivă, fără titlu valabil, deoarece

autorii reclamanților făceau parte din categorii exceptate de la

naționalizare.S-a mai susținut că pârâții au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995,

deși apartamentele nu intrau sub incidența acestei legi.

Pârâții au invocat

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, iar pe cale reconvențională, au solicitat să

se constate că sunt proprietarii apartamentelor revendicate, prin împlinirea

termenului prescripției achizitive de 10 ani.

Pârâții au formulat

și cerere de chemare în garanție, solicitând ca Primăria Municipiului București

să răspundă pentru evicțiune și să le restituie contravaloarea prețului

reactualizat cu daune interese reprezentând diferența de valoare a

apartamentelor la valoarea actuală de piață.

La termenul din 20

noiembrie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității

acțiunii, iar excepția lipsei calității procesuale active a fost unită cu

fondul cauzei.

La termenul din 18

decembrie 2007, pârâții - reclamanți au formulat cerere de chemare în garanție

și în contradictoriu cu M.F.E., solicitând obligarea chematului în garanție la

restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație.

Întrucât această

ultimă cerere de chemare în garanție nu a fost depusă până la prima zi de

înfățișare, tribunalul a dispus înregistrarea separată a acesteia, motiv pentru

care s-a format Dosarul nr. 256/3/2008 în cadrul căruia, la termenul din 18

martie 2008, s-a dispus conexarea acestui dosar la Dosarul nr. 25698/3/2007.

Prin sentința civilă nr.

914 din 31 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a

respins, ca neîntemeiate, atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională

și a respins cererile de chemare în garanție, ca fiind rămase fără obiect.

Prima instanță a

reținut, în esență, că reclamanții au calitate procesuală activă, fiind

moștenitorii foștilor proprietari P.G. și P.V., care au dobândit imobilul în

baza actului de licitație publică din 11 septembrie 1939, ce a fost transcris în

anul 1940.

S-a mai reținut că Decretului

nr. 92/1950 era în contradicție cu prevederile art. 8 și 10 din Constituția

României din anul 1948, astfel încât imobilul nu a fost preluat cu titlu

valabil de stat.

Comparând titlurile

exhibate de părți, instanța a reținut că titlurile de proprietate ale pârâților

sunt valabile, fiind încheiate cu bună-credință, dreptul lor de proprietate

fiind consolidat la data de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la

acțiune al reclamanților de a mai solicita constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995), pârâții

având astfel un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului 1 din Convenție.

În

consecință, prin compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de

la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel

provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să

adopte măsurile reparatorii considerate cele mai oportune sub aspect legislativ

și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o bună perioadă de timp, instanța

a apreciat că este preferabil titlul constituit de stat pe temeiul legii

speciale (Legea nr. 112/1995), ca o garanție a siguranței circuitului civil, în

acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în

recursul în interesul legii.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cumulativ

condițiile uzucapiunii, deoarece contractele de vânzare-cumpărare exhibate de

pârâți nu pot fi considerate just titlu, în condițiile în care provin de la

adevăratul proprietar.

Față de soluția de

respingere, atât a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale,

tribunalul a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție.

Prin Decizia nr. 350/A

din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanți.

Prin Decizia civilă nr.

3405 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul acestora, a casat decizia din apel și a trimis cauza spre

rejudecare, reținând că decizia recurată nu a fost motivată în fapt și în

drept, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

În rejudecarea

apelului, prin Decizia civilă nr. 109/A din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

În considerentele

acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar

în raport cu dreptul comun.

Instanța fondului era

obligată să se pronunțe și cu privire la aplicabilitatea în cauză a

prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece intimații, prin cererea reconvențională

și întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, au invocat prevederile

acestei legi. În motivarea hotărârii, tribunalul era obligat să indice motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților, astfel că în motivarea hotărârii

judecătorul, în mod corect, s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Intimații au deținut

anterior cumpărării imobilele mai mulți ani, în baza unor contracte de

închiriere încheiate cu statul, acesta din urmă având calitatea de locator

proprietar. Indiferent de modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul

statului, chiriașii cumpărători erau îndreptățiți să considere că statul

vânzător era proprietarul bunului.

În raport de

prevederile art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, apelanții

reclamanți nu mai au dreptul la restituirea în natură a imobilului, fiind

îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent.

Titlurile de

proprietate ale intimaților pârâți, respectiv contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu au fost anulate în interiorul

termenului special de prescripție reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001,

reclamanții neavând posibilitatea să introducă o cerere având ca obiect constatarea

nulității acestor contracte. Rezultă că la 14 august 2001 - data când s-a

prescris dreptul la acțiune al reclamanților - dreptul de proprietate al

pârâților s-a consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea titlurilor

de proprietate consolidate ex lege, iar intimații au avut de la această dată un

„bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

În cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocată de

intimați prin întâmpinare, dispoziții potrivit cărora „pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație” imobilele preluate de stat fără titlu valabil. Or, Legea

nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație.

Nu pot fi reținute

susținerile contrare ale apelanților, deoarece ignoră principiul de drept care

guvernează concursul între legea specială și legea generală specialia

generalibus derogant, a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege

specială, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezentând

tocmai o aplicare a principiului menționat.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

C.E.D.O. a stabilit

că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității

raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât

și în cel al cumpărătorului de bună credință, că prin restituirea bunurilor

preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor

juridice și că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv

de stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta

cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, reclamanții, ca foști

proprietari, sunt îndrituiți să primească despăgubiri.

Față de obiectul de

reglementare a Legii nr. 10/2001, ea reprezintă o lege specială față de Codul

civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul

aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus

derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu

același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale

este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină, motiv

pentru care apelul promovat de reclamanți a fost respins ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr.

109/A din 15 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții Ț.R., Ț.B.,

P.A. și P.D.G., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr.

civ.

În susținerea acestui

motiv de recurs, reclamanții au arătat următoarele:

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 și următoarele C.

civ., ale Legii nr. 10/2001, precum și ale Legii nr. 112/1995.

Legea nr. 10/2001

reglementează o procedura administrativă de redobândire a unui bun naționalizat

de la unitățile administrativ teritoriale, procedură care se aplică numai în

situația în care bunul se mai află în posesia acestora. În situația

înstrăinării bunului, în speță, unor persoane fizice de drept privat, singurul

mijloc prin care se poate solicita restituirea acestuia - de la deținătorul

actual - este acțiunea în revendicare de drept comun, imprescriptibilă,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Dreptul entității învestite

cu soluționarea notificării, conform Legii nr. 10/2001, de a acorda restituirea

în natură sau în echivalent este condiționat de existența acestui bun în

patrimoniul entității respective. Având în vedere faptul că entitatea

deținătoare a înstrăinat imobilul, restituirea în natură solicitată pe calea

Legii nr. 10/2001 rămâne fără obiect, reclamantul - proprietar neposesor -

având deschisă calea acțiunii în revendicare împotriva dobânditorului - posesor

neproprietar,

Prin urmare, mijlocul

adecvat în vederea redobândirii proprietății de către reclamanți a fost

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Dispozițiile art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu au aplicare în cauză, deoarece acțiunea nu se

întemeiază pe dispozițiile legii speciale, ci pe cele ale dreptului comun, cererea

de chemare în judecată fiind o acțiune în revendicare prin comparare de

titluri.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, acțiunea în revendicare introdusă în temeiul art.

480 C. civ. reprezintă nu numai dreptul comun în materia redobândirii unui bun

ieșit fără drept din patrimoniul titularului acestuia, ci și o variantă

alternativă la procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001. De

altfel, acțiunea în revendicare reprezintă cel mal energic mod de protecție al

dreptului de proprietate.

Or, câtă vreme

dreptul de proprietate este imprescriptibil, evident că și drepturile sale

accesorii, precum dreptul la intentarea acțiunii în revendicare se bucură de

același regim juridic, respectiv de imprescriptibilitate, sub aspect extinctiv.

Câtă vreme

legiuitorul nu a interzis în mod expres posibilitatea titularilor drepturilor

reale de a formula acțiune în revendicare în concurs cu recurgerea la căile de

reparație prevăzute de reglementările noi, precum Legea nr. 10/2001, este

limpede că admisibilitatea acțiunii în revendicare rămâne de netăgăduit.

Chiar instanța de

apel confirmă admisibilitatea acțiunii în revendicare, însă consideră în mod

greșit că ea ar fi neîntemeiată în drept.

Analiza

considerentelor deciziei recurate dă naștere unui nonsens, în condițiile în

care acțiunea este fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), condițiile de

promovare ale acestei acțiuni sunt îndeplinite, legea nu interzice recurgerea

la acțiunea în revendicare de drept comun, instanța trebuia să procedeze la

compararea de titluri și să decidă asupra cauzei cu care a fost învestită, fără

a motiva respingerea cererii prin invocarea incidenței unei alte legi.

Recurenții mai arată

că, în conformitate cu cererea precizatoare existentă la fila 44 din dosarul instanței

de apel, au formulat demersuri în vederea restituirii imobilelor ce fac

obiectul prezentei cauze încă din anul 1991. În acest sens este adresa formulată

de P.F. și Ț.M., care învederau I.C.R.A.L. faptul că sunt moștenitoarele legale

și posedă documente cu privire la proprietatea imobilului, solicitând ca, până

la reglementarea situației, statul să nu dispună vânzarea acestuia.

Demersul în instanța

a demarat în anul 2007, ulterior datei de 23 martie 2006, când reclamanților li

s-a comunicat de I.C.R.A.L. că imobilele au fost înstrăinate chiriașilor în

anul 1996.

Pe cale de

consecința, de vreme ce imobilele nu se mai aflau în posesia statului, reclamanții

nu mai aveam deschisă calea Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură,

motiv pentru care dispozițiile art. 18 și 45 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

aplicabile.

Recurenții mai arată

că, potrivit celor reținute de prima instanță, imobilul nu a fost preluat cu

titlu valabil de stat, însă cu toate acestea, instanța a reținut valabilitatea

titlului pârâților, ca urmare a existenței bunei credințe în achiziționarea

imobilelor.

De asemenea,

recurenții arată că, potrivit deciziei date în recursul în interesul legii nr. 33

din 2008, instanța supremă a reținut faptul că nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare și că "este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intra în

conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului și daca admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice".

În cadrul aceluiași

motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., recurenții

arată că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1898 C. civ.

Recurenții arată că

buna-credință a intimaților-pârâți trebuia apreciată în raport de prevederile art.

1898 C. civ., iar nu în conformitate cu definiția dată acesteia de dispozițiile

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Câtă vreme acțiunea a

fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanța trebuia să

interpreteze conceptul de buna-credință prin raportare la același cod,

respectiv prin analizarea dispozițiilor art. 1898 C. civ.

Reclamanții susțin că

au stabilit cadrul procesual precum și temeiul de drept al cererii, conform

principiului disponibilității, iar instanța de apel era ținuta să delibereze

asupra fondului cauzei, în primul rând, prin raportare la prevederile legale

invocate de reclamanți, și incidente în cauză, abia apoi în lumina altor

reglementări în vigoare, în niciun caz nu trebuia instanța să alcătuiască un

pachet de norme juridice, din reglementari diferite, distincte ca scop urmărit,

astfel încât să creeze confuzie și să conducă la pronunțarea unei hotărâri

nelegale.

Recurenții mai arată

că art. 1898 C. civ. definește buna-credință ca fiind „credința posesorului că

cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i

transmite proprietatea". Chiar dacă în Codul civil român acest articol,

1898, este încadrat la o secțiune care reglementează dobândirea imobilelor prin

prescripția achizitivă scurtă, este incontestabil că acest text legal are

valoare de principiu, astfel că nu este aplicabil numai la situația

prescripțiilor, ci și la orice alt raport juridic din cadrul altor instituții

ale dreptului civil român.

Recurenții susțin că

au demonstrat, prin probatoriul administrat în fața instanței de fond,

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1898 C. civ.

Astfel, din probele

administrate a rezultat lipsa bunei-credințe a intimaților-pârâți la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere că demersurile

către autoritățile statului de restituire a bunurilor preluate în mod abuziv

datează din 1991, anterior încheierii celor trei contracte, precum și faptul că

o parte dintre acești intimați erau angajați ai uneia dintre societățile

vânzătoare chiar în perioada când s-au încheiat contractele de

vânzare-cumpărare.

Intimații au invocat,

iar instanța de fond și cea de apel au reținut existența bunei-credințe la

momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, însă în realitate au

fost de rea-credință, având în vedere că reclamanții, în calitate de

moștenitori ai foștilor proprietari, au început demersurile încă din 1991,

solicitând I.C.R.A.L. clarificarea situației juridice a imobilului, aceeași

situație învederând-o și SC A. SA.

Din probele

administrate a rezultat faptul că pârâții aveau cunoștință de existența

demersurile de revendicare a imobilelor.

Pripis Florica,

autoarea reclamanților, locuia în unul dintre apartamentele care se afla în

același imobil cu cele ale chiriașilor deveniți ulterior proprietari, aceasta

aducând la cunoștință că înțelege să revendice toate apartamentele din imobil.

Totodată, conform

cărților de munca existente la dosar, a rezultat că o parte din pârâți erau

angajații societății Apolodor, în perioada încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, ceea ce presupunea că la o simplă verificare din partea

intimaților-pârâți, ar fi rezultat că imobilele sunt revendicate.

Nu poate exista

bună-credință acolo unde există chiar și cea mai mică culpă din partea celui ce

invocă în favoarea sa împrejurarea că a fost de bună-credință. În contextul

relevat mai sus, instanța de apel a calificat în mod greșit atitudinea

intimaților și, pe cale de consecință, a aplicat în mod greșit legea.

Examinând decizia

recurată prin prisma și în limitele motivelor de recurs formulate în scris și

depuse cu respectarea termenului prevăzut de art. 303 alin. (1) raportat la art.

301 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Critica referitoare

la încălcarea și, respectiv, aplicarea greșită a prevederilor art. 480 și următoarele

C. civ., ale Legii nr. 10/2001, precum și ale Legii nr. 112/1995, este

nefondată.

În susținerea acestei

critici recurenții arată, în esență, că instanța de apel le-a respins în mod

greșit acțiunea în revendicare, deși, față de împrejurarea că apartamentele au

fost înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, singurul

mijloc de a obține restituirea în natură era acțiunea în revendicare de drept

comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Recurenții ignoră

faptul că, în ceea ce privește imobilele preluate de stat în mod abuziv,

condițiile în care se poate exercita o acțiune în revendicare, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au fost configurate prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite.

După publicarea în M.

Of. a acestei decizii, o acțiune în revendicare având ca obiect imobile

preluate de stat în mod abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nu mai poate fi soluționată exclusiv pe temeiul regulilor clasice ale

comparării de titluri, ci trebuie verificat dacă

există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, dacă și pârâtul în acțiunea în

revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre

judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra

imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea

în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă

fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.

Mai trebuie avut în

vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanța

europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului

relevanța urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la

restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de

creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială de reparație (a se vedea paragrafele 140-146 din

hotărârea pilot).

Acceptarea

punctului de vedere susținut de reclamanți, în sensul existenței posibilității

acestora de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării prin comparare de titluri, ar însemna încălcarea

principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în

care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală

abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Nu

se poate susține că, în toate situațiile, acțiunea în revendicare de drept

comun ar reprezenta o alternativă la procedura specială reglementată de Legea nr.

10/2001. Așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în interesul legii, calea acțiunii în revendicare de drept

comun este deschisă numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția europeană a drepturilor omului, și

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.

Aserțiunile

recurenților cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare nu au

legătură cu speța, deoarece acțiunea pe care au promovat-o nu a fost respinsă

pe excepția prescripției dreptului la acțiune, ci ca urmare a constatării

caracterului său nefondat.

În ceea ce privește modul de aplicare de către instanța de apel a

prevederilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, se constată că,

într-adevăr, în raport de limitele sesizării, instanța nu avea a se preocupa de

problema bunei credințe a pârâților cumpărători, însă nu din perspectiva

susținută de recurenți (anume, aceea că acțiunea ar trebui examinată exclusiv

pe temeiul criteriilor de comparare a titlurilor specifice dreptului comun,

care ar exclude astfel aplicarea Legii nr. 10/2001), ci datorită faptului că

instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere care să vizeze constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

De altfel, în considerentele deciziei din apel s-a reținut în mod

corect faptul că actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

nu au fost anulate în interiorul termenului special de prescripție prevăzut de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, situație în care dreptul de proprietate al

pârâților s-a consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea contractelor

de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că legea

specială de reparație nu a interzis în mod expres posibilitatea formulării

acțiunii în revendicare cu privire la imobile ce intră în sfera sa de aplicare

nu poate conduce la concluzia că recurgerea la acțiunea în revendicare este

posibilă în toate situațiile, ci numai în condițiile stabilite prin decizia în

interesul legii, astfel cum au fost anterior expuse.

În acest context, nu

poate fi reținută critica recurenților, potrivit căreia considerentele deciziei

recurate ar da naștere unui nonsens, deoarece, faptul că au înțeles să promoveze

o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu limitează instanța la

aplicarea regulilor clasice în materia comparării titlurilor, ci, în raport de

obiectul revendicării și momentul promovării acțiunii, instanța este chiar

obligată, potrivit prevederilor art. 330

7

alin. (4) C. pr. civ. (conform

cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru

instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României) să facă

aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Astfel, se răspunde

și criticii recurenților, potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat

principiul disponibilității, deoarece, în loc să aplice prevederile legale

invocate ca temei al acțiunii, ar fi alcătuit un pachet de norme juridice, din

reglementari diferite, distincte ca scop urmărit, astfel încât să creeze

confuzie și să conducă la pronunțarea unei hotărâri nelegale. În realitate,

instanța de apel a procedat în mod corect, reținând aplicabilitatea deciziei în

interesul legii, obligatorie față de obiectul revendicării și față de momentul

formulării acțiunii (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001),

obligativitatea aplicării acestei decizii fiind independentă de modul în care

reclamanții au înțeles să-și întemeieze acțiunea.

În ceea ce privește

demersurile efectuate de reclamanți sau de autorii acestora în vederea

redobândirii imobilului în care sunt situate apartamentele revendicate, acestea

nu prezintă relevanță în cadrul acțiunii în revendicare. Aceste demersuri

puteau fi invocate în dovedirea relei-credințe a pârâților cumpărători într-o

eventuală acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Or, așa cum s-a arătat deja, instanța nu a fost învestită cu o astfel de

acțiune, și nici nu s-a formulat o cerere cu acest obiect pe cale separată în

termenul special de prescripție prevăzut de legea specială.

Argumentul

recurenților, în sensul că nu mai aveau deschisă calea Legii nr. 10/2001 pentru

restituirea în natură, de vreme ce imobilele nu se mai aflau în posesia

statului, nu poate fi primit. Restituirea în natură ar fi fost posibilă chiar

și în aceste circumstanțe, cu respectarea condițiilor Legii nr. 10/2001 și cu

parcurgerea etapelor prevăzute de această lege, dacă reclamanții ar fi dovedit

în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, că pârâții cumpărători au dobândit apartamentele cu

rea-credință. În această situație, aveau posibilitatea să obțină restituirea

apartamentelor în natură. Faptul că reclamanții nu au înțeles să conteste

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare constituie dreptul lor de

opțiune, dar nu le deschide calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Nici faptul că prima

instanță a reținut că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de stat nu

justifică retrocedarea în natură în cadrul acțiunii în revendicare îndreptată

împotriva cumpărătorilor de la stat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat

în cele ce preced, prin hotărârea pronunțată de instanța de contencios european

în cauza Maria Atanasiu și alții contra României s-a stabilit că simpla constatare

a nevalabilității titlului statului nu conferă un drept la restituire

(revendicare) în natură, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu

statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Fragmentul din

considerentele deciziei în recursul în interesul legii nr. 33/2008, redat de

recurenți în memoriul de recurs, nu face decât să confirme justețea celor

afirmate anterior, în sensul că, deși se recunoaște admisibilitatea acțiunii în

revendicare în situații de genul celei în speță, pentru a se admite pe fond o

astfel de acțiune, "este necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice".

Susținerea

recurenților privind încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1898 C.

civ. de către instanța de apel, nu poate fi examinată de instanța de recurs, în

raport de obiectul cauzei, care nu vizează nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare.

Buna sau reaua

credință a cumpărătorilor s-ar fi impus a fi analizate numai în cadrul unei

acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, formulată

în interiorul termenului special de prescripție.

Întrucât o astfel de

acțiune nu a fost formulată, contractele de vânzare-cumpărare sunt valabile și

constituie pentru pârâții cumpărători titluri de proprietate.

În cadrul acțiunii în

revendicare nu poate fi repusă în discuție buna sau reaua credință a

cumpărătorilor, deoarece s-ar ajunge indirect la invalidarea contractelor de

vânzare cumpărare, deși persoanele interesate nu au înțeles să uzeze de

acțiunea pe care legea le-a pus-o la dispoziție, cu această finalitate.

Astfel cum s-a arătat

anterior, acțiunea în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod

abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se supune

regulilor și condițiilor speciale stabilite prin decizia în interesul Legii nr.

33/2008, iar în ceea ce privește noțiunea de „bun actual”, ca premisă a

restituirii în natură, trebuie avută în vedere hotărârea C.E.D.O. pronunțată în

cauza Maria Atanasiu contra României.

În raport cu aceste

considerente, sunt irelevante pentru soluționarea cauzei aprecierile pe care le

fac recurenții cu privire la pretinsa diferență care ar exista între noțiunea

de bună-credință reglementată de art. 1898 C. civ., pe de o parte, și

buna-credință la care se referă art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pe de

altă parte.

În acest context, se

constată că instanța de apel a făcut aprecieri inutile în considerentele

deciziei recurate, cu privire la buna-credință a cumpărătorilor, însă această

împrejurare nu afectează legalitatea soluției pronunțate în apel, care a fost

motivată și din perspectiva celor statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

Ca atare, Înalta

Curte nu va examina susținerile recurenților referitoare la incidența

prevederilor art. 1898 C. civ. care definesc buna-credință, aceste susțineri

nefiind relevante în soluționarea acțiunii în revendicare, după cum nu vor fi

examinate nici susținerile privind dovedirea, prin probatoriul administrat, a

relei-credințe a pârâților cumpărători, mai ales că o asemenea analiză ar

presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura căii extraordinare de

atac a recursului.

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

declarat de reclamanți a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții Ț.R., Ț.B., P.A. și P.D.G. împotriva Deciziei nr. 109/A

din 15 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2014.