ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 213/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 27 aprilie 2007, reclamanții Ț.R., T.B., P.A., P.F., P.D. și G.M. au chemat în judecată pe pârâții D.G., D.G.O., D.M., D.M. și C.D., solicitând instanței să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele, situate în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 4990 din 15 iunie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă excepția de necompetență materială a acestei instanțe, motiv pentru care a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Reclamanții au arătat că imobilul a fost preluat de către stat de la autorii acestora, în temeiul Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind abuzivă, fără titlu valabil, deoarece autorii reclamanților făceau parte din categorii exceptate de la naționalizare.S-a mai susținut că pârâții au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, deși apartamentele nu intrau sub incidența acestei legi. Pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar pe cale reconvențională, au solicitat să se constate că sunt proprietarii apartamentelor revendicate, prin împlinirea termenului prescripției achizitive de 10 ani. Pârâții au formulat și cerere de chemare în garanție, solicitând ca Primăria Municipiului București să răspundă pentru evicțiune și să le restituie contravaloarea prețului reactualizat cu daune interese reprezentând diferența de valoare a apartamentelor la valoarea actuală de piață.

La termenul din 20 noiembrie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, iar excepția lipsei calității procesuale active a fost unită cu fondul cauzei. La termenul din 18 decembrie 2007, pârâții - reclamanți au formulat cerere de chemare în garanție și în contradictoriu cu M.F.E., solicitând obligarea chematului în garanție la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație. Întrucât această ultimă cerere de chemare în garanție nu a fost depusă până la prima zi de înfățișare, tribunalul a dispus înregistrarea separată a acesteia, motiv pentru care s-a format Dosarul nr. 256/3/2008 în cadrul căruia, la termenul din 18 martie 2008, s-a dispus conexarea acestui dosar la Dosarul nr. 25698/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 914 din 31 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a respins, ca neîntemeiate, atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională și a respins cererile de chemare în garanție, ca fiind rămase fără obiect. Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au calitate procesuală activă, fiind moștenitorii foștilor proprietari P.G. și P.V., care au dobândit imobilul în baza actului de licitație publică din 11 septembrie 1939, ce a fost transcris în anul 1940. S-a mai reținut că Decretului nr. 92/1950 era în contradicție cu prevederile art. 8 și 10 din Constituția României din anul 1948, astfel încât imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de stat.

Comparând titlurile exhibate de părți, instanța a reținut că titlurile de proprietate ale pârâților sunt valabile, fiind încheiate cu bună-credință, dreptul lor de proprietate fiind consolidat la data de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la acțiune al reclamanților de a mai solicita constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995), pârâții având astfel un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului 1 din Convenție.

În consecință, prin compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii considerate cele mai oportune sub aspect legislativ și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o bună perioadă de timp, instanța a apreciat că este preferabil titlul constituit de stat pe temeiul legii speciale (Legea nr. 112/1995), ca o garanție a siguranței circuitului civil, în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii. În ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile uzucapiunii, deoarece contractele de vânzare-cumpărare exhibate de pârâți nu pot fi considerate just titlu, în condițiile în care provin de la adevăratul proprietar.

Față de soluția de respingere, atât a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale, tribunalul a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție. Prin Decizia nr. 350/A din 31 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamanți. Prin Decizia civilă nr. 3405 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul acestora, a casat decizia din apel și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că decizia recurată nu a fost motivată în fapt și în drept, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului. În rejudecarea apelului, prin Decizia civilă nr. 109/A din 15 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele: Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun. Instanța fondului era obligată să se pronunțe și cu privire la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece intimații, prin cererea reconvențională și întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, au invocat prevederile acestei legi. În motivarea hotărârii, tribunalul era obligat să indice motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că în motivarea hotărârii judecătorul, în mod corect, s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Intimații au deținut anterior cumpărării imobilele mai mulți ani, în baza unor contracte de închiriere încheiate cu statul, acesta din urmă având calitatea de locator proprietar. Indiferent de modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul statului, chiriașii cumpărători erau îndreptățiți să considere că statul vânzător era proprietarul bunului. În raport de prevederile art. 45 alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, apelanții reclamanți nu mai au dreptul la restituirea în natură a imobilului, fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent. Titlurile de proprietate ale intimaților pârâți, respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu au fost anulate în interiorul termenului special de prescripție reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001, reclamanții neavând posibilitatea să introducă o cerere având ca obiect constatarea nulității acestor contracte.

Rezultă că la 14 august 2001 - data când s-a prescris dreptul la acțiune al reclamanților - dreptul de proprietate al pârâților s-a consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea titlurilor de proprietate consolidate ex lege, iar intimații au avut de la această dată un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocată de intimați prin întâmpinare, dispoziții potrivit cărora „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație” imobilele preluate de stat fără titlu valabil. Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparație.

Nu pot fi reținute susținerile contrare ale apelanților, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul între legea specială și legea generală specialia generalibus derogant, a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezentând tocmai o aplicare a principiului menționat. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

C.E.D.O. a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, reclamanții, ca foști proprietari, sunt îndrituiți să primească despăgubiri.

Față de obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001, ea reprezintă o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină, motiv pentru care apelul promovat de reclamanți a fost respins ca nefondat. Împotriva Deciziei nr. 109/A din 15 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții Ț.R., Ț.B., P.A.

și P.D.G., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat următoarele: Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 și următoarele C. civ., ale Legii nr. 10/2001, precum și ale Legii nr. 112/1995. Legea nr. 10/2001 reglementează o procedura administrativă de redobândire a unui bun naționalizat de la unitățile administrativ teritoriale, procedură care se aplică numai în situația în care bunul se mai află în posesia acestora. În situația înstrăinării bunului, în speță, unor persoane fizice de drept privat, singurul mijloc prin care se poate solicita restituirea acestuia - de la deținătorul actual - este acțiunea în revendicare de drept comun, imprescriptibilă, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.

Dreptul entității învestite cu soluționarea notificării, conform Legii nr. 10/2001, de a acorda restituirea în natură sau în echivalent este condiționat de existența acestui bun în patrimoniul entității respective. Având în vedere faptul că entitatea deținătoare a înstrăinat imobilul, restituirea în natură solicitată pe calea Legii nr. 10/2001 rămâne fără obiect, reclamantul - proprietar neposesor - având deschisă calea acțiunii în revendicare împotriva dobânditorului - posesor neproprietar, Prin urmare, mijlocul adecvat în vederea redobândirii proprietății de către reclamanți a fost acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ. Dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu au aplicare în cauză, deoarece acțiunea nu se întemeiază pe dispozițiile legii speciale, ci pe cele ale dreptului comun, cererea de chemare în judecată fiind o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.

Contrar celor reținute de instanța de apel, acțiunea în revendicare introdusă în temeiul art. 480 C. civ. reprezintă nu numai dreptul comun în materia redobândirii unui bun ieșit fără drept din patrimoniul titularului acestuia, ci și o variantă alternativă la procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001. De altfel, acțiunea în revendicare reprezintă cel mal energic mod de protecție al dreptului de proprietate. Or, câtă vreme dreptul de proprietate este imprescriptibil, evident că și drepturile sale accesorii, precum dreptul la intentarea acțiunii în revendicare se bucură de același regim juridic, respectiv de imprescriptibilitate, sub aspect extinctiv.

Câtă vreme legiuitorul nu a interzis în mod expres posibilitatea titularilor drepturilor reale de a formula acțiune în revendicare în concurs cu recurgerea la căile de reparație prevăzute de reglementările noi, precum Legea nr. 10/2001, este limpede că admisibilitatea acțiunii în revendicare rămâne de netăgăduit. Chiar instanța de apel confirmă admisibilitatea acțiunii în revendicare, însă consideră în mod greșit că ea ar fi neîntemeiată în drept. Analiza considerentelor deciziei recurate dă naștere unui nonsens, în condițiile în care acțiunea este fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), condițiile de promovare ale acestei acțiuni sunt îndeplinite, legea nu interzice recurgerea la acțiunea în revendicare de drept comun, instanța trebuia să procedeze la compararea de titluri și să decidă asupra cauzei cu care a fost învestită, fără a motiva respingerea cererii prin invocarea incidenței unei alte legi.

Recurenții mai arată că, în conformitate cu cererea precizatoare existentă la fila 44 din dosarul instanței de apel, au formulat demersuri în vederea restituirii imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze încă din anul 1991. În acest sens este adresa formulată de P.F. și Ț.M., care învederau I.C.R.A.L. faptul că sunt moștenitoarele legale și posedă documente cu privire la proprietatea imobilului, solicitând ca, până la reglementarea situației, statul să nu dispună vânzarea acestuia. Demersul în instanța a demarat în anul 2007, ulterior datei de 23 martie 2006, când reclamanților li s-a comunicat de I.C.R.A.L. că imobilele au fost înstrăinate chiriașilor în anul 1996. Pe cale de consecința, de vreme ce imobilele nu se mai aflau în posesia statului, reclamanții nu mai aveam deschisă calea Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură, motiv pentru care dispozițiile art. 18 și 45 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile.

Recurenții mai arată că, potrivit celor reținute de prima instanță, imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de stat, însă cu toate acestea, instanța a reținut valabilitatea titlului pârâților, ca urmare a existenței bunei credințe în achiziționarea imobilelor. De asemenea, recurenții arată că, potrivit deciziei date în recursul în interesul legii nr. 33 din 2008, instanța supremă a reținut faptul că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare și că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intra în conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului și daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". În cadrul aceluiași motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. pr.

civ., recurenții arată că hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1898 C. civ. Recurenții arată că buna-credință a intimaților-pârâți trebuia apreciată în raport de prevederile art. 1898 C. civ., iar nu în conformitate cu definiția dată acesteia de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Câtă vreme acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanța trebuia să interpreteze conceptul de buna-credință prin raportare la același cod, respectiv prin analizarea dispozițiilor art. 1898 C. civ.

Reclamanții susțin că au stabilit cadrul procesual precum și temeiul de drept al cererii, conform principiului disponibilității, iar instanța de apel era ținuta să delibereze asupra fondului cauzei, în primul rând, prin raportare la prevederile legale invocate de reclamanți, și incidente în cauză, abia apoi în lumina altor reglementări în vigoare, în niciun caz nu trebuia instanța să alcătuiască un pachet de norme juridice, din reglementari diferite, distincte ca scop urmărit, astfel încât să creeze confuzie și să conducă la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Recurenții mai arată că art. 1898 C. civ.

definește buna-credință ca fiind „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea". Chiar dacă în Codul civil român acest articol, 1898, este încadrat la o secțiune care reglementează dobândirea imobilelor prin prescripția achizitivă scurtă, este incontestabil că acest text legal are valoare de principiu, astfel că nu este aplicabil numai la situația prescripțiilor, ci și la orice alt raport juridic din cadrul altor instituții ale dreptului civil român. Recurenții susțin că au demonstrat, prin probatoriul administrat în fața instanței de fond, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1898 C. civ.

Astfel, din probele administrate a rezultat lipsa bunei-credințe a intimaților-pârâți la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere că demersurile către autoritățile statului de restituire a bunurilor preluate în mod abuziv datează din 1991, anterior încheierii celor trei contracte, precum și faptul că o parte dintre acești intimați erau angajați ai uneia dintre societățile vânzătoare chiar în perioada când s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare. Intimații au invocat, iar instanța de fond și cea de apel au reținut existența bunei-credințe la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, însă în realitate au fost de rea-credință, având în vedere că reclamanții, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, au început demersurile încă din 1991, solicitând I.C.R.A.L.

clarificarea situației juridice a imobilului, aceeași situație învederând-o și SC A. SA. Din probele administrate a rezultat faptul că pârâții aveau cunoștință de existența demersurile de revendicare a imobilelor. Pripis Florica, autoarea reclamanților, locuia în unul dintre apartamentele care se afla în același imobil cu cele ale chiriașilor deveniți ulterior proprietari, aceasta aducând la cunoștință că înțelege să revendice toate apartamentele din imobil. Totodată, conform cărților de munca existente la dosar, a rezultat că o parte din pârâți erau angajații societății Apolodor, în perioada încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce presupunea că la o simplă verificare din partea intimaților-pârâți, ar fi rezultat că imobilele sunt revendicate.

Nu poate exista bună-credință acolo unde există chiar și cea mai mică culpă din partea celui ce invocă în favoarea sa împrejurarea că a fost de bună-credință. În contextul relevat mai sus, instanța de apel a calificat în mod greșit atitudinea intimaților și, pe cale de consecință, a aplicat în mod greșit legea. Examinând decizia recurată prin prisma și în limitele motivelor de recurs formulate în scris și depuse cu respectarea termenului prevăzut de art. 303 alin. (1) raportat la art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Critica referitoare la încălcarea și, respectiv, aplicarea greșită a prevederilor art. 480 și următoarele C. civ., ale Legii nr. 10/2001, precum și ale Legii nr. 112/1995, este nefondată.

În susținerea acestei critici recurenții arată, în esență, că instanța de apel le-a respins în mod greșit acțiunea în revendicare, deși, față de împrejurarea că apartamentele au fost înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, singurul mijloc de a obține restituirea în natură era acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. Recurenții ignoră faptul că, în ceea ce privește imobilele preluate de stat în mod abuziv, condițiile în care se poate exercita o acțiune în revendicare, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au fost configurate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

După publicarea în M. Of.

a acestei decizii, o acțiune în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat în mod abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi soluționată exclusiv pe temeiul regulilor clasice ale comparării de titluri, ci trebuie verificat dacă există neconcordanțe între legea internă și Convenție, dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. Mai trebuie avut în vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot). Acceptarea punctului de vedere susținut de reclamanți, în sensul existenței posibilității acestora de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării prin comparare de titluri, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Nu se poate susține că, în toate situațiile, acțiunea în revendicare de drept comun ar reprezenta o alternativă la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001. Așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, calea acțiunii în revendicare de drept comun este deschisă numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, și în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Aserțiunile recurenților cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare nu au legătură cu speța, deoarece acțiunea pe care au promovat-o nu a fost respinsă pe excepția prescripției dreptului la acțiune, ci ca urmare a constatării caracterului său nefondat.

În ceea ce privește modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, se constată că, într-adevăr, în raport de limitele sesizării, instanța nu avea a se preocupa de problema bunei credințe a pârâților cumpărători, însă nu din perspectiva susținută de recurenți (anume, aceea că acțiunea ar trebui examinată exclusiv pe temeiul criteriilor de comparare a titlurilor specifice dreptului comun, care ar exclude astfel aplicarea Legii nr. 10/2001), ci datorită faptului că instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere care să vizeze constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

De altfel, în considerentele deciziei din apel s-a reținut în mod corect faptul că actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate în interiorul termenului special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, situație în care dreptul de proprietate al pârâților s-a consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Împrejurarea că legea specială de reparație nu a interzis în mod expres posibilitatea formulării acțiunii în revendicare cu privire la imobile ce intră în sfera sa de aplicare nu poate conduce la concluzia că recurgerea la acțiunea în revendicare este posibilă în toate situațiile, ci numai în condițiile stabilite prin decizia în interesul legii, astfel cum au fost anterior expuse.

În acest context, nu poate fi reținută critica recurenților, potrivit căreia considerentele deciziei recurate ar da naștere unui nonsens, deoarece, faptul că au înțeles să promoveze o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu limitează instanța la aplicarea regulilor clasice în materia comparării titlurilor, ci, în raport de obiectul revendicării și momentul promovării acțiunii, instanța este chiar obligată, potrivit prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. pr. civ. (conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României) să facă aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Astfel, se răspunde și criticii recurenților, potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității, deoarece, în loc să aplice prevederile legale invocate ca temei al acțiunii, ar fi alcătuit un pachet de norme juridice, din reglementari diferite, distincte ca scop urmărit, astfel încât să creeze confuzie și să conducă la pronunțarea unei hotărâri nelegale. În realitate, instanța de apel a procedat în mod corect, reținând aplicabilitatea deciziei în interesul legii, obligatorie față de obiectul revendicării și față de momentul formulării acțiunii (ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), obligativitatea aplicării acestei decizii fiind independentă de modul în care reclamanții au înțeles să-și întemeieze acțiunea.

În ceea ce privește demersurile efectuate de reclamanți sau de autorii acestora în vederea redobândirii imobilului în care sunt situate apartamentele revendicate, acestea nu prezintă relevanță în cadrul acțiunii în revendicare. Aceste demersuri puteau fi invocate în dovedirea relei-credințe a pârâților cumpărători într-o eventuală acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Or, așa cum s-a arătat deja, instanța nu a fost învestită cu o astfel de acțiune, și nici nu s-a formulat o cerere cu acest obiect pe cale separată în termenul special de prescripție prevăzut de legea specială. Argumentul recurenților, în sensul că nu mai aveau deschisă calea Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură, de vreme ce imobilele nu se mai aflau în posesia statului, nu poate fi primit.

Restituirea în natură ar fi fost posibilă chiar și în aceste circumstanțe, cu respectarea condițiilor Legii nr. 10/2001 și cu parcurgerea etapelor prevăzute de această lege, dacă reclamanții ar fi dovedit în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, că pârâții cumpărători au dobândit apartamentele cu rea-credință. În această situație, aveau posibilitatea să obțină restituirea apartamentelor în natură. Faptul că reclamanții nu au înțeles să conteste valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare constituie dreptul lor de opțiune, dar nu le deschide calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Nici faptul că prima instanță a reținut că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de stat nu justifică retrocedarea în natură în cadrul acțiunii în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor de la stat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, prin hotărârea pronunțată de instanța de contencios european în cauza Maria Atanasiu și alții contra României s-a stabilit că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu conferă un drept la restituire (revendicare) în natură, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Fragmentul din considerentele deciziei în recursul în interesul legii nr. 33/2008, redat de recurenți în memoriul de recurs, nu face decât să confirme justețea celor afirmate anterior, în sensul că, deși se recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare în situații de genul celei în speță, pentru a se admite pe fond o astfel de acțiune, "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". Susținerea recurenților privind încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1898 C. civ.

de către instanța de apel, nu poate fi examinată de instanța de recurs, în raport de obiectul cauzei, care nu vizează nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Buna sau reaua credință a cumpărătorilor s-ar fi impus a fi analizate numai în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, formulată în interiorul termenului special de prescripție. Întrucât o astfel de acțiune nu a fost formulată, contractele de vânzare-cumpărare sunt valabile și constituie pentru pârâții cumpărători titluri de proprietate. În cadrul acțiunii în revendicare nu poate fi repusă în discuție buna sau reaua credință a cumpărătorilor, deoarece s-ar ajunge indirect la invalidarea contractelor de vânzare cumpărare, deși persoanele interesate nu au înțeles să uzeze de acțiunea pe care legea le-a pus-o la dispoziție, cu această finalitate.

Astfel cum s-a arătat anterior, acțiunea în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se supune regulilor și condițiilor speciale stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, iar în ceea ce privește noțiunea de „bun actual”, ca premisă a restituirii în natură, trebuie avută în vedere hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza Maria Atanasiu contra României. În raport cu aceste considerente, sunt irelevante pentru soluționarea cauzei aprecierile pe care le fac recurenții cu privire la pretinsa diferență care ar exista între noțiunea de bună-credință reglementată de art. 1898 C. civ., pe de o parte, și buna-credință la care se referă art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pe de altă parte.

În acest context, se constată că instanța de apel a făcut aprecieri inutile în considerentele deciziei recurate, cu privire la buna-credință a cumpărătorilor, însă această împrejurare nu afectează legalitatea soluției pronunțate în apel, care a fost motivată și din perspectiva celor statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Ca atare, Înalta Curte nu va examina susținerile recurenților referitoare la incidența prevederilor art. 1898 C. civ. care definesc buna-credință, aceste susțineri nefiind relevante în soluționarea acțiunii în revendicare, după cum nu vor fi examinate nici susținerile privind dovedirea, prin probatoriul administrat, a relei-credințe a pârâților cumpărători, mai ales că o asemenea analiză ar presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura căii extraordinare de atac a recursului.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Ț.R., Ț.B., P.A. și P.D.G. împotriva Deciziei nr. 109/A din 15 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2014.