ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1389/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă (ca urmare a declinării

de competență pronunțate de Judecătoria sectorului 3 București, prin

sentința civilă nr. 8578 din 8 iunie 2011), reclamanții G.G. și G.R. au

chemat în judecată pe pârâții SC T.A. SA, Administrația Fondului Imobiliar,

Primăria Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București și

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la restituirea

sumei de 54.817.846 ROL reprezentând contravaloare avans, rate și dobânda

aferente contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 2 aprilie 1997,

precum și actualizarea sumei menționate.

În motivarea cererii s-a

arătat că, în baza contractului de vânzare-cumpărare menționat, reclamanții

au dobândit imobilul situat în București, str. I., sector 3, achitând suma de 54.817.846

ROL. Graficul de plată a ratelor se întindea pe o perioadă de 15 ani, însă plata

a fost sistată ca urmare a cererii de restituire a imobilului făcută de V.N. și

A.G.R. Prin sentința civilă nr. 2817 din 8 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului

3, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea trecerii bunului în proprietatea

statului și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții fiind obligați

să lase imobilul în deplină proprietate și posesie, producându-se astfel evicțiunea.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 1337-art. 1351 C. civ.

Ulterior, reclamanții

și-au modificat acțiunea, atât sub aspectul cadrului procesual, indicând ca pârâți

Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, cât și sub aspectul obiectului, arătând că solicită plata valorii de circulație

a imobilului, iar ca temei de drept au invocat dispozițiile art. 1, art. 4

și art. 7 din Legea nr. 1/2009.

Față de cererea modificatoare,

ambii pârâți au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă

nr. 1749 din 2 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin

Primarul General și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respingând

în consecință, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă, acțiunea reclamanților.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit cererii precizatoare, reclamanții

au solicitat valoarea de piață a imobilului, ca urmare a admiterii acțiunii

în revendicare a fostului proprietar și a constatării nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriașii-reclamanți în prezentul

litigiu.

S-a constatat că, potrivit

considerentelor deciziei civile nr. 510 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București,

încheierea contractului de vânzare-cumpărare între pârâți a avut la bază o cauză

ilicită, fiind făcută în fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Solicitând, potrivit precizării

formulate, valoarea de piață a imobilului, reclamanții au apreciat greșit

că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate pasivă, în

condițiile în care, în sistemul Legii nr. 10/2001, Statul prin Ministerul Finanțelor

Publice are legitimare procesuală în ipoteza reglementată de art. 28 alin. (3),

respectiv atunci când nu este cunoscută unitatea deținătoare a bunului.

De asemenea, s-a reținut

că, în contextul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

Statul stă în proces prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atunci

când se contestă deciziile emise de acest organ administrativ.

Alte dispoziții ale legii

fac referire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor și nu a Statului

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, potrivit art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”.

Conform

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „restituirea prețului prevăzut la

alin. (2) și alin. (21) se face de către Ministerul Finanțelor Publice

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin.

(2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

În același timp,

dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire

a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate,

fond ce se va alimenta, în principal, cu sumele obținute din vânzarea către chiriași

a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale,

avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

S-a constatat, astfel,

că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu

se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct

Ministerului Finanțelor Publice, ceea ce înseamnă, din coroborarea tuturor textelor

menționate, că acesta ar avea legitimare procesuală în astfel de litigii.

Față de considerentele

expuse, s-a apreciat că nici Municipiului București nu-i este justificată calitatea

procesuală pasivă.

Mai mult, în ceea ce privește

plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului de chiriașii cumpărători, aceștia

au în conformitate cu art. 48 alin. (1) „dreptul la despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și

utile” iar potrivit alin. (2) „indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu

sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite”.

În concluzie, s-a constatat

că acțiunea reclamanților a fost formulată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Împotriva sentinței au

formulat apel reclamanții, care au arătat că, inițial, prin cererea introductivă

de instanță, au chemat în judecată Ministerul Finanțelor și că, ulterior,

prin precizarea de acțiune, au indicat ca pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, pentru a se conforma astfel unei jurisprudențe constante

la acel moment pe aspectul legitimării procesuale a acestei instituții, fără

ca aceasta să însemne însă că au renunțat la judecată față de pârâtul

inițial, doar că nu li s-a mai permis să facă precizarea și apărarea corespunzătoare

față de excepția invocată de instanță din oficiu.

În ce privește lipsa

calității procesuale pasive a Municipiului București, excepția a

fost corect soluționată, având în vedere că acesta a fost chemat în judecată

doar pentru opozabilitate, întrucât a fost semnatarul contractului de vânzare-cumpărare

asupra imobilului.

Prin decizia civilă

nr. 159 din 10 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, a fost admis apelul reclamanților, desființată în parte sentința

și cauza trimisă spre rejudecare cu privire la cererea de chemare în judecată

formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constat că, potrivit cadrului procesual fixat de reclamanți

prin cererea de chemare în judecată, pretențiile acestora au fost îndreptate

împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

Totodată, s-a reținut

că sentința apelată a analizat, în raport de art. 28 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 și art. 50 al aceleiași legi, care este calitatea Statului Român prin

Ministerul Finanțelor și a Ministerului Finanțelor (separat), ajungând eronat la

concluzia că nu au calitate procesuală pasivă.

Împotriva deciziei a declarat

recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care a susținut caracterul

nelegal al soluției, dezvoltând următoarele argumente:

- Hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, reținând totodată, în mod eronat, că Ministerul Finanțelor

Publice are calitate procesuală pasivă, având în vedere că, potrivit cererii de

chemare în judecată, reclamanții au înțeles să se judece cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nicidecum cu Ministerul Finanțelor Publice.

În realitate, instanța

de apel face confuzie între Ministerul Finanțelor Publice ca instituție și Statul

Român care este reprezentat în raporturile de drept de Ministerul Finanțelor Publice.

Având în vedere că prin

cererea precizatoare, reclamanții au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice

în calitate de reprezentant al Statului Român și nu în nume propriu, în mod greșit

instanța a reținut că Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de pârât.

- Prin motivele de recurs

formulate, recurentul a arătat, totodată, că înțelege să invoce excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul

juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamanților la obținerea

de despăgubiri, și cel care a stat în judecată în calitate de pârât, respectiv Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, trebuie observat

că potrivit principiului relativității efectelor contractului acesta se manifestă

doar între părțile contractante, neputând profita sau dăuna unui terț.

De aceea, în situația

evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut

în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate

cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această prevedere de drept comun nu poate fi înlăturată

prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile

din prezentul litigiu.

Pe de altă parte, dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar

la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice nu justifică în niciun fel obligarea

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme acesta din urmă nu

este una și aceeași entitate cu cea a Ministerului Finanțelor Publice.

În același timp, prevederile

Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor

Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat

la restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desființate.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse

judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte urmează să constate caracterul

nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Susținerea motivării

necorespunzătoare a deciziei, deși nu este lipsită de fundament, nu este de natură

să ducă prin ea însăși la nelegalitatea soluției, în condițiile în care, pe de o

parte, exercitarea controlului judiciar este posibilă iar, pe de altă parte, prezentele

considerente vin să întregească motivele deciziei instanței de apel.

Astfel, de o manieră concisă,

curtea de apel și-a fundamentat motivarea pe principiul disponibilității părților

în procesul civil, reținând că reclamanții au chemat în judecată, potrivit acțiunii

introductive, pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Faptul că, ulterior, printr-o

precizare de acțiune formulată, reclamanții au indicat ca pârât în proces și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că solicită de la acesta valoarea

de piață a imobilului, nu poate avea semnificația pretinsă de către recurent, a

renunțării la judecată față de primul pârât atras în proces, în absența unei manifestări

procesuale exprese în acest sens.

Mai mult, subliniind diferența

care există și trebuie reținută între cele două entități, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și respectiv Ministerul Finanțelor Publice, din punct de vedere

al aplicării Legii nr. 10/2001, recurentul realizează, de fapt, o distincție pur

formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal

al Statului care revine Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care legea

nu stabilește anume alte organe care să aibă funcție de reprezentare.

- Reiterând, în cadrul

recursului, lipsa calității sale procesuale pasive, pârâtul arată că în temeiul

principiului relativității efectelor contractului, acestea se pot produce numai

între părți și, ca atare, răspunderea pentru evicțiune trebuie să aparțină Primăriei

Municipiului București, cea care, în calitate de vânzător, a semnat contractul desființat

ulterior pe cale judiciară.

O asemenea susținere ignoră

faptul că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspunde specială în sarcina Statului, pentru

situația evicțiunilor produse față de cei care au cumpărat imobile în baza Legii

nr. 10/2001.

A pretinde, astfel cum

o face recurentul, că dispoziția de drept comun (art. 1337 și urm. C. civ.) nu poate

fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, nesocotește principiul de

drept după care norma specială derogă întotdeauna și are prioritate de aplicare

față de norma generală (specialia generalibus derogant).

Ca atare, ceea ce se aplică

în această materie, pentru a se stabili persoana căreia îi incumbă răspunderea pentru

evicțiune, nu este principiul relativității efectelor contractului reglementat de

normele de drept comun ci răspunderea instituită de norma specială în sarcina Ministerul

Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român.

Deși recurentul afirmă

distincția care trebuie făcută între cele două entități, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și respectiv Ministerul Finanțelor Publice, trebuie observat

că, în astfel de cauze, distincția este, cum s-a arătat anterior, una pur formală,

fără consecințele pretinse pe plan procesual.

Astfel, împrejurarea că,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat

sau a prețului de piață al imobilului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

(actualmente Ministerul Finanțelor Publcie) dintr-un fond extrabugetar, constituit

conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu înseamnă că acest minister

ar avea o răspundere proprie pentru evicțiunile produse și de aceea trebuie, în

caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile respective.

O astfel de răspundere

în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor

ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual s-ar repercuta

în verificarea legitimării procesuale a acestei instituții în nume propriu).

În realitate, dispozițiile

legale menționate anterior au reglementat modalitatea de executare a obligațiilor

de plată în sarcina ministerului, care nu este însă debitor pentru că ar fi creat

un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituția prin

intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama Statului.

Este vorba aici, de un

caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, incident

speței, față de principiile care guvernează aplicarea legii în timp („Statul este

persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu,

ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul

Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest

scop”).

Cum în această materie

este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv

(care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși), rezultă că Statul este

și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează ca reprezentant

al acestuia în puterea legii.

Ca atare, distincția pe

care o face recurentul între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice nu conduce la consecințele juridice pretinse

de acesta și nu justifică, așa cum susține, o lipsă a cadrului procesual pasiv.

Pentru considerentele

arătate anterior, critica de nelegalitate și excepția lipsei legitimării procesuale

pasive invocate prin motivele de recurs au caracter nefondat, astfel încât calea

extraordinară de atac exercitată va fi respinsă în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 159-A

din 10 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 mai 2014.