ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3058/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 iunie 2013, sub nr. 21952/3/2013 ca urmare a declinării de competență de către Judecătoria Sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 3150 din 9 aprilie 2013 reclamanta K.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului actualizat al apartamentului nr. 3, situat în București, str. P.R.

sector 2, și al anexelor acestuia, preț achitat la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996 și a actului adițional încheiat la data de 4 februarie 1999, iar a pârâților Municipiul București prin Primar General și Ministerul Finanțelor Publice la restituirea excedentului de valoare al imobilului, rezultat din diferența dintre valoarea apartamentului împreună cu anexele sale la momentul cumpărării și valoarea acestuia la momentul evicțiunii (16 noiembrie 2009), cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, iar prin Sentința civilă nr. 5861 din 19 iunie 2008, definitivă și irevocabilă la data de 16 noiembrie 2009, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului, nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996 și a actului adițional din anul 1999 și s-a dispus ca reclamanta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Ulterior, la data de 20 mai 2010, a predat imobilul conform procesului-verbal încheiat de B.E.J. S.L.M. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, și modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 986 și urm., art. 997, art. 1337 - 1351 C. civ.

și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Sentința civilă nr. 1553 din 13 septembrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Municipiul București prin Primar General, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea principală modificată de reclamanta K.M., l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului actualizat al imobilului situat în București, str. P.R., et. 1, ap. 1, sector 2; a respins în rest pretențiile, ca neîntemeiate, și a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București prin Primar General în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, în calitate de reprezentant al vânzătorului, și reclamantă, în calitate de cumpărător, s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din imobilul 3 situat în București, str. P.R., et. 1, sector 2, în temeiul Legii nr. 112/1995, în schimbul prețului de 29.039,748 RON. Prin Sentința civilă nr, 5861 din 19 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în Dosarul nr. 2561/300/2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, reținându-se că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948.

S-a reținut că nici reclamanta, în calitate de cumpărătoare, nici vânzătorul nu se pot prevala de prezumția bunei-credințe la momentul încheierii actului, contractul fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Așadar, constatându-se nevalabilitatea titlului statului și inexistența bunei-credințe a reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a procedat la anularea cu efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, considerentele hotărârii judecătorești au intrat în puterea lucrului judecai. S-a mai reținut că pârâtul Municipiul București prin Primar General are calitate procesuală pasivă față de mențiunile din Contractul de vânzare din 26 noiembrie 1996, pârâtul acționând ca vânzător.

În ceea ce îl privește pe Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că are calitate procesuală pasivă în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care dispune: "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". S-a reținut că legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce, pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

În speță, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit imobilul situat în București, str. P.R., et. I, ap. 1, sector 2, a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel că reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului actualizat al imobilului, în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. În consecință a fost admisă, în parte, cererea, respectiv cu privire la contravaloarea prețului actualizat al imobilului, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata excedentului de valoare a imobilului, reținându-se că, față de conduita de rea-credință manifestată de reclamanta-cumpărătoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceasta este îndreptățită doar la restituirea prețului actualizat.

Cu referire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București prin Primar General, s-a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 60 C. proc. civ., acesta necăzând în pretenții în acțiunea principală, motiv pentru care a fost respinsă cererea incidentală, ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Hotărârea a fost criticată arătându-se că în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că acesta ar avea legitimare procesuală pasivă în cauză și stabilind în sarcina sa obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante.

Apelantul-pârât a susținut că în situația anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului potrivit dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ-teritoriale vânzătoare (în speță Municipiul București, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice), atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru următoarele argumente: - există un raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare; - prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 30/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice; - pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ,, ceea ce nu se poate reține în speță.

În opinia apelantului-pârât, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București) nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, deoarece nu a fost parte în contract, astfel că nu îi revine obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatai nul. Pe fondul cauzei, s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost desființat cu reținerea, în cazul cumpărătorilor, a relei-credințe în momentul încheierii contractului.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa instituției pârâte. Au fost invocate și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Municipiul București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." Prin Decizia nr. 227 A din 27 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. S-a reținut că sunt incidente în cauză prevederile art. 50. alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Obligația de plată a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. S-a reținut că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale, Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația plății prețului reactualizat sau prețului de circulație din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Existența fondului extrabugetar, drept sursă de finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument pentru a da eficiență dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu reprezintă expresia libertății contractuale, aceasta realizându-se în condițiile speciale stabilite de dispozițiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind și faptul că prețul preferențial (inferior celui de piață) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reținut de către vânzător, ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

S-a mai reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 își au rațiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (cu nerespectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 sau cu observarea acestor condiții). S-a apreciat că nu este întemeiată susținerea apelantului cu privire la aplicabilitatea regimului juridic al nulității, în sensul de a da eficiență principiilor efectelor juridice ale acestei sancțiuni, una dintre acestea fiind principiul retroactivității, potrivit căruia prestațiile executate trebuie restituite, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, față de caracterul special al dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar acceptând că legitimitatea procesuală conferită Ministerului Finanțelor Publice prin prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ar putea fi asimilată, sub aspectul fizionomiei juridice, cu instituția juridică a novației s-a reținut că legiuitorul nu este obligat să țină cont și să dea satisfacție condițiilor novației din dreptul comun, în condițiile în care operează principiul specialul derogă de la general (specialia generalibus derogant). S-a constatat că aserțiunile apelantului relative la dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii sunt irelevante în prezenta cauză, în condițiile în care, potrivit regulii de drept, specialul derogă de la general și se aplică cu prioritate, normele Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând admiterea recursului și modificarea "sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată". În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod greșit curtea de apel a reținut că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamantă, în situația evingerii cumpărătorilor prin deposedarea de imobil, este atrasă răspunderea pentru evicțiune conform art. 1337 C. civ.

a vânzătoarei, care este Primăria Municipiului București. A mai arătat recurentul-pârât că potrivit art. 1344 C. civ.: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, sunt în sensul că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu depozitar al acestor sume și nu justifică obligarea sa la achitarea prețului la valoarea de piață a imobilului. O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a menținut în mod greșit obligația de plată a prețului actualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, atâta timp cât obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg. În mod greșit instanța de apel a menținut obligația Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat, față de dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Respectiv răspunderea revine, potrivit acestui text de lege, Municipiului București, dispoziție de drept comun ce nu poate fi înlăturată prin prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În mod corect a statuat instanța de apel că sunt incidente prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, care reglementează situația juridică a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, precum și consecințele desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriași pentru aceste imobile (inclusiv posibilitatea și condițiile de invocare de către chiriași a bunei-credințe), reprezentând legea cadru în acest domeniu.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Este tocmai temeiul juridic al cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială. Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

În această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice. Începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători. Reclamanta a intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerului Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința executării acestei obligații, potrivit celor deja arătate.

Critica privind lipsa calității procesuale pasive din perspectiva dispozițiilor art. 1337 respectiv art. 1341 C. civ. constând în faptul că răspunderea pentru evicțiune revine Primăriei Municipiului București în calitate de vânzător, recurentul fiind un terț, nu poate fi primită. Această critică se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun care reglementează răspunderea pentru evicțiune, motiv pentru care va fi înlăturată ca nefondată. În speță limitele cadrului procesual sunt determinate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, legi speciale, și nu de instituția răspunderii pentru evicțiune, unde intervine raportul dintre vânzător și cumpărător.

Față de împrejurarea că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, și modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 986 și urm., art. 997, art. 1337 - 1351 C.civ, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmează a se face aplicarea dispozițiilor speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Sub acest aspect instanțele fondului, reținând că în analiza evicțiunii se pornește de la specificul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au aplicat corect principiul specialia generalibus derogant, deoarece această împrejurare atrage incidența normelor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 cu privire la despăgubirea chiriașilor cumpărători.

În speță reclamanta a dobândit imobilul prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, iar prin Sentința civilă nr. 5861 din 19 iunie 2008, definitivă și irevocabilă la data de 16 noiembrie 2009 s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului, nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996 și a actului adițional din anul 1999. În aceste condiții este evident că devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care a fost stabilită în mod expres răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru restituirea prețului plătit de foștii chiriași, context în care se constată că decizia Curții de Apel București a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii.

Aceste dispoziții cuprinse în art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, care a introdus art. 50 1 , reglementează răspunderea pentru evicțiune în domeniul particular al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995, fiind în concordanță cu exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale". Dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au rămas în vigoare și după modificarea operată prin Legea nr. 1/2009, se referă la cererile și acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ stabilesc că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Rezultă că, prin derogare de la dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește plata de despăgubiri în cazul desființării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În acest caz, care este și cel din speță, titularul obligației de plată și, implicit, partea cu calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Primăria Municipiului București, care nu este chemată să răspundă în acest raport juridic. Ca atare, numai Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la plata de despăgubiri către reclamantă, nu și vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului București.

Cât privește întinderea despăgubirii, dispozițiile legale menționate anterior o limitează la prețul actualizat din contractul desființat, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce este și cazul în speță, potrivit argumentelor dezvoltate în analiza recursului pârâtului. În consecință, față de considerentele arătate, decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor din legea specială incidente în materie astfel că, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 227A din 27 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2014. Procesat de GGC - AZ