ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3058/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3058/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 17 iunie 2013, sub nr. 21952/3/2013

ca urmare a declinării de competență de către Judecătoria Sectorului 5

București, prin Sentința civilă nr. 3150 din 9 aprilie 2013 reclamanta K.M. a

chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul

București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la

restituirea prețului actualizat al apartamentului nr. 3, situat în București,

str. P.R. sector 2, și al anexelor acestuia, preț achitat la încheierea

Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996 și a actului adițional

încheiat la data de 4 februarie 1999, iar a pârâților Municipiul București prin

Primar General și Ministerul Finanțelor Publice la restituirea excedentului de

valoare al imobilului, rezultat din diferența dintre valoarea apartamentului

împreună cu anexele sale la momentul cumpărării și valoarea acestuia la

momentul evicțiunii (16 noiembrie 2009), cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamanta a arătat că a dobândit imobilul prin cumpărare, în temeiul Legii nr.

112/1995, conform Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, iar

prin Sentința civilă nr. 5861 din 19 iunie 2008, definitivă și irevocabilă la

data de 16 noiembrie 2009, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către

stat a imobilului, nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din

26 noiembrie 1996 și a actului adițional din anul 1999 și s-a dispus ca

reclamanta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Ulterior, la

data de 20 mai 2010, a predat imobilul conform procesului-verbal încheiat de

B.E.J. S.L.M.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, și modificată

prin Legea nr. 1/2009, art. 986 și urm., art. 997, art. 1337 - 1351 C. civ. și

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin Sentința civilă

nr. 1553 din 13 septembrie 2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul

Municipiul București prin Primar General, ca neîntemeiată; a admis în parte

cererea principală modificată de reclamanta K.M., l-a obligat pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului actualizat al imobilului

situat în București, str. P.R., et. 1, ap. 1, sector 2; a respins în rest

pretențiile, ca neîntemeiate, și a constatat ca rămasă fără obiect cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București prin Primar

General în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 26

noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin SC A. SA,

în calitate de reprezentant al vânzătorului, și reclamantă, în calitate de

cumpărător, s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din

imobilul 3 situat în București, str. P.R., et. 1, sector 2, în temeiul Legii

nr. 112/1995, în schimbul prețului de 29.039,748 RON.

Prin Sentința civilă

nr, 5861 din 19 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București,

în Dosarul nr. 2561/300/2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare sus-menționat, reținându-se că imobilul a fost trecut în

proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948. S-a reținut că nici

reclamanta, în calitate de cumpărătoare, nici vânzătorul nu se pot prevala de

prezumția bunei-credințe la momentul încheierii actului, contractul fiind

încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Așadar, constatându-se

nevalabilitatea titlului statului și inexistența bunei-credințe a reclamantei

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a procedat la anularea cu

efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, considerentele

hotărârii judecătorești au intrat în puterea lucrului judecai.

S-a mai reținut că

pârâtul Municipiul București prin Primar General are calitate procesuală pasivă

față de mențiunile din Contractul de vânzare din 26 noiembrie 1996, pârâtul

acționând ca vânzător.

În ceea ce îl

privește pe Ministerul Finanțelor Publice s-a reținut că are calitate

procesuală pasivă în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 care dispune: "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și

(2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare".

S-a reținut că

legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului

de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în

timp ce, pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care

fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a prevăzut doar

dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de

inflație.

În speță, contractul

de vânzare-cumpărare prin care reclamanta a dobândit imobilul situat în

București, str. P.R., et. I, ap. 1, sector 2, a fost încheiat cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel că reclamanta este îndreptățită la

restituirea prețului actualizat al imobilului, în conformitate cu dispozițiile

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

În consecință a fost

admisă, în parte, cererea, respectiv cu privire la contravaloarea prețului

actualizat al imobilului, a fost respins capătul de cerere privind obligarea

pârâților la plata excedentului de valoare a imobilului, reținându-se că, față

de conduita de rea-credință manifestată de reclamanta-cumpărătoare la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, aceasta este îndreptățită doar la

restituirea prețului actualizat.

Cu referire la

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București prin

Primar General, s-a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 60 C. proc.

civ., acesta necăzând în pretenții în acțiunea principală, motiv pentru care a

fost respinsă cererea incidentală, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Hotărârea a fost

criticată arătându-se că în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că acesta ar avea

legitimare procesuală pasivă în cauză și stabilind în sarcina sa obligația de

restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, deoarece potrivit principiului relativității efectelor contractului,

acesta produce efecte numai între părțile contractante.

Apelantul-pârât a susținut

că în situația anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării

relei-credințe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului potrivit

dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., calitatea procesuală pasivă aparține

unității administrativ-teritoriale vânzătoare (în speță Municipiul București,

nicidecum Ministerul Finanțelor Publice), atât pentru faptul că acesta nu a

fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i

obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul,

cât și pentru următoarele argumente:

- există un raport

juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni

într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă

persoană (instituție) răspunzătoare;

- prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 30/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care

să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice;

- pentru a reține

opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă

a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, ar însemna

că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C.

civ,, ceea ce nu se poate reține în speță.

În opinia apelantului-pârât,

calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât

unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București)

nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, deoarece nu a fost parte în contract,

astfel că nu îi revine obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza

actului constatai nul.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea având în vedere

dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales

în situația în care contractul a fost desființat cu reținerea, în cazul

cumpărătorilor, a relei-credințe în momentul încheierii contractului.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine

introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi

acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării

contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate

fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

prezenta acțiune nu există culpa instituției pârâte.

Au fost invocate și

dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se

află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul

(Municipiul București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul

vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."

Prin Decizia nr. 227

A din 27 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

S-a reținut că sunt

incidente în cauză prevederile art. 50. alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care

statuează că restituirea prețului de piață al imobilelor, respectiv cel

reactualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Obligația de plată a

despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă

Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui

text de lege. S-a reținut că legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare

specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în

ceea ce privește obligația de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit

acestor norme speciale, Ministerului Finanțelor Publice, deși nu are calitatea

de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această

derogare rezidă în faptul că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, prețul plătit de foștii chiriași, la cumpărarea imobilelor

a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice.

Așa cum rezultă din

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în

sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația plății prețului reactualizat

sau prețului de circulație din fondul extrabugetar constituit în temeiul

prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existența fondului

extrabugetar, drept sursă de finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument

pentru a da eficiență dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului

comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu

reprezintă expresia libertății contractuale, aceasta realizându-se în condițiile

speciale stabilite de dispozițiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind și

faptul că prețul preferențial (inferior celui de piață) de vânzare a acestei

categorii de imobile nu a fost reținut de către vânzător, ci a fost vărsat în

fondul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice,

după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

S-a mai reținut că

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 își au rațiunea în

necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor

încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de

la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului

reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare (cu nerespectarea cerințelor Legii nr.

112/1995 sau cu observarea acestor condiții).

S-a apreciat că nu

este întemeiată susținerea apelantului cu privire la aplicabilitatea regimului

juridic al nulității, în sensul de a da eficiență principiilor efectelor

juridice ale acestei sancțiuni, una dintre acestea fiind principiul

retroactivității, potrivit căruia prestațiile executate trebuie restituite, în

temeiul îmbogățirii fără justă cauză, față de caracterul special al dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar acceptând că

legitimitatea procesuală conferită Ministerului Finanțelor Publice prin

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ar putea fi asimilată, sub

aspectul fizionomiei juridice, cu instituția juridică a novației s-a reținut că

legiuitorul nu este obligat să țină cont și să dea satisfacție condițiilor

novației din dreptul comun, în condițiile în care operează principiul specialul

derogă de la general (specialia generalibus derogant).

S-a constatat că

aserțiunile apelantului relative la dispozițiile dreptului comun în materia

evicțiunii sunt irelevante în prezenta cauză, în condițiile în care, potrivit

regulii de drept, specialul derogă de la general și se aplică cu prioritate,

normele Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând

admiterea recursului și modificarea "sentinței civile atacate, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată".

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a arătat că în mod greșit curtea de apel a reținut că

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă. Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte

la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și

reclamantă, în situația evingerii cumpărătorilor prin deposedarea de imobil,

este atrasă răspunderea pentru evicțiune conform art. 1337 C. civ. a

vânzătoarei, care este Primăria Municipiului București.

A mai arătat

recurentul-pârât că potrivit art. 1344 C. civ.: "Dacă lucrul vândut se

află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul

este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele

valorii în timpul evicțiunii."

Dispozițiile art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, sunt în sensul că

Ministerul Finanțelor Publice este un simplu depozitar al acestor sume și nu

justifică obligarea sa la achitarea prețului la valoarea de piață a imobilului.

O altă critică se

referă la faptul că instanța de apel a menținut în mod greșit obligația de

plată a prețului actualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Nici

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să

determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, atâta

timp cât obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg.

În mod greșit

instanța de apel a menținut obligația Ministerului Finanțelor Publice la plata

prețului actualizat, față de dispozițiile art. 1337 C. civ., care instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Respectiv răspunderea revine,

potrivit acestui text de lege, Municipiului București, dispoziție de drept

comun ce nu poate fi înlăturată prin prevederile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Analizând decizia

civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În mod corect a

statuat instanța de apel că sunt incidente prevederile speciale ale Legii nr.

10/2001, care reglementează situația juridică a imobilelor preluate de stat în

mod abuziv, precum și consecințele desființării contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate între stat și chiriași pentru aceste imobile

(inclusiv posibilitatea și condițiile de invocare de către chiriași a

bunei-credințe), reprezentând legea cadru în acest domeniu.

Astfel, art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice".

Este tocmai temeiul

juridic al cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând

problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Chiar dacă, potrivit

textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor

al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca

reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în

situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu

Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

În această materie,

potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul

Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele

statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat

de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din

care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii

pierd bunul.

Ministerul acționează

ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele

statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata

acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De altfel, și

potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și

persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

Ca atare, deși i se

recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în

nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca

entitate teoretică și abstractă, acționează în îndeplinirea obligațiilor sau

atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii,

neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în

absența unor reprezentanți.

Cu excepția unei

dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce

este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului

reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au

pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că

Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în

tot acest lanț de raporturi juridice. Începând cu preluarea imobilului de la

fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație

către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică

creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele

pierderii proprietății bunului, de către cumpărători.

Reclamanta a

intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a dat curs acestui

demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana

Ministerului Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința executării

acestei obligații, potrivit celor deja arătate.

Critica privind lipsa

calității procesuale pasive din perspectiva dispozițiilor art. 1337 respectiv

art. 1341 C. civ. constând în faptul că răspunderea pentru evicțiune revine

Primăriei Municipiului București în calitate de vânzător, recurentul fiind un

terț, nu poate fi primită.

Această critică se întemeiază

pe dispozițiile dreptului comun care reglementează răspunderea pentru

evicțiune, motiv pentru care va fi înlăturată ca nefondată.

În speță limitele

cadrului procesual sunt determinate de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, legi speciale, și nu de instituția

răspunderii pentru evicțiune, unde intervine raportul dintre vânzător și

cumpărător.

Față de împrejurarea

că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001, republicată, și modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 986 și urm.,

art. 997, art. 1337 - 1351 C.civ, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmează a se face aplicarea

dispozițiilor speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Sub acest aspect

instanțele fondului, reținând că în analiza evicțiunii se pornește de la

specificul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995, au aplicat corect principiul specialia generalibus derogant, deoarece

această împrejurare atrage incidența normelor speciale cuprinse în Legea nr.

10/2001 cu privire la despăgubirea chiriașilor cumpărători.

În speță reclamanta a

dobândit imobilul prin cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, conform

Contractului de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1996, iar prin Sentința

civilă nr. 5861 din 19 iunie 2008, definitivă și irevocabilă la data de 16

noiembrie 2009 s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a

imobilului, nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 26

noiembrie 1996 și a actului adițional din anul 1999.

În aceste condiții

este evident că devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, prin care a fost stabilită în mod expres răspunderea Ministerului

Finanțelor Publice pentru restituirea prețului plătit de foștii chiriași,

context în care se constată că decizia Curții de Apel București a fost

pronunțată cu aplicarea corectă a legii.

Aceste dispoziții

cuprinse în art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009,

care a introdus art. 50

1

, reglementează răspunderea pentru evicțiune

în domeniul particular al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de

bună-credință în baza Legii nr. 112/1995, fiind în concordanță cu exigențele

Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu dispozițiile art. 1 din

Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor

sale".

Dispozițiile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au rămas în vigoare și după modificarea

operată prin Legea nr. 1/2009, se referă la cererile și acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar

dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ stabilesc că

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul

Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Rezultă că, prin

derogare de la dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a Ministerului

Finanțelor Publice în ceea ce privește plata de despăgubiri în cazul

desființării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În acest caz, care

este și cel din speță, titularul obligației de plată și, implicit, partea cu

calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Primăria

Municipiului București, care nu este chemată să răspundă în acest raport

juridic.

Ca atare, numai

Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la plata de despăgubiri către

reclamantă, nu și vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului București.

Cât privește

întinderea despăgubirii, dispozițiile legale menționate anterior o limitează la

prețul actualizat din contractul desființat, încheiat cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, ceea ce este și cazul în speță, potrivit argumentelor

dezvoltate în analiza recursului pârâtului.

În consecință, față

de considerentele arătate, decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea

dispozițiilor din legea specială incidente în materie astfel că, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva Deciziei nr. 227A din 27 mai 2014 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ