ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2668/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2668/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

03

mai

2009, reclamantul M.M.

a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA, solicitând să fie obligați

aceștia, în principal, la plata contravalorii imobilului situat în București,

str. I.M., evaluat la prețul de circulație existent la momentul producerii evicțiunii,

conform art. 18 din Legea nr. 1/2009, iar, în subsidiar, la restituirea contravalorii

reactualizate a prețului plătit de acesta, în calitate de cumpărător, la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, la restituirea

contravalorii prețului actualizat cu coeficientul de inflație din anul plații și

la restituirea contravalorii îmbunătățirilor realizate la imobil în valoare de 20.000

euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006, pronunțată

de Judecătoria sectorului 2 București, a fost obligat să lase în deplină proprietate

și posesie imobilul, hotărârea fiind menținută și în faza recursului, prin decizia

civilă nr. 183 R din 10 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă.

Imobilul mai sus indicat

face parte din domeniul privat al statului, contractul încheiat între reclamant

și Primăria Municipiului București fiind guvernat de reglementările de drept privat,

care prevăd printre obligațiile vânzătorului și pe aceea de a garanta pentru evicțiune.

Primăria Municipiului București a înstrăinat imobilul din București, str. I.M.,

fără a fi proprietarul de drept al acestuia. Pe de altă parte, încheierea contractului

de vânzare-cumpărare s-a realizat cu respectarea tuturor prevederilor legale în

vigoare la acea dată, neexistând nicio acțiune în revendicarea acestui imobil, potrivit

dreptului comun. Reclamantul a pierdut în mod irevocabil imobilul, deși avea un

contract pe care îl considera perfect valabil, acționând cu bună-credință.

Municipiul București,

prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive. A arătat că, în cazul în care se va trece peste această

excepție, înțelege să cheme în judecată Ministerul Finanțelor Publice.

SC A. SA a depus întâmpinare,

prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și cerere de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

La rândul său, Ministerul

Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității

sale procesuale pasive cu privire la restituirea prețului actualizat și a valorii

de circulație a imobilului, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată

a cererii referitoare la plata valorii de circulație.

De asemenea, Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat chemarea în garanție a Municipiului București prin

Primarul General și SC A. SA.

La data de 20 iulie 2010,

reclamantul a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat, în principal, obligarea

pârâților la achitarea contravalorii imobilului situat în București, str. I.M.,

evaluat la prețul de circulație existent la momentul producerii evicțiunii, precum

și la plata de daune-interese pentru prejudiciile cauzate de evicțiune, cu cheltuielile

de judecată.

În subsidiar, a solicitat

obligarea pârâților la restituirea contravalorii reactualizate a prețului plătit

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996.

Prin sentința civilă

nr. 7740 din 03 iunie 2011, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția

necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului

București.

Prin sentința civilă

nr. 291 din 16 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a Municipiului București și SC A. SA, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant

în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București și cu chemații în garanție Municipiul București

prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC A. SA, a obligat Ministerul

Finanțelor Publice la plata prețului din contractul de vânzare-cumpărare din 03

decembrie 1996 de 16.069.103 ROL, actualizat cu indicele de inflație la data plății,

a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata prețului de piață, acțiunea formulată

în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și SC A.

SA, pentru lipsa calității procesuale pasive, cererea de chemare în garanție formulată

de SC A. SA, ca rămasă fără obiect, precum și cererea de chemare în garanție formulată

de Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plată în rate din

03 decembrie 1996, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, str. I.M., iar, prin sentința civilă nr. 8560 din 09 noiembrie

2006, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar, F.T.V., fiind obligat pârâtul M.M. - reclamantul de față -

să lase imobilul în deplină proprietate și posesie. În considerentele sentinței

s-a reținut că acesta din urmă, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost

de bună-credință la dobândirea imobilului. Fiind evins, reclamantul a solicitat

obligarea pârâților la plata prețului de piață, respectiv a prețului actualizat.

Tribunalul a apreciat

incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cum

s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat reaua-credință a cumpărătorului la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, acesta nu poate pretinde prețul de piață al imobilului,

ci numai prețul reactualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995.

Sub aspectul calității

procesuale pasive, Tribunalul a reținut dispozițiile alin. (3) al art. 50 din Legea

nr. 10/2001, care prevăd că restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor, legea reglementând astfel, în mod expres, titularul obligației de

plată, textul aplicându-se prin analogie și în situația admiterii acțiunii în revendicare

fără desființarea contractului, prin derogare de la regulile de drept comun privind

evicțiunea. Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 1337 C. civ. nu se pot aplica.

Instanța de fond a considerat

că excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de Municipiul București

și SC A. SA, fiind întemeiate, trebuie admise. Față de admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a SC A. SA, Tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect,

cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice pentru restituirea

comisionului de 1%, Tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, întrucât suma de

bani reprezentând comisionul a fost încasată de minister, fiind virată în conturile

A, deschis la trezoreria statului sau B, deschis la Banca B., conform Normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 41, în acest sens fiind și dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Instanța de fond

a mai reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac

distincție între preț și comisionul de 1% încasat de unitățile specializate în vânzarea

imobilelor, stabilind că restituirea prețului plătit de către persoanele cărora

li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995

se face de către Ministerul de Finanțe.

Împotriva deciziei tribunalului

au declarat apel reclamantul M.M. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Apelantul reclamant a

criticat hotărârea tribunalului deoarece prima instanță nu s-a pronunțat asupra

tuturor capetelor de cerere, mai exact, cu privire la îmbunătățirile realizate la

imobil, în valoare de 20.000 euro, și la cheltuielile de judecată.

A arătat că Tribunalul

a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului din contractul de vânzare-cumpărare

actualizat cu indicele de inflație la data plăți, dar în cauză nu erau aplicabile

dispozițiile Legii nr. 202/2010, acestea apărând ulterior introducerii acțiunii.

Pe de altă parte, plata prețului din contractul de vânzare-cumpărare actualizat

cu indicele de inflație de la data plății nu se număra printre capetele de cerere

solicitate, deci instanța de fond s-a pronunțat extra petita.

În ceea ce privește fondul

cererii, apelantul reclamant a învederat faptul că vânzătorul este de drept obligat

să-l garanteze pe cumpărător în cazul evicțiunii, adică în cazul pierderii de către

acesta a proprietății bunului ce a constituit obiectul vânzării.

Apelantul Ministerul Finanțelor

Publice a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece aceasta presupune existența identității

între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Apelantul a învederat

faptul că, deși în practica instanței și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a conturat opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare

și constatării relei-credințe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului,

nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ.

A mai arătat că nu a fost

parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația

de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul. De asemenea,

nu poate fi obligat să răspundă în fața cumpărătorului pentru evicțiune totală sau

parțială prin fapta unui terț, iar deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce

face obiectul litigiului întrunește condițiile unei tulburări de drept pentru fapta

unui terț.

Prin decizia civilă

nr. 271A din 27 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a admis apelul

formulat de apelantul reclamant M.M., a schimbat, în parte, sentința apelată, în

sensul că a admis acțiunea principală și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 220.677 euro, contravaloarea prețului de piață al imobilului,

a respins cererile subsidiare referitoare la acordarea prețului actualizat și a

contravalorii îmbunătățirilor, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În considerentele hotărârii,

Curtea de apel a reținut că titlul reclamantului, contractul

de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, nu a fost anulat, iar acesta, fiind

în ființă, se prezumă că a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

Curtea a mai

constatat că tribunalul în mod greșit a reținut reaua-credință a reclamantului la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, preluând considerentele sentinței

civile nr. 8560 din 09 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, pronunțate

în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri.

Cât timp titlul

reclamantului nu a fost anulat, rezultă că acesta a fost încheiat cu respectarea

prevederilor legale în vigoare la acea dată; reclamantul a pierdut posesia imobilului,

deși avea un contract valabil încheiat, pentru că s-a apreciat că titlul fostului

proprietar este mai bine caracterizat.

În acest caz

sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată

prin dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Cât privește

apelul formulat de către Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, Curtea a constatat că este nefondat, deoarece

restituirea prețului de piață de către minister s-a stabilit prin dispoziția legiuitorului,

respectiv prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar calitatea procesuală

pasivă a acestei părți rezultă din prevederi legale, fiind stabilită în temeiul

legii speciale, nefiind aplicabile dispozițiile dreptului comun, art. 1337 și urm.

C. civ. Acest pârât are obligația de plată a prețului de circulație al imobilului

în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu în calitate de parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Împotriva deciziei instanței

de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

a Finanțelor Publice București, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând

că în mod greșit s-a apreciat că nu poate fi reținut motivul de apel referitor la

calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, care este un terț

față de contractul de vânzare-cumpărare, iar, în conformitate cu dispozițiile

art. 1337 și urm. C. civ., s-ar fi putut pune în discuție problema răspunderii vânzătorului

pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Mai mult, în cauză nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel încât nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea

prețului de piață, deoarece contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

A mai susținut recurentul

că valoarea omologată de instanță este cu mult peste prețul de piață real al imobilului.

Prin decizia

nr. 1003 din 27 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 271A/2012 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis

cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelurilor.

În considerentele hotărârii,

instanța de casare a reținut că, în speță, calitatea procesuală pasivă

revine Ministerului Finanțelor Publice, întrucât aceasta este instituția obligată

prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași și tot ea trebuie să execute

hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită printr-un titlu

executor.

Deși contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat de către reclamant cu Consiliul General al Municipiului București

- SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției asupra

imobilului a fost statul, deoarece vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin

legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilte de stat. În

lipsa actului normativ mentionat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul

regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod

legal de imobil.

Împrejurarea că prin dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea prețului prevăzut

la alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Finantelor Publice din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificarile ulterioare, atrage calitatea procesual pasivă, în speța de față,

a Ministerului Finantelor Publice - în nume propriu, acesta fiind și plătitorul

faptic al despăgubirilor (prețul actualizat sau prețul de piață al imobilului) la

care este obligat statul.

Este real că restituirea

prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește

efectele nulității actului juridic civil potrivit dreptului comun, operează între

părțile contractante, însă, conform normei anterior citate, legea specială derogă

de la această regulă, instituind, prin textul indicat, o subrogație legală a persoanei

debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Pe de altă parte, trebuie

reținut că reclamantul, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, a devenit titularul

unui bun, respectiv al unui drept de creanță, care trebuie executat împotriva Statului

Român, prin instituțiile abilitate, adică Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește temeiul

juridic al formulării acțiunii, Înalta Curte a apreciat că acesta este reprezentat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, completată și modificată - art. 50

1

.

Textul de lege menționat

trebuie interpretat în sensul în care acesta se poate aplica, adică termenul de

„desființare a contractului” trebuie înțeles ca o lipsire de efecte juridice a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de chiriașii-cumpărători cu respectarea Legii nr.

112/1995.

Cum în cauză rezultă că

reclamantul a cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 și, ulterior, prin

sentința civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar

și a fost obligat reclamantul de față să lase în deplină și liniștită posesie imobilul

în litigiu - ipoteza prevăzută de lege se confirmă, în sensul că actul de vânzare-cumpărare

al reclamantului este lipsit de efecte juridice, ca efect al unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Instanța de recurs a reținut

că, în speță, nu erau incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., deoarece temeiul

juridic al formulării acțiunii se raportează la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

care este legea specială aplicabilă litigiului dedus judecății, aspect care reiese

și din cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte a constatat

însă că este fondată critica referitoare la omologarea unei valori peste prețul

de piață al imobilului.

Astfel a reținut că instanța

de apel nu s-a preocupat de verificarea modului în care expertul a stabilit valoarea

despăgubirilor, legea arătând că, în situația în care acțiunea este considerată

admisibilă, persoanele îndreptățite pot beneficia de restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Or, din

expertiza efectuată în cursul judecării cauzei în fond se observă cu ușurință că

expertul nu a întocmit acest raport în sensul prevederilor legale, stabilind valoarea

de circulație a imobilului prin metoda bonității prin comparație și comparației

directe.

Pentru stabilirea prețului

de piață al imobilului, este necesar ca instanța de trimitere să dispună efectuarea

unei expertize de specialitate care să aibă în vedere standardele internaționale

de evaluare. Prin expertiza pentru stabilirea prețului de piață actual al imobilului

ar trebui să se procedeze și la stabilirea valorii actualizate a diferenței dintre

acest preț și cel de achiziție a imobilului (subvenționat implicit de stat prin

subevaluare), pentru ca această diferență să fie imputată asupra sumei reprezentând

prețul de piață actualizat.

Numai procedând în acest

fel s-ar evita crearea unei situații de îmbogățire fără justă cauză a fostului chiriaș

pe seama statului, care, în situația contrară, ar trebui să suporte o dublă pierdere,

consecință a executarii obligației sale de reparare integrală a prejudiciului conform

art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, neînsoțită însă de dreptul

la recuperarea acelei sume cu care tot el l-a subvenționat pe chiriaș la momentul

achiziției imobilului la un preț mult inferior valorii reale (de piață) a acestuia.

Prin decizia civilă

nr. 317A din 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a admis

apelul formulat de apelantul reclamant M.M., a schimbat, în parte, sentința apelată,

în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant

a sumei de 145.764 euro, în echivalent RON la data plății efective, contravaloarea

prețului de piață al imobilului, a respins, ca neîntemeiate, cererile subsidiare

privind acordarea prețului actualizat și a contravalorii îmbunătățirilor, a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În rejudecarea apelurilor,

față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat

la administrarea probei cu expertiză pentru stabilirea contravalorii prețului de

piață al imobilului, care să aibă în vedere standardele internaționale de evaluare,

precum și stabilirea valorii actualizate a diferenței dintre acest preț și cel de

achiziție a imobilului (subvenționat implicit de stat prin subevaluare), pentru

ca această diferență să fie imputată asupra sumei reprezentând prețul de piață actualizat.

Expertiza a fost întocmită

ca supliment probatoriu de către expert R.V., ce a efectuat lucrarea și în primă

instanță.

Concluziile necontestate

ale completării la raportul de expertiză au fost în sensul că prețul de piață actual

al imobilului este de 154.344 euro, prețul de achiziție actualizat la zi a devenit

8.580 euro, iar diferența dintre cele două valori este de 145.764 euro.

Cu titlu prealabil, Curtea

de apel a apreciat că este învestită să soluționeze apelul formulat de reclamant,

iar, în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

are de analizat critica acestuia doar în ceea ce privește contravaloarea despăgubirilor,

deoarece instanța supremă a statuat cu putere de lucru judecat asupra calității

procesuale pasive. Pe de altă parte, instanța de recurs a stabilit și că, în speță,

nu sunt incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., temeiul juridic al formulării

acțiunii fiind dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială.

Curtea de apel a constatat,

față de situația de fapt existentă, că este viabilă ipoteza conform căreia „Proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Instanța de apel a reținut

că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, trebuie realizată distincția

între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor

interesate, iar această distincție funcționează în raport de modalitatea în care

cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului

de vânzare - cumpărare încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate,

ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni

în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție,

existența unor titluri valabile de proprietate.

Menținându-se alin. (2)

al art. 50 din Legea nr. 10/2001, realizându-se modificarea de la alin. (3) al

art. 50 din același act normativ, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și

alin. (2

1

), și introducându-se art. 50

1

, este evidentă concluzia

că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați)

în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul

contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995,

ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea

contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii

au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea

titlurilor.

În speță, s-a constatat

aplicabilitatea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, situație

în care, cum a statuat și instanța supremă, persoanele îndreptățite pot beneficia

de restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Soluția acordării de despăgubiri

reprezentând prețul de piață al imobilului este, de altfel, și în concordanță cu

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislația

ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe,

pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse

în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară

aceste bunuri și că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care

să fie rezonabilă în raport cu valoarea „venală” a apartamentului de care a fost

privată partea (cauza Raicu contra României).

În acest context, instanța

de apel a apreciat că, în considerarea dreptului statului la recuperarea sumei cu

care l-a subvenționat pe reclamantul-chiriaș la cumpărarea apartamentului, trebuie

valorizată varianta din expertiză ce stabilește diferența dintre cele două sume

actualizate (prețul de piață și prețul de achiziție), respectiv diferența de 145.764

euro, în echivalent RON la data plății efective, ca despăgubire cuvenită reclamantului.

Pe cale de consecință,

a respins cererile subsidiare privind acordarea prețului actualizat și a contravalorii

îmbunătățirilor, deoarece stabilirea despăgubirilor datorate în raport de acestea

are o altă natură juridică decât cea expusă anterior și statuată obligatoriu de

instanța de recurs, prin decizia de casare.

Împotriva deciziei de

mai sus a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București pentru motive de nelegalitate întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, a arătat că instanța de apel, deși a analizat cererile de apel prin prisma

dispozițiilor date de instanța supremă, în mod greșit a respins apelul Ministerului

Finanțelor Publice și a admis apelul reclamantului privind restituirea prețului

de piață, în situația în care în speță nu este îndeplinită cea de-a doua condiție

prevăzută de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv

contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În cauză, s-a constatat

cu autoritate de lucru judecat reaua-credință a reclamantului prin sentința civilă

nr. 8560 din 9 noiembrie 2006 - „instanța constată că la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare din 3 decembrie 21996 cumpărătorul nu a fost de bună-credință

întrucât îi revenea obligația de a cunoaște situația juridică a imobilului cu minime

diligente [...] pentru a opera buna-credință ca mod de dobândire a dreptului de

proprietate în condițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință

a cumpărătorului trebuie să nu fie susceptibilă de orice culpă oricât de mică”.

Prin urmare, reclamantul

cunoștea faptul că imobilul avea toate șansele de a fi retrocedat foștilor proprietari

în condițiile în care acesta nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat

de către stat fără titlu valabil.

Mai mult, aspectul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

nu a fost analizat de către Curte la momentul soluționării apelului declarat de

reclamant, deși această problemă nu a fost dezlegată de instanța de recurs, astfel

încât trebuia avut în vedere în rejudecare.

În concluzie, în cauză

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat

la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului.

Recurentul pârât a susținut,

de asemenea, că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul omologării

completării la raportul de expertiză depus în cauză, deși a fost menținută o valoare

mult peste prețul de piață real al imobilului, având în vedere și declinul evident

cu care se confruntă piața imobiliară în prezent.

În acest sens, pârâtul

a arătat în obiecțiunile formulate la fond că expertul trebuia să aibă în vedere

că diminuarea prețurilor locuințelor, în special cele vechi, față de anul 2008,

a fost de circa 40%, și nu de 25%, cum s-a reținut în primul raport de expertiză

efectuat în dosar. Prin urmare, valoarea imobilului la nivelul anului 2011 era de

circa 132.406 euro, cuantum argumentat de Ministerul Finanțelor Publice prin obiecțiunile

depuse la dosar la termenul din 15 aprilie 2011.

Examinând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

O primă critică susținută

de recurentul Ministerul Finanțelor Publice privește aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanța de apel

nu a analizat dacă contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 a fost

încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În speță, se observă că,

prin decizia nr. 1003 din 27 februarie 2013, pronunțată în primul ciclu procesual

de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă a statuat, cu putere de

lucru judecat, că dispozițiile aplicabile cauzei pendinte sunt cele reglementate

prin art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, contestate prin prezentul recurs.

Instanța de casare a arătat

că textul de mai sus trebuie interpretat în sensul în care se poate aplica, întrucât

prin „desființarea contractului” se înțelege o lipsire de efecte juridice a actului

încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, cu respectarea normelor în cauză.

În speță, reclamantul

a cumpărat apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 și, ulterior, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a pierdut bunul în acțiunea în

revendicare prin comparare de titluri. Cum titlul său de proprietate nu a fost anulat,

rezultă că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, aspect confirmat prin decizia de casare.

Pe de altă parte, Înalta

Curte reține că instanța de apel, în rejudecare, a apreciat, în mod legal, în raport

de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că a fost învestită să soluționeze

apelul formulat de reclamant, dar și apelul declarat de pârât, acesta din urmă doar

prin prisma criticilor ce privesc stabilirea contravalorii despăgubirilor.

În aceste condiții, instanța

de trimitere a considerat că valoarea de piață a imobilului ce a format obiectul

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995 trebuie

acordată și în situația reclamantului, așadar în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, chiriașul a fost evins prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Odată ce printr-o

hotărâre a instanței de recurs se stabilește că dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în cauză, instanța de apel nu putea reține, după

trimiterea spre rejudecare, că respectivele dispoziții legale nu sunt aplicabile.

Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă inclusiv la judecătorii apelului de vreme

ce apelul provoacă o nouă judecată în fond.

De altfel, singurul argument

pentru care instanța de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare a vizat

modalitatea de omologare a valorii reținute cu titlu de preț de piață pentru imobilul

în litigiu.

Față de dispozițiile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., modul în care instanța de control judiciar a soluționat

problema de drept pusă în discuție este obligatoriu pentru instanța de trimitere,

care avea a analiza cererile apelanților numai în sensul și în limitele stabilite

prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului

judecat.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte reține că soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare este

conformă cu dezlegările în fapt și în drept ale instanței de casare, astfel că nu

poate reține aplicarea greșită a normelor legale incidente.

În acest context, cele

învederate prin cererea de recurs, în sensul că reaua-credință a reclamantului la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost

probată, ori împrejurarea neanalizării de către instanța de apel, la momentul soluționării

apelului reclamantului, a îndeplinirii condițiilor prevăzute de actul normativ menționat,

nu pot fi rediscutate în situația de față, în prezenta cale de atac.

Înalta Curte reține și

faptul că pârâtul a criticat, în recurs, concluziile raportului de expertiză suplimentar,

probă administrată în apel față de considerentele deciziei de casare, deși acesta

nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la raport. Pârâtul, de altfel, face trimiteri

la obiecțiunile aduse primului raport de expertiză întocmit în cauză, la data de

15 aprilie 2011, mult anterior rejudecării apelurilor declarate în cauză.

Așadar, recurentul nu

are în vedere aspecte ce vizează nelegalitatea probei administrate, nu susține aplicarea

greșită a unor dispoziții legale în materia administrării dovezilor, ci se referă

la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în funcție de concluziile

expertizei, critică ce nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs după

abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

În consecință, pentru

argumentele deja prezentate, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 317A din 11 noiembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 octombrie 2014.