ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2668/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 03 mai 2009, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA, solicitând să fie obligați aceștia, în principal, la plata contravalorii imobilului situat în București, str. I.M., evaluat la prețul de circulație existent la momentul producerii evicțiunii, conform art. 18 din Legea nr. 1/2009, iar, în subsidiar, la restituirea contravalorii reactualizate a prețului plătit de acesta, în calitate de cumpărător, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, la restituirea contravalorii prețului actualizat cu coeficientul de inflație din anul plații și la restituirea contravalorii îmbunătățirilor realizate la imobil în valoare de 20.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost obligat să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, hotărârea fiind menținută și în faza recursului, prin decizia civilă nr. 183 R din 10 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă. Imobilul mai sus indicat face parte din domeniul privat al statului, contractul încheiat între reclamant și Primăria Municipiului București fiind guvernat de reglementările de drept privat, care prevăd printre obligațiile vânzătorului și pe aceea de a garanta pentru evicțiune. Primăria Municipiului București a înstrăinat imobilul din București, str. I.M., fără a fi proprietarul de drept al acestuia.

Pe de altă parte, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare la acea dată, neexistând nicio acțiune în revendicarea acestui imobil, potrivit dreptului comun. Reclamantul a pierdut în mod irevocabil imobilul, deși avea un contract pe care îl considera perfect valabil, acționând cu bună-credință. Municipiul București, prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. A arătat că, în cazul în care se va trece peste această excepție, înțelege să cheme în judecată Ministerul Finanțelor Publice. SC A. SA a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

La rândul său, Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive cu privire la restituirea prețului actualizat și a valorii de circulație a imobilului, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii referitoare la plata valorii de circulație. De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice a solicitat chemarea în garanție a Municipiului București prin Primarul General și SC A. SA. La data de 20 iulie 2010, reclamantul a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat, în principal, obligarea pârâților la achitarea contravalorii imobilului situat în București, str. I.M., evaluat la prețul de circulație existent la momentul producerii evicțiunii, precum și la plata de daune-interese pentru prejudiciile cauzate de evicțiune, cu cheltuielile de judecată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâților la restituirea contravalorii reactualizate a prețului plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996. Prin sentința civilă nr. 7740 din 03 iunie 2011, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 291 din 16 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și SC A. SA, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și SC A. SA, a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului din contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 de 16.069.103 ROL, actualizat cu indicele de inflație la data plății, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind plata prețului de piață, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și SC A. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive, cererea de chemare în garanție formulată de SC A. SA, ca rămasă fără obiect, precum și cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plată în rate din 03 decembrie 1996, reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. I.M., iar, prin sentința civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, F.T.V., fiind obligat pârâtul M.M. - reclamantul de față - să lase imobilul în deplină proprietate și posesie. În considerentele sentinței s-a reținut că acesta din urmă, cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, nu a fost de bună-credință la dobândirea imobilului. Fiind evins, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata prețului de piață, respectiv a prețului actualizat.

Tribunalul a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat reaua-credință a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta nu poate pretinde prețul de piață al imobilului, ci numai prețul reactualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995. Sub aspectul calității procesuale pasive, Tribunalul a reținut dispozițiile alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, legea reglementând astfel, în mod expres, titularul obligației de plată, textul aplicându-se prin analogie și în situația admiterii acțiunii în revendicare fără desființarea contractului, prin derogare de la regulile de drept comun privind evicțiunea.

Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 1337 C. civ. nu se pot aplica. Instanța de fond a considerat că excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de Municipiul București și SC A. SA, fiind întemeiate, trebuie admise. Față de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, Tribunalul a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice pentru restituirea comisionului de 1%, Tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, întrucât suma de bani reprezentând comisionul a fost încasată de minister, fiind virată în conturile A, deschis la trezoreria statului sau B, deschis la Banca B., conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, art. 41, în acest sens fiind și dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Instanța de fond a mai reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac distincție între preț și comisionul de 1% încasat de unitățile specializate în vânzarea imobilelor, stabilind că restituirea prețului plătit de către persoanele cărora li s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 se face de către Ministerul de Finanțe. Împotriva deciziei tribunalului au declarat apel reclamantul M.M. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Apelantul reclamant a criticat hotărârea tribunalului deoarece prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, mai exact, cu privire la îmbunătățirile realizate la imobil, în valoare de 20.000 euro, și la cheltuielile de judecată.

A arătat că Tribunalul a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului din contractul de vânzare-cumpărare actualizat cu indicele de inflație la data plăți, dar în cauză nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 202/2010, acestea apărând ulterior introducerii acțiunii. Pe de altă parte, plata prețului din contractul de vânzare-cumpărare actualizat cu indicele de inflație de la data plății nu se număra printre capetele de cerere solicitate, deci instanța de fond s-a pronunțat extra petita. În ceea ce privește fondul cererii, apelantul reclamant a învederat faptul că vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător în cazul evicțiunii, adică în cazul pierderii de către acesta a proprietății bunului ce a constituit obiectul vânzării.

Apelantul Ministerul Finanțelor Publice a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece aceasta presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Apelantul a învederat faptul că, deși în practica instanței și a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ.

A mai arătat că nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul. De asemenea, nu poate fi obligat să răspundă în fața cumpărătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, iar deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce face obiectul litigiului întrunește condițiile unei tulburări de drept pentru fapta unui terț.

Prin decizia civilă nr. 271A din 27 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a admis apelul formulat de apelantul reclamant M.M., a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea principală și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 220.677 euro, contravaloarea prețului de piață al imobilului, a respins cererile subsidiare referitoare la acordarea prețului actualizat și a contravalorii îmbunătățirilor, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În considerentele hotărârii, Curtea de apel a reținut că titlul reclamantului, contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, nu a fost anulat, iar acesta, fiind în ființă, se prezumă că a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Curtea a mai constatat că tribunalul în mod greșit a reținut reaua-credință a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, preluând considerentele sentinței civile nr. 8560 din 09 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, pronunțate în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri. Cât timp titlul reclamantului nu a fost anulat, rezultă că acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată; reclamantul a pierdut posesia imobilului, deși avea un contract valabil încheiat, pentru că s-a apreciat că titlul fostului proprietar este mai bine caracterizat. În acest caz sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Cât privește apelul formulat de către Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Curtea a constatat că este nefondat, deoarece restituirea prețului de piață de către minister s-a stabilit prin dispoziția legiuitorului, respectiv prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar calitatea procesuală pasivă a acestei părți rezultă din prevederi legale, fiind stabilită în temeiul legii speciale, nefiind aplicabile dispozițiile dreptului comun, art. 1337 și urm. C. civ. Acest pârât are obligația de plată a prețului de circulație al imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu în calitate de parte în contractul de vânzare-cumpărare. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând că în mod greșit s-a apreciat că nu poate fi reținut motivul de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, care este un terț față de contractul de vânzare-cumpărare, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., s-ar fi putut pune în discuție problema răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Mai mult, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață, deoarece contractul de vânzare cumpărare nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

A mai susținut recurentul că valoarea omologată de instanță este cu mult peste prețul de piață real al imobilului. Prin decizia nr. 1003 din 27 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 271A/2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelurilor. În considerentele hotărârii, instanța de casare a reținut că, în speță, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice, întrucât aceasta este instituția obligată prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași și tot ea trebuie să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită printr-un titlu executor.

Deși contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamant cu Consiliul General al Municipiului București - SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției asupra imobilului a fost statul, deoarece vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilte de stat. În lipsa actului normativ mentionat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil.

Împrejurarea că prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Finantelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificarile ulterioare, atrage calitatea procesual pasivă, în speța de față, a Ministerului Finantelor Publice - în nume propriu, acesta fiind și plătitorul faptic al despăgubirilor (prețul actualizat sau prețul de piață al imobilului) la care este obligat statul. Este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, conform normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul indicat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Pe de altă parte, trebuie reținut că reclamantul, în raport de dispozițiile Legii nr. 1/2009, a devenit titularul unui bun, respectiv al unui drept de creanță, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituțiile abilitate, adică Ministerul Finanțelor Publice. În ceea ce privește temeiul juridic al formulării acțiunii, Înalta Curte a apreciat că acesta este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, completată și modificată - art. 50 1 . Textul de lege menționat trebuie interpretat în sensul în care acesta se poate aplica, adică termenul de „desființare a contractului” trebuie înțeles ca o lipsire de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriașii-cumpărători cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Cum în cauză rezultă că reclamantul a cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 și, ulterior, prin sentința civilă nr. 8560 din 09 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar și a fost obligat reclamantul de față să lase în deplină și liniștită posesie imobilul în litigiu - ipoteza prevăzută de lege se confirmă, în sensul că actul de vânzare-cumpărare al reclamantului este lipsit de efecte juridice, ca efect al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Instanța de recurs a reținut că, în speță, nu erau incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., deoarece temeiul juridic al formulării acțiunii se raportează la dispozițiile Legii nr. 10/2001, care este legea specială aplicabilă litigiului dedus judecății, aspect care reiese și din cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte a constatat însă că este fondată critica referitoare la omologarea unei valori peste prețul de piață al imobilului. Astfel a reținut că instanța de apel nu s-a preocupat de verificarea modului în care expertul a stabilit valoarea despăgubirilor, legea arătând că, în situația în care acțiunea este considerată admisibilă, persoanele îndreptățite pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Or, din expertiza efectuată în cursul judecării cauzei în fond se observă cu ușurință că expertul nu a întocmit acest raport în sensul prevederilor legale, stabilind valoarea de circulație a imobilului prin metoda bonității prin comparație și comparației directe.

Pentru stabilirea prețului de piață al imobilului, este necesar ca instanța de trimitere să dispună efectuarea unei expertize de specialitate care să aibă în vedere standardele internaționale de evaluare. Prin expertiza pentru stabilirea prețului de piață actual al imobilului ar trebui să se procedeze și la stabilirea valorii actualizate a diferenței dintre acest preț și cel de achiziție a imobilului (subvenționat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferență să fie imputată asupra sumei reprezentând prețul de piață actualizat.

Numai procedând în acest fel s-ar evita crearea unei situații de îmbogățire fără justă cauză a fostului chiriaș pe seama statului, care, în situația contrară, ar trebui să suporte o dublă pierdere, consecință a executarii obligației sale de reparare integrală a prejudiciului conform art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, neînsoțită însă de dreptul la recuperarea acelei sume cu care tot el l-a subvenționat pe chiriaș la momentul achiziției imobilului la un preț mult inferior valorii reale (de piață) a acestuia.

Prin decizia civilă nr. 317A din 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a admis apelul formulat de apelantul reclamant M.M., a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 145.764 euro, în echivalent RON la data plății efective, contravaloarea prețului de piață al imobilului, a respins, ca neîntemeiate, cererile subsidiare privind acordarea prețului actualizat și a contravalorii îmbunătățirilor, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În rejudecarea apelurilor, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat la administrarea probei cu expertiză pentru stabilirea contravalorii prețului de piață al imobilului, care să aibă în vedere standardele internaționale de evaluare, precum și stabilirea valorii actualizate a diferenței dintre acest preț și cel de achiziție a imobilului (subvenționat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferență să fie imputată asupra sumei reprezentând prețul de piață actualizat. Expertiza a fost întocmită ca supliment probatoriu de către expert R.V., ce a efectuat lucrarea și în primă instanță. Concluziile necontestate ale completării la raportul de expertiză au fost în sensul că prețul de piață actual al imobilului este de 154.344 euro, prețul de achiziție actualizat la zi a devenit 8.580 euro, iar diferența dintre cele două valori este de 145.764 euro.

Cu titlu prealabil, Curtea de apel a apreciat că este învestită să soluționeze apelul formulat de reclamant, iar, în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, are de analizat critica acestuia doar în ceea ce privește contravaloarea despăgubirilor, deoarece instanța supremă a statuat cu putere de lucru judecat asupra calității procesuale pasive. Pe de altă parte, instanța de recurs a stabilit și că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 1337 C. civ., temeiul juridic al formulării acțiunii fiind dat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială.

Curtea de apel a constatat, față de situația de fapt existentă, că este viabilă ipoteza conform căreia „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Instanța de apel a reținut că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, iar această distincție funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Menținându-se alin. (2) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50 din același act normativ, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 ), și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați) în sens larg, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În speță, s-a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, situație în care, cum a statuat și instanța supremă, persoanele îndreptățite pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Soluția acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului este, de altfel, și în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri și că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea „venală” a apartamentului de care a fost privată partea (cauza Raicu contra României).

În acest context, instanța de apel a apreciat că, în considerarea dreptului statului la recuperarea sumei cu care l-a subvenționat pe reclamantul-chiriaș la cumpărarea apartamentului, trebuie valorizată varianta din expertiză ce stabilește diferența dintre cele două sume actualizate (prețul de piață și prețul de achiziție), respectiv diferența de 145.764 euro, în echivalent RON la data plății efective, ca despăgubire cuvenită reclamantului. Pe cale de consecință, a respins cererile subsidiare privind acordarea prețului actualizat și a contravalorii îmbunătățirilor, deoarece stabilirea despăgubirilor datorate în raport de acestea are o altă natură juridică decât cea expusă anterior și statuată obligatoriu de instanța de recurs, prin decizia de casare.

Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel, deși a analizat cererile de apel prin prisma dispozițiilor date de instanța supremă, în mod greșit a respins apelul Ministerului Finanțelor Publice și a admis apelul reclamantului privind restituirea prețului de piață, în situația în care în speță nu este îndeplinită cea de-a doua condiție prevăzută de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În cauză, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat reaua-credință a reclamantului prin sentința civilă nr. 8560 din 9 noiembrie 2006 - „instanța constată că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 3 decembrie 21996 cumpărătorul nu a fost de bună-credință întrucât îi revenea obligația de a cunoaște situația juridică a imobilului cu minime diligente [...] pentru a opera buna-credință ca mod de dobândire a dreptului de proprietate în condițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință a cumpărătorului trebuie să nu fie susceptibilă de orice culpă oricât de mică”. Prin urmare, reclamantul cunoștea faptul că imobilul avea toate șansele de a fi retrocedat foștilor proprietari în condițiile în care acesta nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără titlu valabil.

Mai mult, aspectul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu a fost analizat de către Curte la momentul soluționării apelului declarat de reclamant, deși această problemă nu a fost dezlegată de instanța de recurs, astfel încât trebuia avut în vedere în rejudecare. În concluzie, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului. Recurentul pârât a susținut, de asemenea, că hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul omologării completării la raportul de expertiză depus în cauză, deși a fost menținută o valoare mult peste prețul de piață real al imobilului, având în vedere și declinul evident cu care se confruntă piața imobiliară în prezent.

În acest sens, pârâtul a arătat în obiecțiunile formulate la fond că expertul trebuia să aibă în vedere că diminuarea prețurilor locuințelor, în special cele vechi, față de anul 2008, a fost de circa 40%, și nu de 25%, cum s-a reținut în primul raport de expertiză efectuat în dosar. Prin urmare, valoarea imobilului la nivelul anului 2011 era de circa 132.406 euro, cuantum argumentat de Ministerul Finanțelor Publice prin obiecțiunile depuse la dosar la termenul din 15 aprilie 2011. Examinând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: O primă critică susținută de recurentul Ministerul Finanțelor Publice privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că instanța de apel nu a analizat dacă contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În speță, se observă că, prin decizia nr. 1003 din 27 februarie 2013, pronunțată în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă a statuat, cu putere de lucru judecat, că dispozițiile aplicabile cauzei pendinte sunt cele reglementate prin art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, contestate prin prezentul recurs. Instanța de casare a arătat că textul de mai sus trebuie interpretat în sensul în care se poate aplica, întrucât prin „desființarea contractului” se înțelege o lipsire de efecte juridice a actului încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, cu respectarea normelor în cauză. În speță, reclamantul a cumpărat apartamentul în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 și, ulterior, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a pierdut bunul în acțiunea în revendicare prin comparare de titluri.

Cum titlul său de proprietate nu a fost anulat, rezultă că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aspect confirmat prin decizia de casare. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel, în rejudecare, a apreciat, în mod legal, în raport de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că a fost învestită să soluționeze apelul formulat de reclamant, dar și apelul declarat de pârât, acesta din urmă doar prin prisma criticilor ce privesc stabilirea contravalorii despăgubirilor. În aceste condiții, instanța de trimitere a considerat că valoarea de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995 trebuie acordată și în situația reclamantului, așadar în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, chiriașul a fost evins prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Odată ce printr-o hotărâre a instanței de recurs se stabilește că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în cauză, instanța de apel nu putea reține, după trimiterea spre rejudecare, că respectivele dispoziții legale nu sunt aplicabile. Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. se referă inclusiv la judecătorii apelului de vreme ce apelul provoacă o nouă judecată în fond. De altfel, singurul argument pentru care instanța de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare a vizat modalitatea de omologare a valorii reținute cu titlu de preț de piață pentru imobilul în litigiu. Față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție este obligatoriu pentru instanța de trimitere, care avea a analiza cererile apelanților numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de instanța de apel în rejudecare este conformă cu dezlegările în fapt și în drept ale instanței de casare, astfel că nu poate reține aplicarea greșită a normelor legale incidente. În acest context, cele învederate prin cererea de recurs, în sensul că reaua-credință a reclamantului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost probată, ori împrejurarea neanalizării de către instanța de apel, la momentul soluționării apelului reclamantului, a îndeplinirii condițiilor prevăzute de actul normativ menționat, nu pot fi rediscutate în situația de față, în prezenta cale de atac. Înalta Curte reține și faptul că pârâtul a criticat, în recurs, concluziile raportului de expertiză suplimentar, probă administrată în apel față de considerentele deciziei de casare, deși acesta nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la raport.

Pârâtul, de altfel, face trimiteri la obiecțiunile aduse primului raport de expertiză întocmit în cauză, la data de 15 aprilie 2011, mult anterior rejudecării apelurilor declarate în cauză. Așadar, recurentul nu are în vedere aspecte ce vizează nelegalitatea probei administrate, nu susține aplicarea greșită a unor dispoziții legale în materia administrării dovezilor, ci se referă la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în funcție de concluziile expertizei, critică ce nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. În consecință, pentru argumentele deja prezentate, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 317A din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2014.