ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 24 aprilie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, ulterior precizată, reclamanții S.A. și S.S.M. au chemat în judecată pe pârâții M.F.P. și Municipiului București, prin primarul general, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii actualizate a prețului achitat de reclamanți pentru apartamentul pe care l-au cumpărat de la Municipiul București, apartament situat în București, sector 4 și pentru care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Au mai solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii pe piața liberă a imobilului edificat de reclamanți cu autorizație legală și, în subsidiar, au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

În final, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Municipiului București la plata daunelor morale. În motivare au arătat că au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București, sector 4, însă contractul de vânzare cumpărare încheiat cu SC A.V.L.B. SA a fost desființat la cererea numitei P.E., căreia i-a fost restituit imobilul prin sentința civilă nr. 2795/1999 a Judecătoriei Sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă. Reclamanții au considerat că, întrucât au ridicat o construcție nouă pe amplasamentul celei vechi pe care o dobândiseră, se impune obligarea pârâților atât la plata contravalorii acelei construcții, cât și la plata prețului plătit pentru vechea construcție.

Ca urmare a conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Sectorului 4 București și Tribunalul București, prin Decizia civilă nr. 2/F din 07 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Anterior acestui moment, la data de 05 decembrie 2007, când dosarul se afla încă pe rolul Tribunalului București, pârâtul M.E.F. a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA. După soluționarea conflictului negativ de competență și înregistrarea Dosarului pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 16747/3/2008, SC A.V.L.B.

SA a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, excepție pe care tribunalul a admis-o la termenul din data de 15 octombrie 2008, pentru motivele menționate în încheierea de ședință de la acel termen. Prin sentința civilă nr. 1627 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanți, a obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți a următoarelor sume: 7.813.918 lei, reprezentând prețul apartamentului, reactualizată în raport cu rata inflației de la 19 septembrie 1996 și până la plata efectivă, și 266.690 euro, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, în echivalent în lei la data plății.

Prin sentință a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata valorii de piață a imobilului. Prin încheierea de la data de 13 ianuarie 2012 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din sentință, în sensul că suma de 7.813.918 este specificată în lei, cum din eroare s-a consemnat. Tribunalul a reținut că legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. este dată în virtutea raportului juridic special de drept substanțial și procesual creat de prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Pe fond, s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat prin efectul admiterii acțiunii în nulitate, conform Deciziei civile nr. 413 din 23 aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 3718/2003, irevocabilă, astfel încât în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pârâtul M.F.P.

este obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii al căror contract de vânzare-cumpărare a fost desființat. În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtului la contravaloarea îmbunătățirilor, Tribunalul a reținut că, în temeiul principiului constituțional al neretroactivității legii, în speța nu este aplicabil art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit căruia, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite.

Astfel, cererea reclamanților este supusă, în ceea ce privește soluționarea sa, legii nemodificate, aplicabile în momentul în care aceștia au învestit instanța cu această acțiune, respectiv, 24 aprilie 2007. Față de aceste considerente, tribunalul a reținut că, potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001 în forma inițială, în vigoare la data introducerii acțiunii, chiriașii au dreptul la despăgubiri cu privire la sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare si utile. Alin. (3) al aceluiași articol prevede următoarele: ”În cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare”.

În cauză, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a reținut preluarea imobilului în litigiu fără titlu valabil. Prin urmare, în temeiul dispozițiilor legale citate, reclamanții, creditori ai obligației de restituire, pot solicita aceste despăgubiri de la persoanele juridice menționate în textul de lege, și nu de la proprietarul deposedat. În baza probelor administrate, Tribunalul a reținut că reclamanții au efectuat până la data obligării prin hotărârea definitivă și irevocabilă la restituirea imobilului către fostul proprietar, o serie de cheltuieli necesare și utile, cheltuieli ce au atras sporirea valorii imobilului (lucrări de consolidare a clădiri, prin măsuri de intervenție la nivelul fundațiilor, continuarea structurii pe verticală, zidărie, pardoseli, înveliș de tablă, etc.) Potrivit calculelor din raportul de expertiză, valoarea actualizată a acestor lucrări de consolidare, renovare și mansardare este de 266.690 euro.

Prima instanță a reținut că aceste lucrări au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor legale privind autorizarea lucrărilor de construire, iar prin Decizia nr. 413 din 23 aprilie 2004, menționată mai sus, s-a reținut buna credință a reclamanților, în ceea ce privește efectuarea consolidării și supraetajării imobilului pentru care se solicită contravaloarea îmbunătățirilor. În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea la plata valorii de piață a imobilului, tribunalul a constatat că, prin admiterea capătului de cerere privind plata valorii reactualizate a îmbunătățirilor aduse imobilului nu mai există temei legal și pentru plata valorii de piață a imobilului, deoarece s-a luat în considerare prejudiciul suferit de reclamanți prin obligarea acestora de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie fostului proprietar.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții S.A., S.M.S. și pârâtul M.F.P. În motivarea apelului declarat de reclamanții S.A. și S.M.S. s-a arătat că Municipiul București, prin primarul general, are calitate procesuală pasivă, deoarece unitatea administrativ teritorială a generat prejudiciul reclamanților, aceștia fiind de bună credință, atât la momentul încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995, cât și la momentul edificării noii construcții. Față de cele arătate, apelanții au solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii, în sensul obligării Municipiului București, prin primarul general, la plata valorii de piață a imobilului. În motivarea apelului declarat de M.F.P.

s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.V.L.B. SA, că în mod greșit a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu apelantul și nu în contradictoriu cu vânzătorul (intimatul Municipiul București), ținut a răspunde pentru evicțiune conform art. 1337 C. civ., că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 (art. 48) și că, pentru sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătățiri, reclamanții trebuie să se îndrepte împotriva numitei P.E. Prin Decizia nr. 324/A din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului M.F.P.

și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, respingând acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin decizia din apel au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la restituirea prețului actualizat și la respingerea capătului de cerere având ca obiect plata valorii de piață a imobilului, iar în temeiul art. 213 alin. (2) C. proc. civ., apelantul M.F.P. a fost obligat la plata sumei de 1.000 lei către expertul E.M.R., cu titlu de diferență onorariu expert. În apel au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcții civile și industriale.

Expertul E.M.R. a stabilit valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului din litigiu, actualizată la zi în condițiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 48 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Pentru stabilirea acestei valori au fost folosite două metode de calcul, ajungându-se la două sume și anume 70.494 euro (după procedura recomandată de către instanță), respectiv 83.124 euro (după procedura propusă de către expert). Diferența dintre cele două proceduri a fost justificată de aplicarea indicilor de inflație în cazul devizelor întocmite, ceea ce a dus la valori mai mari cu aproximativ 10 - 15 % la calculul efectuat conform procedurii agreate de către expert, față de calculul realizat conform procedurii recomandată de către instanță.

Prealabil cercetării fondului apelurilor, Curtea a constatat că cererea de majorare a onorariului de expertiză formulată de către expertul E.M.R. (fila 301 dosar vol. 2) este parțial întemeiată, deoarece costurile aferente efectuării raportului de expertiză tehnico imobiliară în varianta considerată de către instanță ca fiind neconformă cu cerințele Legii nr. 10/2001 nu pot fi incluse în onorariu. În privința expertizei efectuată de către expert după ce acesta a fost chemat în instanță pentru a i se explica aspectele asupra cărora instanța solicită lămuriri, Curtea a constatat că se impune admiterea onorariului, deoarece expertul și-a îndeplinit corect și profesionist sarcinile. Cu această motivare, în baza art. 213 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea a obligat pe apelantul-pârât M.F.P. la plata sumei de 1000 lei către expertul E.M.R., cu titlu de diferență onorariu expert. În ceea ce privește motivele de apel cu care a fost învestită, curtea a reținut că reclamanții S.A. și S.M.S. au fost cumpărători ai unei locuințe în baza Legii nr. 112/1995, iar contractul de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul reclamanților, a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr. 413 din 23 aprilie 2004 a Tribunalului București). În perioada de timp dintre data încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995 și data constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au supraetajat imobilul cumpărat și au efectuat diverse alte lucrări la respectivul imobil.

Prin Decizia civilă nr. 413 din 23 aprilie 2004 s-a reținut că, la data efectuării supraetajării edificiului, pârâții erau proprietarii terenului și ai construcției pe care au supraetajat-o, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate nu fusese constatată încă. Prin aceeași decizie s-a reținut că, deși la momentul cumpărării imobilului în baza Legii nr. 112/1995 reclamanții nu au fost de bună-credință, la momentul supraetajării construcției, aceștia au fost de bună-credință și au avut autorizațiile legale. Față de cele arătate, curtea a apreciat că aspectul relei credințe a cumpărătorului și aspectul bunei-credințe a constructorului au fost stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă și nu pot fi contrazise.

De asemenea, curtea a reținut că nu se poate considera că reclamanții ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 1996 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece respectivul contract a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul întocmirii unui act cu nerespectarea dispozițiilor legale edictate pentru valabila sa încheiere. S-a mai reținut, în considerentele deciziei din apel, că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 și nu dispozițiile art. 50 1 din aceeași lege, în forma ulterioară modificării prin Legea nr. 1/2009. Prin urmare, reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit (fiind chiriași al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă).

Reclamanții nu au dreptul să obțină de la M.F.P. sau de la Municipiul București restituirea valorii de piață a imobilului deoarece, pe de o parte, nu se încadrează în dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, dispozițiile generale relative la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu sunt aplicabile, fiind înlăturate de dispozițiile legii speciale care reglementează răspunderea în situații precum cea din speța dedusă judecății. Totuși, Curtea a reținut că speța dedusă judecății prezintă particularitatea rezultată din faptul edificării unor lucrări de construcții de către reclamanți, cărora, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, li s-a recunoscut calitatea de constructori de bună-credință.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 50 1 din aceeași lege nu reglementează raporturile juridice dintre constructorii de bună-credință, pe de o parte, și stat, unitatea administrativ teritorială sau persoana căreia i s-a restituit imobilul, pe de altă parte, în privința contravalorii despăgubirii pentru lucrările efectuate. Este adevărat că art. 48 din Legea nr. 10/2001 reglementează situația cheltuielilor pentru lucrările necesare și utile efectuate de către chiriași, dar această dispoziție legală nu este aplicabilă, întrucât reclamanții au edificat lucrările ca proprietari, acesta fiind argumentul care a determinat instanța judecătorească, într-un litigiu anterior, să rețină calitatea de constructori de bună-credință.

Art. 48 are în vedere ipoteza chiriașilor, iar art. 50 și art. 50 1 au în vedere ipoteza cumpărătorilor. Cele două articole reglementează situații distincte și nu se situează într-un raport de subsidiaritate. Altfel spus, pentru pretențiile cumpărătorilor ale căror contracte au fost desființate, nereglementate în art. 50 și art. 50 1 , se aplică dreptul comun și nu se aplică prin analogie reglementarea din art. 48. Dreptul comun în materia construirii pe terenul altuia cu propriile materiale se regăsește în art. 492 - 494 C. civ., care reglementează accesiunea reală artificială. Așa fiind, Curtea a reținut că reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat de la M.F.P., iar Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă pe nici unul dintre capetele de cerere formulate de către reclamanți, deoarece reglementarea specială stabilește răspunderea M.F.P., iar dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii sunt înlăturate de la aplicare.

Municipiul București nu este nici persoana în patrimoniul căreia se găsește imobilul, pentru a-i fi aplicabile dispozițiile legale relative la accesiunea reală imobiliară. Curtea a precizat că raporturile juridice dintre reclamanți și persoana îndreptățită, căreia i s-a restituit imobilul, fără ca, până în prezent, să fi intrat în posesia acestuia, nu fac obiectul prezentei cauze, astfel că nu au fost analizate. De asemenea, Curtea a precizat că hotărârea primei instanțe nu conține nicio obligație în sarcina pârâtului Municipiul București. Din formularea dispozitivului hotărârii apelate rezultă că soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata valorii de piață a imobilului a fost pronunțată în contradictoriu cu ambii pârâți, ceea ce, având în vedere considerentele anterioare, este corect.

Pentru motivele arătate, Curtea a respins, ca nefondat, apelul reclamanților. Curtea a admis apelul pârâtului M.F.P., fără a primi susținerile acestuia relative la admiterea cererii de chemare în garanție în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA care, prestând un serviciu în baza unui contract valabil, nu poate fi obligată la restituirea prețului încasat în contra serviciului prestat, contractul de prestări servicii rămânând valabil și fiind pus în executare. Împotriva Deciziei nr. 324/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții S.A., S.M.S. și pârâtul M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții solicită modificarea hotărârii date în apel, în sensul obligării Municipiului București, prin primarul general, la plata valorii de piață a imobilului. Recurenții reclamanți arată că, deși hotărârea instanței de apel se întinde pe 15 pagini, aceasta nu este motivată. Mai arată că judecata s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, în opinia lor fiind culpa Municipiului București că a executat o hotărâre judecătorească în constatare, care nu era susceptibilă de executare și, prin dispoziție administrativă, a restituit un bun care nu se mai afla în patrimoniul său, acesta intrând în circuitul civil. Recurenții apreciază că Decizia nr. 413/2004 a Tribunalului București trebuie interpretată în sensul că, deși s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, s-a respins cererea de restituire a imobilului prin repunerea în situația anterioară, întrucât bunul garaj, fosta proprietate a numitei P.E.

nu mai există, acesta fiind încorporat în noua clădire existentă. Acest aspect rezultă din expertiza existentă în acel dosar și depusă și în pricina de față. Recurenții susțin că au consolidat parterul, au păstrat numai coaja clădirii, au săpat și refăcut totul, cheltuielile fiind practic mai mari ca ale unei construcții noi. Nu se putea restitui către cineva un bun pe care nu l-a avut, deoarece la data naționalizării era un garaj care nu este trecut în actul de proprietate, statul a edificat două camere pe care inițial le-a închiriat și ulterior le-a vândut reclamanților. Nu se pune problema unor simple îmbunătățiri, întrucât imobilul parter nu mai există, ci există un imobil nou. Pârâtul M.F.P.

invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susține următoarele: M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă în cauza, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume, natura obligației reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică: a) Ne aflăm în fața unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, iar statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoană (instituție) răspunzătoare; b) Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.E.F.

Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justa cauza), și nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civil, "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului). Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G.

nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze, cum s-a arătat, un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și M.F.P., care numai administrează fondul cu aceasta destinație. c) Pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novație de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ.

Or, în acest caz, novația nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novația nu se prezumă (art. 1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiee, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novația. Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. Aceste susțineri sunt confirmate chiar și de conduita Primăriei Municipiului București, instituție care s-a comportat ca un adevărat proprietar, întocmind inclusiv acte de dispoziție.

Astfel, primăria a avut calitate de pârât în cadrul acțiunii în revendicare formulată de adevăratul proprietar P.E., prin Consiliul General al Municipiului București, iar ulterior admiterii acțiunii în revendicare, aceeași instituție a emis dispoziția din 1999, prin care s-a restituit în proprietatea d-nei P.E. imobilul în discuție. În ceea ce privește dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, dispoziții care, în opinia instanțelor de fond și de apel se aplică în speță și conferă calitate procesuală pasivă M.F.P., recurentul pârât consideră că acestea nu-și găsesc corespondența în situația particulară din prezenta cauză. Astfel, intenția legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 a fost aceea ca, prin acordarea prețului imobilului, să permită chiriașilor care au fost evinși de adevăratul proprietar să își achiziționeze o locuință în locul celei pierdute în procesul de revendicare (motivare des întâlnită în practica judiciară).

Însă, în prezentul litigiu, reclamanții nu se află în această situație, de a pierde posesia imobilului respectiv, de vreme ce și la acest moment locuiesc în continuare în vilă și chiar construiesc neîncetat din anul 1998. Așadar, reclamanții nu s-au oprit din construit nici după data admiterii acțiunii în revendicare și nici după emiterea dispoziției din 1999, prin care s-a restituit în proprietatea d-nei P.E. imobilul în discuție, ceea ce conduce la concluzia că nu s-au temut niciun moment de evicțiune. De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă a faptului că adevăratul proprietar P.E. a intabulat imobilul pe numele său și nici că reclamanții plătesc acesteia chirie.

Recurentul consideră că ar fi destul de greu, dacă nu imposibil, de stabilit o chirie pentru imobilul în discuție sau de a-l înscrie în cartea funciară pe numele d-nei P.E., întrucât, în cauză a existat o construcție veche care a fost demolată, în locul acesteia fiind realizată o construcție nouă (aspect confirmat de ambele expertize realizate în cauză). În consecință, vechea construcție, proprietatea d-nei P.E., nu mai există la acest moment, iar noua construcție a fost edificată de reclamanți și, prin urmare, se află în proprietatea acestora. Așadar, cum se poate stabili o chirie pentru un imobil care a fost demolat și cum se poate intabula pe numele unei persoane construcția realizată de altă persoană.

Având în vedere aspectele arătate mai sus, recurentul consideră că în speță nu ne regăsim în situația prevăzută de Legea nr. 10/2001, și prin urmare, nu se pot aplica dispozițiile acestei legi speciale. Pe fondul cauzei, recurentul pârât apreciază că în mod eronat Curtea a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P. Astfel, în conformitate cu art. 1337 C. civ., în speță instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. În ceea ce privește obligarea M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei către expertul E.M.R. cu titlu de diferența de onorariu expert, recurentul solicită ca această sumă împreună cu onorariul provizoriu în cuantum de 1.500 lei, pe care l-a achitat cu O.P. la 26 octombrie 2012 (depus în copie la dosarul cauzei) să fie stabilite în sarcina reclamanților. În acest sens, invocă dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și faptul că reclamanții au căzut în pretenții, fiind respins apelul acestora și admis apelul declarat de M.F.P.

Chiar dacă a fost menținută obligația de plata a prețului actualizat în sarcina M.F.P., apelul acestuia a fost admis pe capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, iar expertiza efectuată în cauză, pentru care s-a dispus plata unui onorariu provizoriu de 1.500 lei și diferența de 1.000 lei, a fost încuviințată exclusiv în scopul calculării valorii acestor îmbunătățiri. Față de aceste aspecte, recurentul pârât solicită ca suma de 2.500 lei (1.500 lei +1.000 lei), reprezentând onorariu expert, să fie dispusă în sarcina reclamanților, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

După împlinirea termenului de motivare a recursului, la data de 4 iunie 2014, recurenții reclamanți au depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, invocând nemotivarea soluției de înlăturare a aplicabilității art. 48 din Legea nr. 10/2001, greșita aplicare a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 și aplicarea retroactivă a legii, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție. Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici noi, care au fost formulate după împlinirea termenului de motivare a recursului. Având în vedere prevederile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul trebuie motivat prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, precum și sancțiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv, nulitatea recursului în ipoteza în care nu a fost motivat în termenul legal, Înalta Curte nu se consideră învestită cu motivele de recurs noi, invocate peste termenul legal de motivare a recursului, urmând ca actul procedural intitulat de recurenți „dezvoltarea motivelor de recurs”, depus la 4 iunie 2014, să fie avut în vedere ca fiind concluzii scrise, în limitele și în măsura motivelor de recurs invocate prin memoriul de recurs inițial. Nu poate fi primită susținerea recurenților reclamanți în sensul că modul de aplicare a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului M.F.P. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, ar constitui motiv de ordine publică, ce poate fi invocat și după împlinirea termenului de recurs.

Aceste critici noi vizează aspecte ale judecății care au fost analizate de instanța de apel, iar dacă reclamanții se considerau nedreptățiți prin modul de soluționare a cauzei sub acest aspect, aveau posibilitatea să formuleze critici în termenul de motivare a recursului. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate înăuntrul termenului de recurs, Înalta Curte reține următoarele: I. Afirmația recurenților, reclamanți, în sensul că hotărârea instanței de apel nu este motivată, poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci și dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar.

Or, simpla afirmație că hotărârea nu este motivată, neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate. Astfel cum s-a reținut anterior, critica privind nemotivarea soluției de înlăturare a aplicabilității art. 48 din Legea nr. 10/2001 este formulată după termenul de motivare a recursului, neputând fi luată în considerare. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții solicită modificarea hotărârii date în apel, în sensul obligării Municipiului București, prin primarul general, la plata valorii de piață a imobilului. În opinia recurenților, răspunderea Municipiul București ar fi antrenată ca urmare a faptului că a executat o hotărâre judecătorească în constatare, care nu era susceptibilă de executare și, prin dispoziție administrativă, a restituit un bun care nu se mai afla în patrimoniul său, acesta intrând în circuitul civil.

Cu privire la acest capăt de cerere îndreptat împotriva Municipiului București, instanța de apel a reținut că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, deoarece reglementarea specială (Legea nr. 10/2001) stabilește răspunderea M.F.P., iar dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii sunt înlăturate de la aplicare. Fără a critica, cu argumente juridice, această concluzie a instanței de apel și fără a contesta perspectiva din care instanța de apel a examinat cererea îndreptată împotriva Municipiului București (respectiv, o cerere de despăgubire având izvor contractual, formulată de cumpărătorul evins în contradictoriu cu vânzătorul), recurenții aduc în fața instanței de recurs aspecte care tind la conturarea unei pretinse răspunderi delictuale, generată de fapte imputate pârâtului, pe care acesta le-ar fi săvârșit ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare.

Or, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva Municipiului București ca fiind întemeiată pe răspunderea delictuală, în lipsa indicării unui asemenea temei de drept în cererea de chemare în judecată. Ca atare, susținerile recurenților, referitoare la răspunderea ce ar reveni Municipiului București pentru faptele săvârșite ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu se circumscriu cauzei cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost calificată și examinată de instanțele de fond, neputând fi analizate pentru prima oară de instanța de recurs.

De observat că recurenții nu formulează o critică distinctă în cadru căreia să impute instanțelor neexaminarea, din perspectiva unui anumit temei de drept, a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Municipiul București, ci readuc în discuție în recurs împrejurări de fapt a căror verificare este incompatibilă cu structura acestei căi extraordinare de atac. Susținerile reclamanților referitoare la faptul că imobilul cumpărat a fost transformat în așa măsură încât a devenit un imobil nou nu sunt de natură a schimba soluția pronunțată de instanță în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Instanța de apel a explicat pe larg în cuprinsul considerentelor că, în contextul anulării contractului de vânzare-cumpărare, răspunderea pentru restituirea prețului actualizat plătit de cumpărători la încheierea contractului revine M.F.P., în temeiul normei speciale care înlătură regulile de drept comun în materie de evicțiune, iar în ceea ce privește lucrările efectuate la imobil, indiferent de anvergura acestora, sunt aplicabile regulile de drept comun în materia accesiunii imobiliare artificiale. Nici cu privire la aceste aspecte reținute în considerentele deciziei recurate, reclamanții nu au înțeles să formuleze critici înăuntrul termenului de motivare a recursului. II. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul M.F.P. susține greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive. Contrar susținerilor recurentului, în situația dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă revine M.F.P., potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susținerea recurentului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului este lipsită de substanță, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun atât sub aspectul modalității de dezdăunare prevăzută de art. 50 1 și 50 alin. (2), dar și al titularului obligației de despăgubire.

Calitatea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă din voința legiuitorului, care a instituit obligația M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Atare obligație este justificată de faptul că această instituție este cea care dispune, în condițiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași. În consecință, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate. Norma specială care reglementează obligația de dezdăunare în sarcina M.F.P. derogă de la principiul relativității efectelor contractului, în sensul că, prin voința legiuitorului, în cazul anulării contractului, răspunderea pentru restituirea prețului nu revine vânzătorului, ci este asumată de stat, printr-una dintre structurile sale administrative.

Împrejurarea că raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu conținutul său constând în drepturi și obligații ce revin părților contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o piedică în calea unei reglementări de natura celei conținute în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Instanțele de judecată învestite cu soluționarea acțiunilor întemeiate pe această normă specială sunt chemate să aplice legea, nicidecum să discute argumente de oportunitate a reglementării. Susținând că statul nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a stabili o alta persoană (instituție) răspunzătoare, recurentul pârât contestă însăși atribuția de legiferare prevăzută de Constituție în competența puterii legiuitoare.

În realitate, „terțul” în sarcina căruia legea specială stabilește obligația de dezdăunare nu este o persoană (fizică sau morală) de drept privat (situație în care s-ar putea pune, eventual, problema constituționalității unei astfel de reglementări), ci însuși statul își asumă această sarcină, prin organul său reprezentativ, M.F.P. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc în mod clar atât obligația de restituire, cât și pe cel căruia îi revine această obligație, opinia recurentului în sensul că ar fi fost necesară o mențiune suplimentară prin care să se confere calitate procesuală pasivă M.E.F., neputând fi reținută. Față de formularea lipsită de echivoc a textului legal, nu poate fi avută în vedere nici susținerea potrivit căreia alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 ar viza exclusiv determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză.

Susținea aceluiași recurent, referitoare la novația prin schimbare de debitor și la nesocotirea unor norme C. civ. privind consimțământul expres al creditorului, respectiv, necesitatea ca novația să rezulte din act (nefiind prezumată), relevă confuzia pe care recurentul o face între instituția novației, ca modalitate de transformare a obligațiilor prin convenția părților, și reglementarea prin lege a răspunderii speciale pentru dezdăunarea cumpărătorilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate. Rațiunile de ordin social, economic sau politic ce au stat la baza voinței legiuitorului în adoptarea acestor norme speciale excede controlului instanțelor de judecată, după cum nu poate fi supusă cenzurii în fața instanțelor nici pretinsa contrarietate a legii speciale în raport cu prevederile altei legi, cum este Codul civil.

Împrejurarea că Primăria Municipiului București a avut calitatea de pârât în cadrul acțiunii formulate de adevăratul proprietar P.E., iar ulterior admiterii acțiunii a emis dispoziția din 1999, prin care a restituit acesteia imobilul, nu înlătură aplicarea prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Textul instituie o răspundere obiectivă, care nu este bazată pe vreo culpă a M.F.P. și nici nu este condiționată de cadrul procesual în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească de desființare a contractului de vânzare-cumpărare.

Mai susține recurentul pârât că dispozițiile Legii nr. 10/2001nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece intenția legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 a fost aceea ca, prin acordarea prețului imobilului, să permită chiriașilor care au fost evinși de adevăratul proprietar să își achiziționeze o locuință în locul celei pierdute în procesul de revendicare, iar în prezentul litigiu, reclamanții nu se află în această situație, de vreme ce și la acest moment locuiesc în continuare în imobil. Cu privire la acest argument, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001nu condiționează restituirea prețului actualizat de împrejurarea de fapt constând în pierderea folosinței imobilului, fiind suficientă, pentru a se putea promova acțiunea în restituirea prețului, desființarea contractului de vânzare-cumpărare, ca situație de drept.

Faptul că reclamanții au continuat să construiască după data admiterii acțiunii în revendicare constituie o împrejurare de fapt care nu poate fi verificată în această fază procesuală și nici nu prezintă relevanță din perspectiva interesului și limitelor în care recurentul pârât poate critica hotărârea recurată (nefiind stabilită în sarcina acestuia vreo obligație de plată pentru adăugirile și îmbunătățirile aduse imobilului). De asemenea, nu este relevant, în contextul limitelor în care recurentul pârât M.F.P. poate formula critici în recurs, faptul că P.E. a intabulat sau nu imobilul pe numele său și nici că reclamanții plătesc sau nu chirie. Nu interesează în prezenta cauză modalitatea în care se va stabili chiria pentru imobilul restituit fostei proprietare și nu formează obiectul pricinii rezolvarea raporturilor dintre actuala proprietară și reclamanți.

Nici dispozițiile art. 1337 C. civ., privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui terț, nu pot fi avute în vedere, întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă specială, înlătură de la aplicare normele de drept comun în materie de evicțiune, potrivit principiului specialia generalibus derogant. În ceea ce privește solicitarea recurentului pârât ca suma de 2.500 lei (1.500 lei +1.000 lei), reprezentând onorariu expert, să fie dispusă în sarcina reclamanților, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Proba cu expertiza a fost dispusă de instanța de apel, din oficiu, prin încheierea din 13 septembrie 2012. Prin aceeași încheiere s-a stabilit onorariul în sarcina pârâtului M.F.P.

Ulterior, instanța a încuviințat cererea expertului pentru suplimentarea onorariului, diferența de plată revenind tot în sarcina părții căreia i s-a stabilit această obligație, respectiv, M.F.P. Argumentul bazat pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în sensul că reclamanții, care au căzut în pretenții (fiind respins apelul acestora și admis apelul declarat de M.F.P.), ar trebui să plătească această sumă pârâtului M.F.P. cu titlu de cheltuieli de judecată, ar fi putut fi luat în considerare în măsura în care instanța de apel ar fi fost învestită de pârât cu o cerere în acest sens. Or, pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel, iar potrivit principiului disponibilității, instanța nu putea dispune din oficiu obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte nu poate soluționa o astfel de cerere formulată pentru prima oară direct în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, instanța verifică legalitatea deciziei recurate, sub aspectul soluției pronunțate în limitele învestirii. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.A. și S.M.S. și de pârâtul M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 324/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.