ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1763/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 24

aprilie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, ulterior precizată,

reclamanții S.A. și S.S.M. au chemat în judecată pe pârâții M.F.P. și

Municipiului București, prin primarul general, solicitând obligarea acestora la

plata contravalorii actualizate a prețului achitat de reclamanți pentru

apartamentul pe care l-au cumpărat de la Municipiul București, apartament

situat în București, sector 4 și pentru care s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare. Au mai solicitat obligarea pârâților la plata

contravalorii pe piața liberă a imobilului edificat de reclamanți cu

autorizație legală și, în subsidiar, au solicitat obligarea pârâților la plata

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului. În final, reclamanții au

solicitat obligarea pârâtului Municipiului București la plata daunelor morale.

În motivare au arătat

că au dobândit în baza Legii nr. 112/1995 imobilul situat în București, sector

4, însă contractul de vânzare cumpărare încheiat cu SC A.V.L.B. SA a fost

desființat la cererea numitei P.E., căreia i-a fost restituit imobilul prin

sentința civilă nr. 2795/1999 a Judecătoriei Sectorului 4 București, definitivă

și irevocabilă. Reclamanții au considerat că, întrucât au ridicat o construcție

nouă pe amplasamentul celei vechi pe care o dobândiseră, se impune obligarea

pârâților atât la plata contravalorii acelei construcții, cât și la plata

prețului plătit pentru vechea construcție.

Ca urmare a

conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Sectorului 4

București și Tribunalul București, prin Decizia civilă nr. 2/F din 07 februarie

2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, s-a stabilit competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Anterior acestui

moment, la data de 05 decembrie 2007, când dosarul se afla încă pe rolul

Tribunalului București, pârâtul M.E.F. a formulat cerere de chemare în garanție

în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA.

După soluționarea

conflictului negativ de competență și înregistrarea Dosarului pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 16747/3/2008, SC A.V.L.B.

SA a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, excepție pe care

tribunalul a admis-o la termenul din data de 15 octombrie 2008, pentru motivele

menționate în încheierea de ședință de la acel termen.

Prin sentința civilă nr.

1627 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a

respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.,

a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanți, a obligat pârâtul M.F.P.

la plata către reclamanți a următoarelor sume: 7.813.918 lei, reprezentând

prețul apartamentului, reactualizată în raport cu rata inflației de la 19

septembrie 1996 și până la plata efectivă, și 266.690 euro, reprezentând

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, în echivalent în

lei la data plății. Prin sentință a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de

obligare a pârâtului la plata valorii de piață a imobilului.

Prin încheierea de la

data de 13 ianuarie 2012 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din sentință,

în sensul că suma de 7.813.918 este specificată în lei, cum din eroare s-a

consemnat.

Tribunalul a reținut

că legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. este dată în virtutea raportului

juridic special de drept substanțial și procesual creat de prevederile art. 51 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pe fond, s-a reținut că

actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat prin

efectul admiterii acțiunii în nulitate, conform Deciziei civile nr. 413 din 23

aprilie 2004, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 3718/2003, irevocabilă,

astfel încât în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora pârâtul M.F.P. este obligat la restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii al căror contract de vânzare-cumpărare

a fost desființat.

În ceea ce privește

cererea reclamanților de obligare a pârâtului la contravaloarea îmbunătățirilor,

Tribunalul a reținut că, în temeiul principiului constituțional al

neretroactivității legii, în speța nu este aplicabil art. 48 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, așa cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 1/2009,

potrivit căruia, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau

fără titlu, obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite. Astfel,

cererea reclamanților este supusă, în ceea ce privește soluționarea sa, legii

nemodificate, aplicabile în momentul în care aceștia au învestit instanța cu

această acțiune, respectiv, 24 aprilie 2007.

Față de aceste

considerente, tribunalul a reținut că, potrivit art. 49 din Legea nr. 10/2001

în forma inițială, în vigoare la data introducerii acțiunii, chiriașii au

dreptul la despăgubiri cu privire la sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare si utile. Alin. (3) al

aceluiași articol prevede următoarele: ”În cazul în care imobilul care se

restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine

statului sau unității deținătoare”.

În cauză, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a reținut preluarea

imobilului în litigiu fără titlu valabil. Prin urmare, în temeiul dispozițiilor

legale citate, reclamanții, creditori ai obligației de restituire, pot solicita

aceste despăgubiri de la persoanele juridice menționate în textul de lege, și nu

de la proprietarul deposedat.

În baza probelor

administrate, Tribunalul a reținut că reclamanții au efectuat până la data

obligării prin hotărârea definitivă și irevocabilă la restituirea imobilului

către fostul proprietar, o serie de cheltuieli necesare și utile, cheltuieli ce

au atras sporirea valorii imobilului (lucrări de consolidare a clădiri, prin măsuri

de intervenție la nivelul fundațiilor, continuarea structurii pe verticală,

zidărie, pardoseli, înveliș de tablă, etc.) Potrivit calculelor din raportul de

expertiză, valoarea actualizată a acestor lucrări de consolidare, renovare și

mansardare este de 266.690 euro.

Prima instanță a

reținut că aceste lucrări au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor legale

privind autorizarea lucrărilor de construire, iar prin Decizia nr. 413 din 23

aprilie 2004, menționată mai sus, s-a reținut buna credință a reclamanților, în

ceea ce privește efectuarea consolidării și supraetajării imobilului pentru

care se solicită contravaloarea îmbunătățirilor.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea la plata valorii

de piață a imobilului, tribunalul a constatat că, prin admiterea capătului de

cerere privind plata valorii reactualizate a îmbunătățirilor aduse imobilului

nu mai există temei legal și pentru plata valorii de piață a imobilului,

deoarece s-a luat în considerare prejudiciul suferit de reclamanți prin

obligarea acestora de a lăsa imobilul în deplină proprietate și liniștită

posesie fostului proprietar.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel reclamanții S.A., S.M.S. și pârâtul M.F.P.

În motivarea apelului

declarat de reclamanții S.A. și S.M.S. s-a arătat că Municipiul București, prin

primarul general, are calitate procesuală pasivă, deoarece unitatea

administrativ teritorială a generat prejudiciul reclamanților, aceștia fiind de

bună credință, atât la momentul încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995,

cât și la momentul edificării noii construcții. Față de cele arătate, apelanții

au solicitat admiterea apelului și modificarea hotărârii, în sensul obligării

Municipiului București, prin primarul general, la plata valorii de piață a

imobilului.

În motivarea apelului

declarat de M.F.P. s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A.V.L.B. SA, că în mod greșit

a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu apelantul și nu în contradictoriu

cu vânzătorul (intimatul Municipiul București), ținut a răspunde pentru

evicțiune conform art. 1337 C. civ., că prima instanță a făcut o greșită

aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 (art.

48) și că, pentru sporul de valoare adus imobilului, prin îmbunătățiri,

reclamanții trebuie să se îndrepte împotriva numitei P.E.

Prin Decizia nr. 324/A

din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului M.F.P. și a schimbat în

parte sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a M.F.P. cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, respingând acest

capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Prin decizia din apel

au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la restituirea prețului

actualizat și la respingerea capătului de cerere având ca obiect plata valorii

de piață a imobilului, iar în temeiul art. 213 alin. (2) C. proc. civ.,

apelantul M.F.P. a fost obligat la plata sumei de 1.000 lei către expertul E.M.R.,

cu titlu de diferență onorariu expert.

În apel au fost

administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică în specialitatea

construcții civile și industriale.

Expertul E.M.R. a

stabilit valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului din

litigiu, actualizată la zi în condițiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

și art. 48 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Pentru stabilirea acestei valori au fost

folosite două metode de calcul, ajungându-se la două sume și anume 70.494 euro

(după procedura recomandată de către instanță), respectiv 83.124 euro (după

procedura propusă de către expert). Diferența dintre cele două proceduri a fost

justificată de aplicarea indicilor de inflație în cazul devizelor întocmite,

ceea ce a dus la valori mai mari cu aproximativ 10 - 15 % la calculul efectuat

conform procedurii agreate de către expert, față de calculul realizat conform

procedurii recomandată de către instanță.

Prealabil cercetării

fondului apelurilor, Curtea a constatat că cererea de majorare a onorariului de

expertiză formulată de către expertul E.M.R. (fila 301 dosar vol. 2) este

parțial întemeiată, deoarece costurile aferente efectuării raportului de

expertiză tehnico imobiliară în varianta considerată de către instanță ca fiind

neconformă cu cerințele Legii nr. 10/2001 nu pot fi incluse în onorariu.

În privința

expertizei efectuată de către expert după ce acesta a fost chemat în instanță

pentru a i se explica aspectele asupra cărora instanța solicită lămuriri,

Curtea a constatat că se impune admiterea onorariului, deoarece expertul și-a

îndeplinit corect și profesionist sarcinile.

Cu această motivare,

în baza art. 213 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a obligat pe apelantul-pârât M.F.P.

la plata sumei de 1000 lei către expertul E.M.R., cu titlu de diferență

onorariu expert.

În ceea ce privește

motivele de apel cu care a fost învestită, curtea a reținut că reclamanții S.A.

și S.M.S. au fost cumpărători ai unei locuințe în baza Legii nr. 112/1995, iar

contractul de vânzare-cumpărare, care a constituit titlul reclamanților, a fost

constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia civilă nr.

413 din 23 aprilie 2004 a Tribunalului București).

În perioada de timp

dintre data încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995 și data

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții

au supraetajat imobilul cumpărat și au efectuat diverse alte lucrări la

respectivul imobil.

Prin Decizia civilă nr.

413 din 23 aprilie 2004 s-a reținut că, la data efectuării supraetajării

edificiului, pârâții erau proprietarii terenului și ai construcției pe care au

supraetajat-o, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate

nu fusese constatată încă. Prin aceeași decizie s-a reținut că, deși la

momentul cumpărării imobilului în baza Legii nr. 112/1995 reclamanții nu au

fost de bună-credință, la momentul supraetajării construcției, aceștia au fost

de bună-credință și au avut autorizațiile legale.

Față de cele arătate,

curtea a apreciat că aspectul relei credințe a cumpărătorului și aspectul

bunei-credințe a constructorului au fost stabilite prin hotărâre judecătorească

irevocabilă și nu pot fi contrazise. De asemenea, curtea a reținut că nu se

poate considera că reclamanții ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare din

1996 cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece respectivul

contract a fost constatat nul absolut prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

iar nulitatea este sancțiunea care intervine în cazul întocmirii unui act cu

nerespectarea dispozițiilor legale edictate pentru valabila sa încheiere.

S-a mai reținut, în

considerentele deciziei din apel, că, în speță, sunt incidente dispozițiile art.

50 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 și nu dispozițiile art. 50

1

din

aceeași lege, în forma ulterioară modificării prin Legea nr. 1/2009. Prin

urmare, reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat plătit (fiind

chiriași al căror contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă).

Reclamanții nu au

dreptul să obțină de la M.F.P. sau de la Municipiul București restituirea

valorii de piață a imobilului deoarece, pe de o parte, nu se încadrează în

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte,

dispozițiile generale relative la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu

sunt aplicabile, fiind înlăturate de dispozițiile legii speciale care

reglementează răspunderea în situații precum cea din speța dedusă judecății.

Totuși, Curtea a

reținut că speța dedusă judecății prezintă particularitatea rezultată din

faptul edificării unor lucrări de construcții de către reclamanți, cărora, prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, li s-a recunoscut calitatea de constructori

de bună-credință.

Dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile art. 50

1

din aceeași lege nu

reglementează raporturile juridice dintre constructorii de bună-credință, pe de

o parte, și stat, unitatea administrativ teritorială sau persoana căreia i s-a

restituit imobilul, pe de altă parte, în privința contravalorii despăgubirii

pentru lucrările efectuate. Este adevărat că art. 48 din Legea nr. 10/2001

reglementează situația cheltuielilor pentru lucrările necesare și utile

efectuate de către chiriași, dar această dispoziție legală nu este aplicabilă,

întrucât reclamanții au edificat lucrările ca proprietari, acesta fiind

argumentul care a determinat instanța judecătorească, într-un litigiu anterior,

să rețină calitatea de constructori de bună-credință. Art. 48 are în vedere ipoteza

chiriașilor, iar art. 50 și art. 50

1

au în vedere ipoteza

cumpărătorilor. Cele două articole reglementează situații distincte și nu se

situează într-un raport de subsidiaritate. Altfel spus, pentru pretențiile

cumpărătorilor ale căror contracte au fost desființate, nereglementate în art. 50

și art. 50

1

, se aplică dreptul comun și nu se aplică prin analogie

reglementarea din art. 48. Dreptul comun în materia construirii pe terenul

altuia cu propriile materiale se regăsește în art. 492 - 494 C. civ., care

reglementează accesiunea reală artificială.

Așa fiind, Curtea a reținut

că reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat de la M.F.P., iar Municipiul

București nu are calitate procesuală pasivă pe nici unul dintre capetele de

cerere formulate de către reclamanți, deoarece reglementarea specială

stabilește răspunderea M.F.P., iar dispozițiile dreptului comun în materia

evicțiunii sunt înlăturate de la aplicare. Municipiul București nu este nici

persoana în patrimoniul căreia se găsește imobilul, pentru a-i fi aplicabile

dispozițiile legale relative la accesiunea reală imobiliară.

Curtea a precizat că

raporturile juridice dintre reclamanți și persoana îndreptățită, căreia i s-a

restituit imobilul, fără ca, până în prezent, să fi intrat în posesia acestuia,

nu fac obiectul prezentei cauze, astfel că nu au fost analizate.

De asemenea, Curtea a

precizat că hotărârea primei instanțe nu conține nicio obligație în sarcina

pârâtului Municipiul București. Din formularea dispozitivului hotărârii apelate

rezultă că soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata

valorii de piață a imobilului a fost pronunțată în contradictoriu cu ambii

pârâți, ceea ce, având în vedere considerentele anterioare, este corect.

Pentru motivele arătate,

Curtea a respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Curtea a admis apelul

pârâtului M.F.P., fără a primi susținerile acestuia relative la admiterea

cererii de chemare în garanție în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA care,

prestând un serviciu în baza unui contract valabil, nu poate fi obligată la

restituirea prețului încasat în contra serviciului prestat, contractul de

prestări servicii rămânând valabil și fiind pus în executare.

Împotriva Deciziei

nr. 324/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, au declarat recurs reclamanții S.A., S.M.S. și pârâtul M.F.P.,

reprezentat de D.G.R.F.P. București.

Invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții solicită

modificarea hotărârii date în apel, în sensul obligării Municipiului București,

prin primarul general, la plata valorii de piață a imobilului.

Recurenții reclamanți

arată că, deși hotărârea instanței de apel se întinde pe 15 pagini, aceasta nu

este motivată.

Mai arată că judecata

s-a făcut cu aplicarea greșită a legii, în opinia lor fiind culpa Municipiului

București că a executat o hotărâre judecătorească în constatare, care nu era

susceptibilă de executare și, prin dispoziție administrativă, a restituit un

bun care nu se mai afla în patrimoniul său, acesta intrând în circuitul civil.

Recurenții apreciază că

Decizia nr. 413/2004 a Tribunalului București trebuie interpretată în sensul că,

deși s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, s-a respins

cererea de restituire a imobilului prin repunerea în situația anterioară,

întrucât bunul garaj, fosta proprietate a numitei P.E. nu mai există, acesta

fiind încorporat în noua clădire existentă. Acest aspect rezultă din expertiza

existentă în acel dosar și depusă și în pricina de față. Recurenții susțin că au

consolidat parterul, au păstrat numai coaja clădirii, au săpat și refăcut totul,

cheltuielile fiind practic mai mari ca ale unei construcții noi. Nu se putea

restitui către cineva un bun pe care nu l-a avut, deoarece la data

naționalizării era un garaj care nu este trecut în actul de proprietate, statul

a edificat două camere pe care inițial le-a închiriat și ulterior le-a vândut

reclamanților. Nu se pune problema unor simple îmbunătățiri, întrucât imobilul

parter nu mai există, ci există un imobil nou.

Pârâtul M.F.P. invocă

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia susține următoarele:

M.F.P. nu are calitate

procesuală pasivă în cauza, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare

cumpărare. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta

produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici

dăuna unui terț.

Stabilirea calității

procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de

drept substanțial, anume, natura obligației reprezentând prețul actualizat, mai

precis izvorul acestei obligații.

Obligația de

restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile

efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât

părțile raportului juridic trebuie sa ajungă în situația în care acel act nu

s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă

cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere

prețul actualizat. Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan

procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune,

decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, nicidecum M.F.P., atât

pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus

judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în

baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași

premisă juridică:

a) Ne aflăm în fața

unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, iar statul nu

poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect

juridic, o alta persoană (instituție) răspunzătoare;

b) Prevederile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care

să se acorde calitate procesuală pasivă M.E.F. Într-adevăr, în cadrul Legii nr.

10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar,

instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din

formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului

juridic licit (îmbogățirea fără justa cauza), și nu ale unui act juridic

(contractul fiind, conform art. 969 C. civil, "legea părților",

neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba

de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității

contractului).

Prin modificarea alin.

(3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a

urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor

care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin

aceasta să se creeze, cum s-a arătat, un raport obligațional direct între

persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat

corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și M.F.P., care

numai administrează fondul cu aceasta destinație.

c) Pentru a reține

opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă

a M.F.P. în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente

juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novație de debitor, conform art.

1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz, novația nu operează fără consimțământul

expres al creditorului (art. 1132 C. civ.) și, în plus, novația nu se prezumă (art.

1130 C. civ.). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în

interes general, schimbarea unui debitor prin novațiee, la respectarea normelor

dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novația.

Prin urmare, Primăria

Municipiului București, prin mandatar, are calitate procesuală pasivă în cauza

dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

Aceste susțineri sunt

confirmate chiar și de conduita Primăriei Municipiului București, instituție

care s-a comportat ca un adevărat proprietar, întocmind inclusiv acte de

dispoziție.

Astfel, primăria a

avut calitate de pârât în cadrul acțiunii în revendicare formulată de

adevăratul proprietar P.E., prin Consiliul General al Municipiului București,

iar ulterior admiterii acțiunii în revendicare, aceeași instituție a emis

dispoziția din 1999, prin care s-a restituit în proprietatea d-nei P.E.

imobilul în discuție.

În ceea ce privește

dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, dispoziții care, în opinia instanțelor

de fond și de apel se aplică în speță și conferă calitate procesuală pasivă M.F.P.,

recurentul pârât consideră că acestea nu-și găsesc corespondența în situația

particulară din prezenta cauză.

Astfel, intenția

legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 a fost aceea ca, prin

acordarea prețului imobilului, să permită chiriașilor care au fost evinși de

adevăratul proprietar să își achiziționeze o locuință în locul celei pierdute

în procesul de revendicare (motivare des întâlnită în practica judiciară).

Însă, în prezentul

litigiu, reclamanții nu se află în această situație, de a pierde posesia

imobilului respectiv, de vreme ce și la acest moment locuiesc în continuare în

vilă și chiar construiesc neîncetat din anul 1998.

Așadar, reclamanții

nu s-au oprit din construit nici după data admiterii acțiunii în revendicare și

nici după emiterea dispoziției din 1999, prin care s-a restituit în

proprietatea d-nei P.E. imobilul în discuție, ceea ce conduce la concluzia că

nu s-au temut niciun moment de evicțiune.

De altfel, la dosarul

cauzei nu există nicio dovadă a faptului că adevăratul proprietar P.E. a

intabulat imobilul pe numele său și nici că reclamanții plătesc acesteia

chirie.

Recurentul consideră

că ar fi destul de greu, dacă nu imposibil, de stabilit o chirie pentru

imobilul în discuție sau de a-l înscrie în cartea funciară pe numele d-nei P.E.,

întrucât, în cauză a existat o construcție veche care a fost demolată, în locul

acesteia fiind realizată o construcție nouă (aspect confirmat de ambele

expertize realizate în cauză).

În consecință, vechea

construcție, proprietatea d-nei P.E., nu mai există la acest moment, iar noua

construcție a fost edificată de reclamanți și, prin urmare, se află în

proprietatea acestora. Așadar, cum se poate stabili o chirie pentru un imobil

care a fost demolat și cum se poate intabula pe numele unei persoane construcția

realizată de altă persoană.

Având în vedere

aspectele arătate mai sus, recurentul consideră că în speță nu ne regăsim în

situația prevăzută de Legea nr. 10/2001, și prin urmare, nu se pot aplica

dispozițiile acestei legi speciale.

Pe fondul cauzei, recurentul

pârât apreciază că în mod eronat Curtea a reținut în considerentele hotărârii

recurate faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie

suportat de M.F.P.

Astfel, în

conformitate cu art. 1337 C. civ., în speță instanța ar fi trebuit să instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau parțială prin fapta unui

terț.

Aceasta dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea

în prezenta cauza a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților

de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului

de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburarea de

drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate

fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acțiune nu

există culpa acestei instituții.

În ceea ce privește

obligarea M.F.P. la plata sumei de 1.000 lei către expertul E.M.R. cu titlu de

diferența de onorariu expert, recurentul solicită ca această sumă împreună cu

onorariul provizoriu în cuantum de 1.500 lei, pe care l-a achitat cu O.P. la 26

octombrie 2012 (depus în copie la dosarul cauzei) să fie stabilite în sarcina

reclamanților.

În acest sens, invocă

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și faptul că reclamanții au căzut în

pretenții, fiind respins apelul acestora și admis apelul declarat de M.F.P.

Chiar dacă a fost

menținută obligația de plata a prețului actualizat în sarcina M.F.P., apelul acestuia

a fost admis pe capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, iar expertiza efectuată în cauză,

pentru care s-a dispus plata unui onorariu provizoriu de 1.500 lei și diferența

de 1.000 lei, a fost încuviințată exclusiv în scopul calculării valorii acestor

îmbunătățiri.

Față de aceste

aspecte, recurentul pârât solicită ca suma de 2.500 lei (1.500 lei +1.000 lei),

reprezentând onorariu expert, să fie dispusă în sarcina reclamanților, în

temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

După împlinirea

termenului de motivare a recursului,

la data de 4 iunie 2014, recurenții

reclamanți au depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, invocând

nemotivarea soluției de înlăturare a aplicabilității art. 48 din Legea nr. 10/2001,

greșita aplicare a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 și aplicarea

retroactivă a legii, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție. Înalta

Curte constată că acestea reprezintă critici noi, care au fost formulate după

împlinirea termenului de motivare a recursului.

Având în vedere

prevederile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul trebuie

motivat prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

precum și sancțiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv,

nulitatea recursului în ipoteza în care nu a fost motivat în termenul legal,

Înalta Curte nu se consideră învestită cu motivele de recurs noi, invocate

peste termenul legal de motivare a recursului, urmând ca actul procedural

intitulat de recurenți „dezvoltarea motivelor de recurs”, depus la 4 iunie

2014, să fie avut în vedere ca fiind concluzii scrise, în limitele și în măsura

motivelor de recurs invocate prin memoriul de recurs inițial.

Nu poate fi primită

susținerea recurenților reclamanți în sensul că modul de aplicare a

prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește cererea de

obligare a pârâtului M.F.P. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului,

ar constitui motiv de ordine publică, ce poate fi invocat și după împlinirea

termenului de recurs. Aceste critici noi vizează aspecte ale judecății care au

fost analizate de instanța de apel, iar dacă reclamanții se considerau

nedreptățiți prin modul de soluționare a cauzei sub acest aspect, aveau

posibilitatea să formuleze critici în termenul de motivare a recursului.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate înăuntrul termenului de

recurs, Înalta Curte reține următoarele:

I. Afirmația

recurenților, reclamanți, în sensul că hotărârea instanței de apel nu este

motivată, poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., însă nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este

dezvoltată. Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este

suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci și dezvoltarea acestuia, în

sensul expunerii argumentelor logico-juridice de natură a contura critica de

nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a

controlului judiciar. Or, simpla afirmație că hotărârea nu este motivată,

neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei

critici de nelegalitate.

Astfel cum s-a

reținut anterior, critica privind nemotivarea soluției de înlăturare a

aplicabilității art. 48 din Legea nr. 10/2001 este formulată după termenul de

motivare a recursului, neputând fi luată în considerare.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții solicită

modificarea hotărârii date în apel, în sensul obligării Municipiului București,

prin primarul general, la plata valorii de piață a imobilului.

În opinia

recurenților, răspunderea Municipiul București ar fi antrenată ca urmare a

faptului că a executat o hotărâre judecătorească în constatare, care nu era

susceptibilă de executare și, prin dispoziție administrativă, a restituit un

bun care nu se mai afla în patrimoniul său, acesta intrând în circuitul civil.

Cu privire la acest

capăt de cerere îndreptat împotriva Municipiului București, instanța de apel a

reținut că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, deoarece

reglementarea specială (Legea nr. 10/2001) stabilește răspunderea M.F.P., iar

dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii sunt înlăturate de la

aplicare.

Fără a critica, cu

argumente juridice, această concluzie a instanței de apel și fără a contesta

perspectiva din care instanța de apel a examinat cererea îndreptată împotriva

Municipiului București (respectiv, o cerere de despăgubire având izvor

contractual, formulată de cumpărătorul evins în contradictoriu cu vânzătorul), recurenții

aduc în fața instanței de recurs aspecte care tind la conturarea unei pretinse

răspunderi delictuale, generată de fapte imputate pârâtului, pe care acesta

le-ar fi săvârșit ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare.

Or, nici prima

instanță și nici instanța de apel nu au analizat cererea de chemare în judecată

îndreptată împotriva Municipiului București ca fiind întemeiată pe răspunderea

delictuală, în lipsa indicării unui asemenea temei de drept în cererea de

chemare în judecată.

Ca atare, susținerile

recurenților, referitoare la răspunderea ce ar reveni Municipiului București

pentru faptele săvârșite ulterior anulării contractului de vânzare-cumpărare

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu se circumscriu cauzei cererii de

chemare în judecată, astfel cum a fost calificată și examinată de instanțele de

fond, neputând fi analizate pentru prima oară de instanța de recurs.

De observat că

recurenții nu formulează o critică distinctă în cadru căreia să impute

instanțelor neexaminarea, din perspectiva unui anumit temei de drept, a cererii

de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Municipiul București, ci

readuc în discuție în recurs împrejurări de fapt a căror verificare este

incompatibilă cu structura acestei căi extraordinare de atac.

Susținerile

reclamanților referitoare la faptul că imobilul cumpărat a fost transformat în

așa măsură încât a devenit un imobil nou nu sunt de natură a schimba soluția

pronunțată de instanță în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Instanța de apel a explicat pe larg în cuprinsul considerentelor că, în

contextul anulării contractului de vânzare-cumpărare, răspunderea pentru

restituirea prețului actualizat plătit de cumpărători la încheierea

contractului revine M.F.P., în temeiul normei speciale care înlătură regulile

de drept comun în materie de evicțiune, iar în ceea ce privește lucrările

efectuate la imobil, indiferent de anvergura acestora, sunt aplicabile regulile

de drept comun în materia accesiunii imobiliare artificiale. Nici cu privire la

aceste aspecte reținute în considerentele deciziei recurate, reclamanții nu au

înțeles să formuleze critici înăuntrul termenului de motivare a recursului.

II. În cadrul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul M.F.P. susține

greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive.

Contrar susținerilor

recurentului, în situația dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă revine M.F.P.,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susținerea recurentului în

sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului este lipsită de substanță, nefiind un argument

fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea

prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile

Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun atât sub

aspectul modalității de dezdăunare prevăzută de art. 50

1

și 50 alin. (2), dar și al titularului

obligației de despăgubire.

Calitatea

procesuală pasivă a M.F.P. rezultă din voința legiuitorului, care a instituit

obligația M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la

încheierea contractului. Atare obligație este justificată de faptul că această

instituție este cea care dispune, în condițiile legii, de fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost

virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași. În

consecință, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca

nefondate.

Norma specială care

reglementează obligația de dezdăunare în sarcina M.F.P. derogă de la principiul

relativității efectelor contractului, în sensul că, prin voința legiuitorului,

în cazul anulării contractului, răspunderea pentru restituirea prețului nu

revine vânzătorului, ci este asumată de stat, printr-una dintre structurile

sale administrative.

Împrejurarea că

raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu

conținutul său constând în drepturi și obligații ce revin părților

contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o

piedică în calea unei reglementări de natura celei conținute în art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Instanțele de

judecată învestite cu soluționarea acțiunilor întemeiate pe această normă

specială sunt chemate să aplice legea, nicidecum să discute argumente de

oportunitate a reglementării.

Susținând că statul

nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a

stabili o alta persoană (instituție) răspunzătoare, recurentul pârât contestă

însăși atribuția de legiferare prevăzută de Constituție în competența puterii

legiuitoare.

În realitate,

„terțul” în sarcina căruia legea specială stabilește obligația de dezdăunare nu

este o persoană (fizică sau morală) de drept privat (situație în care s-ar

putea pune, eventual, problema constituționalității unei astfel de

reglementări), ci însuși statul își asumă această sarcină, prin organul său

reprezentativ, M.F.P.

Prevederile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc în mod clar atât obligația de restituire,

cât și pe cel căruia îi revine această obligație, opinia recurentului în sensul

că ar fi fost necesară o mențiune suplimentară prin care să se confere calitate

procesuală pasivă M.E.F., neputând fi reținută.

Față de formularea

lipsită de echivoc a textului legal, nu poate fi avută în vedere nici

susținerea potrivit căreia alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 ar viza

exclusiv determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor

care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză.

Susținea aceluiași

recurent, referitoare la novația prin schimbare de debitor și la nesocotirea

unor norme C. civ. privind consimțământul expres al creditorului, respectiv,

necesitatea ca novația să rezulte din act (nefiind prezumată), relevă confuzia

pe care recurentul o face între instituția novației, ca modalitate de

transformare a obligațiilor prin convenția părților, și reglementarea prin lege

a răspunderii speciale pentru dezdăunarea cumpărătorilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate.

Rațiunile de ordin

social, economic sau politic ce au stat la baza voinței legiuitorului în

adoptarea acestor norme speciale excede controlului instanțelor de judecată,

după cum nu poate fi supusă cenzurii în fața instanțelor nici pretinsa

contrarietate a legii speciale în raport cu prevederile altei legi, cum este

Codul civil.

Împrejurarea că Primăria

Municipiului București a avut calitatea de pârât în cadrul acțiunii formulate

de adevăratul proprietar P.E., iar ulterior admiterii acțiunii a emis dispoziția

din 1999, prin care a restituit acesteia imobilul, nu înlătură aplicarea

prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Textul instituie o

răspundere obiectivă, care nu este bazată pe vreo culpă a M.F.P. și nici nu

este condiționată de cadrul procesual în care s-a pronunțat hotărârea

judecătorească de desființare a contractului de vânzare-cumpărare.

Mai susține

recurentul pârât că dispozițiile Legii nr. 10/2001nu sunt aplicabile în

prezenta cauză, deoarece intenția legiuitorului la momentul promulgării Legii nr.

10/2001 a fost aceea ca, prin acordarea prețului imobilului, să permită

chiriașilor care au fost evinși de adevăratul proprietar să își achiziționeze o

locuință în locul celei pierdute în procesul de revendicare, iar în prezentul

litigiu, reclamanții nu se află în această situație, de vreme ce și la acest

moment locuiesc în continuare în imobil.

Cu privire la acest

argument, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001nu condiționează restituirea prețului actualizat de împrejurarea de fapt

constând în pierderea folosinței imobilului, fiind suficientă, pentru a se

putea promova acțiunea în restituirea prețului, desființarea contractului de

vânzare-cumpărare, ca situație de drept.

Faptul că reclamanții

au continuat să construiască după data admiterii acțiunii în revendicare constituie

o împrejurare de fapt care nu poate fi verificată în această fază procesuală și

nici nu prezintă relevanță din perspectiva interesului și limitelor în care

recurentul pârât poate critica hotărârea recurată (nefiind stabilită în sarcina

acestuia vreo obligație de plată pentru adăugirile și îmbunătățirile aduse

imobilului).

De asemenea, nu este

relevant, în contextul limitelor în care recurentul pârât M.F.P. poate formula

critici în recurs, faptul că P.E. a intabulat sau nu imobilul pe numele său și

nici că reclamanții plătesc sau nu chirie. Nu interesează în prezenta cauză

modalitatea în care se va stabili chiria pentru imobilul restituit fostei

proprietare și nu formează obiectul pricinii rezolvarea raporturilor dintre actuala

proprietară și reclamanți.

Nici dispozițiile art.

1337 C. civ., privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea totală sau

parțială prin fapta unui terț, nu pot fi avute în vedere, întrucât, așa cum s-a

reținut mai sus, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă specială,

înlătură de la aplicare normele de drept comun în materie de evicțiune,

potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În ceea ce privește solicitarea

recurentului pârât ca suma de 2.500 lei (1.500 lei +1.000 lei), reprezentând

onorariu expert, să fie dispusă în sarcina reclamanților, în temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Proba cu expertiza a

fost dispusă de instanța de apel, din oficiu, prin încheierea din 13 septembrie

Ulterior, instanța a încuviințat cererea expertului pentru suplimentarea

onorariului, diferența de plată revenind tot în sarcina părții căreia i s-a

stabilit această obligație, respectiv, M.F.P.

Argumentul bazat pe dispozițiile

art. 274 C. proc. civ., în sensul că reclamanții, care au căzut în pretenții (fiind

respins apelul acestora și admis apelul declarat de M.F.P.), ar trebui să

plătească această sumă pârâtului M.F.P. cu titlu de cheltuieli de judecată, ar

fi putut fi luat în considerare în măsura în care instanța de apel ar fi fost

învestită de pârât cu o cerere în acest sens. Or, pârâtul nu a solicitat

cheltuieli de judecată în apel, iar potrivit principiului disponibilității,

instanța nu putea dispune din oficiu obligarea părții care a căzut în pretenții

la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte nu poate

soluționa o astfel de cerere formulată pentru prima oară direct în recurs,

întrucât, în această cale extraordinară de atac, instanța verifică legalitatea

deciziei recurate, sub aspectul soluției pronunțate în limitele învestirii.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au

fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.A. și S.M.S. și de pârâtul M.F.P.,

reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 324/A din 14

noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2014.