ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 736/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 736/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță,

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 08

ianuarie 2008 reclamanții P.M.D. și P.F.D. au chemat în judecată pârâții

Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București reprezentat prin Primar

General solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

cu Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea la prețul achitat pentru

imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 40590/1996,

suma de 36842,9 RON, actualizat cu rata inflației și cu posibilitatea ca prețul

să fie actualizat în continuare, până la data plății efective de către pârât,

cerere întemeiată pe disp. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București

prin Primar General, obligarea la plata sumelor cheltuite cu lucrări de

consolidări, reparații și îmbunătățiri efectuate la același imobil, în sumă de

175 390 RON.

cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Municipiul București

prin Primar General, obligarea la plata contravalorii beneficiului nerealizat,

ca urmare a faptului că, în prezent, imobilul are o valoare mult mai mare decât

cea de la nivelul anului 1996, respectiv suma de 1.111.993 RON, cerere

întemeiată pe disp. art. 1344 C. civ.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40590/1996 au

dobândit apartamentul nr. 1, str. D., sector 5, București și că, prin Sentința

civilă nr. 3406 din 22 iunie 2004, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a

constatat nulitatea absolută a măsurii de preluare în proprietatea statului a

acestui apartament, ei fiind obligați să lase imobilul în deplina proprietate

și posesie către reclamanții din acel dosar.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe disp. art. 48 alin. (1), (3), (4), (5), art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 și pe disp. art. 1344 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 2962 din 18 aprilie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 București a fost

admisă excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a fost

declinată competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

30 mai 2008 sub nr. 20819/3/2008.

La data de 29 iunie

2009 reclamanții au formulat cerere precizatoare și modificatoare a acțiunii,

față de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, arătând că: față

de disp. art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.

1/2009 înțeleg să se judece pe capătul de cerere privind contravaloare

consolidări, reparații și îmbunătățiri cu pârâții S.O., S.E. și A.M.; pe primul

capăt de cerere, au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice

restituirea prețului actualizat cu rata inflației (suma de 40.695 RON, conform

raportului de expertiză) cu posibilitatea ca prețul să fie actualizat în

continuare, până la data plății efective de către pârât; pe capătul de cerere

privind prețul de piață al imobilului, au solicitat în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul

General al Capitalei, conform art. 50

1

din Legea 10/2001 modificată,

suma de 817.419 RON, conform raportului de expertiză.

Prin Sentința civilă

nr. 1008 din 6 iulie 2009 a Tribunalului București a fost soluționată cererea

privind restituirea prețului actualizat/contravaloare de piață a imobilului,

fiind disjunsă soluționarea cererii având ca obiect contravaloare consolidări, reparații

și îmbunătățiri în contradictoriu cu pârâții S.O., S.E. și A.M., formându-se

Dosarul nr. 31087/3/2009.

La data de 2

decembrie 2009 pârâții S.O., S.E. și A.M. au formulat cerere reconvențională,

prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii lipsei de

folosință a imobilului din București, str. D., corp A, parter, sector 5 pentru

perioada 2 decembrie 2006 - 22 mai 2007, reprezentând data rămânerii definitive

a hotărârii prin care reclamanții pârâți au fost obligați la lăsarea în deplină

proprietate și posesie a imobilului și data predării efective, pretenții

evaluate provizoriu la suma de 10.000 RON.

Pârâții și-au

întemeiat cererea în drept pe disp. art. 998 C. civ.

În motivarea, în fapt

a cererii s-a susținut că, prin nepredarea imobilului după ce hotărârea de

admitere a acțiunii în revendicare a devenit definitivă, reclamanții-pârâți

i-au privat de exercitarea atributelor dreptului de proprietate, aceștia dând

dovadă și de rea-credință, în condițiile în care nu aveau nevoie de un spațiu

locativ în acea perioadă, fiind plecați din țară în Noua Zeelandă în interes de

serviciu încă din anul 2000.

Pârâții S.O., S.E. și

A.M. au formulat și cerere de chemare în garanție a SC I. Cotroceni și a

Municipiului București prin Primar General, solicitând ca, în situația

admiterii acțiunii, să fie obligați cei doi chemați în garanție la suportarea

contravalorii îmbunătățirilor în solidar cu ei.

În motivarea cererii

de chemare în garanție, s-a susținut că obligarea la restituirea unor cheltuieli

făcute de reclamanți pentru repararea imobilelor nu le poate fi imputată în

exclusivitate lor, atâta timp cât degradarea accentuată a apartamentului s-a

realizat în perioada cât a fost închiriat de Primăria Municipiului București și

de SC I. Cotroceni SA, în calitate de titulare ale dreptului de proprietate și

respectiv de administrare a fondului de locuințe proprietare de stat.

Culpa acestor două

pârâte își are temeiul în dispozițiile art. 1421 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1656 din 05 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanții P.M.D. și P.F.D., în

contradictoriu cu pârâții S.O., S.E. și A.M.; a admis în parte cererea

reconvențională formulată de pârâții-reclamanți S.O., S.E. și A.M. în

contradictoriu cu reclamanții pârâți P.M.D. și P.F.D.; au fost obligați pârâții

să plătească reclamanților suma de 46712 RON, contravaloare îmbunătățiri

necesare și utile la apartamentul nr. 1, str. D., corp A, sector 1; au fost

obligați reclamanții să plătească pârâților-reclamanți suma de 3393 euro,

echivalent RON la data plății, contravaloare lipsă folosință a apartamentului

nr. 1 pentru perioada 2 decembrie 2006 - 22 mai 2007; s-a respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâții S.O., S.E. și A.M. în contradictoriu

cu chemații în garanție Municipiul București prin Primar General, ca

neîntemeiată și au fost obligați reclamanții să plătească pârâților suma de 800

RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a adopta

această soluție, tribunalul a constatat următoarele:

Prin acțiunea

principală, tribunalul a fost învestit cu soluționarea cererii având ca obiect

solicitarea reclamanților P. de acordare a contravalorii lucrărilor de

consolidare, reparații și îmbunătățiri în contradictoriu cu pârâții S.O., S.E.

și A.M.

Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009.

Astfel, tribunalul a

reținut că, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin

Legea nr. 1/2009 "Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de

valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare

și utile", iar, potrivit alin. (2) din același articol "Indiferent

dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii

prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite".

Tribunalul a reținut

că, în conformitate cu disp. alin. (4) și (5) ale art. 48 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 1/2009, contravaloarea cheltuielilor necesare și

utile s-a făcut prin expertiză, fiind avută în vedere valoarea actualizată a

cheltuielilor, din care s-a scăzut gradul de uzură în raport de durata normală

a acestora.

În baza art. 48 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 au fost obligați pârâții să plătească reclamanților suma

de 46712 RON, contravaloare îmbunătățiri necesare și utile la apartamentul nr.

1, str. D., corp A, sector 1.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de pârâți, având ca obiect obligarea

SC I. Cotroceni și a Municipiului București prin Primar General la suportarea

contravalorii îmbunătățirilor în solidar cu ei, tribunalul a respins-o ca

neîntemeiată, raportat la dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

modificate prin Legea nr. 1/2009, care stabilesc doar în sarcina persoanei

îndreptățite obligația plății contravalorii acestor îmbunătățiri.

Tribunalul a reținut

ca neaplicabile dispozițiile dreptului comun invocate de pârâți în susținerea

cererii de chemare în garanție, în condițiile în care, prin lege specială, s-a

stabilit clar cine suportă aceste cheltuieli, devenind aplicabil principiul

specialia generalibus derogant.

Cât privește cererea

reconvențională, având ca obiect contravaloare lipsă folosință, tribunalul a

reținut temeinicia acesteia, în condițiile în care, între momentul rămânerii ca

definitivă a hotărârii judecătorești prin care a fost admisă acțiunea în

revendicare formulată de proprietari - pârâții-reclamanți din prezenta cauză,

data de 2 decembrie 2006 și data predării efective - 22 mai 2007, conform

procesului-verbal efectuat în dosarul de executare nr. 96/2007 al BEJ E.L.,

atașat la dosar, pârâții reclamanți au fost lipsiți de exercitarea atributelor

dreptului de proprietate recunoscute prin hotărâre judecătorească.

Tocmai de aceea,

temeiul juridic al admiterii acestei cereri îl reprezintă disp. art. 480 C.

civ. și nu disp. art. 998 C. civ., nefiind vorba de săvârșirea de către

reclamanți a vreunei fapte ilicite.

Având în vedere însă

motivarea în fapt a cererii reconvenționale, prin încadrarea juridică corectă a

acesteia, nu s-a schimbat cauza acțiunii.

Prin urmare,

tribunalul a obligat reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți suma

de 3933 euro, echivalent RON la data plății, reprezentând contravaloare lipsă

folosință a apartamentului nr. 1 în perioada 2 decembrie 2006 - 22 mai 2007,

conform răspunsului la obiecțiuni la raportul de expertiză.

În ceea ce privește

plata cheltuielilor de judecată, tribunalul, în baza art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., reținând că acestea au fost solicitate doar de pârâții-reclamanți

în prezenta cauză, față de admiterea cererii reconvenționale, a obligat

reclamanții să plătească pârâților reclamanți suma de 800 RON cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu supliment expertiză, efectuat exclusiv pentru

dovedirea pretențiilor pe cererea reconvențională.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel apelanții-reclamanți - pârâți P.F.D. și P.M.D. și

apelanții-pârâți - reclamanți A.M., S.E., S.O.

La termenul din data

de 22 iunie 2012, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanța de apel a

dispus suspendarea cauzei, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr.

20819/3/2008*, față de împrejurarea că îmbunătățirile necesare și utile, care

formează obiectul prezentului litigiu, fac obiectul și Dosarului nr.

20819/3/2008*. S-a reținut că în stabilirea valorii de circulație a imobilului

au fost avute în vedere și îmbunătățirile necesare și utile aduse imobilului de

către apelanții P.F.D. și P.M.D.

Dosarul a fost repus

pe rol, la cererea formulată de către P.F.D. și P.M.D., având în vedere că a

fost soluționat, în mod definitiv și irevocabil, Dosarul nr. 20819/3/2008* al

Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr.

119A din data de 29 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți P.F.D. și P.M. și a

admis apelul declarat de apelanții-pârâți - reclamanți A.M., S.E., S.O.; a

schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins, ca nefondată,

acțiunea principală.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prioritar, s-a avut

în vedere că prin Sentința civilă nr. 2247 din 16 noiembrie 2011 pronunțată de

către Tribunalul București, îndreptată prin încheierea de ședință din data de

23 decembrie 2012, în Dosarul nr. 20819/3/2008*, s-a dispus obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 817.419 RON către P.F.D. și

P.M.D., reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 1, str. D.,

sector 5, București, ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.

40590/1996. Suma stabilită reprezentând valoarea de circulație a imobilului

cuprindea contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului.

Această hotărâre a

rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 305 din 29 ianuarie

2013 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr.

20819/3/2008*.

În consecință, s-a

reținut că toate criticile formulate de către apelanți cu privire la

modalitatea de soluționare a capătului de cerere, privind obligarea la plata

îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului nr. 1, str. D., sector

5, București nu sunt fondate, ca efect al puterii de lucru judecat al Sentinței

civile nr. 2247 din 16 noiembrie 2011 pronunțate de către Tribunalul București,

în Dosarului nr. 20819/3/2008*, rămasă definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește

critică apelanților-reclamanți P.F.D. și P.M. referitoare la modul de

soluționare al cererii reconvenționale vizând obligarea la plata contravalorii

lipsei de folosință pentru perioada 02 decembrie 2006 - 22 mai 2007 s-a reținut

că prin Sentința civilă nr. 3406 din 22 iunie 2004, rămasă definitivă și

irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a măsurii de preluare în

proprietatea statului a apartamentului în litigiu, apelanții-reclamanți P.F.D.

și P.M.D. fiind obligați la lăsarea acestuia în deplina proprietate și posesie

către reclamanții din acel dosar.

De la data de 2

decembrie 2006 și până la data predării efective - 22 mai 2007

apelanții-pârâți-reclamanți A.M., S.E., S.O. nu și-au exercitat prerogativa

dreptului de proprietate, respectiv posesia imobilului care a fost folosit până

la data de 22 mai 2007, de către P.F.D. și P.M.D., cărora li s-a anulat actul

de vânzare-cumpărare.

S-a avut în vedere și

faptul că în cauza de față, contravaloarea lipsei de folosință a fost stabilită

prin raport de expertiză efectuat de către prima instanță și cu privire la care

nu s-au formulat obiecțiuni de către apelanții-reclamanți P.F.D. și P.M.D.

Instanța de apel a

înlăturat susținerile potrivit cărora A.M., S.E., S.O. aveau obligația de a

solicita înainte promovarea executării silite și eliberarea imobilului, având

în vedere că aceștia au avut calitatea de parte în dosarul în care s-a

pronunțat Sentința civilă nr. 3406 din 22 iunie 2004, rămasă definitivă și

irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a măsurii de preluare

în proprietatea statului a acestui apartament, ei fiind obligați la lăsarea

imobilului în deplină proprietate și posesie către reclamanții din acel dosar.

În calitate de parte,

apelanții-reclamanți P.F.D. și P.M.D. aveau obligația de a lăsa imobilul în

deplină proprietate și posesie imediat, în conformitate cu art. 371

1

C. proc. civ.

De asemenea, s-a

reținut că neopunerea în cadrul executării silite și achitarea cheltuielilor de

executare nu au relevanță în soluționarea cererii-reconvenționale, având ca

obiect contravaloare lipsă folosință, deoarece cheltuielile de executare au

fost achitate de reclamanții din prezenta cauză în cadrul executării silite a

obligației de predare a apartamentului și nu au legătura cu lipsirea

pârâților-reclamanți de folosința imobilului în perioada de până la data

executării silite a hotărârii judecătorești de admitere a revendicării, titlu

executoriu.

În ceea ce privește

faptul stabilirii în euro a sumei reprezentând contravaloarea lipsei de

folosință, instanța de apel a avut în vedere posibilitatea deprecierii monedei

naționale și faptul că prin stabilirea în euro a sumei se evită producerea

altor prejudicii în patrimoniul apelanților-pârâți-reclamanți A.M., S.E., S.O.

Referitor la apelul

declarat de către apelanții-pârâți-reclamanți A.M., S.E., S.O. s-a reținut că

este fondat numai în ceea ce privește obligarea acestora la plata

îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului nr. 1, str. D., sector

5, București de către P.F.D. și P.M.D. întrucât prin Sentința civilă nr. 2247

din 16 noiembrie 2011 pronunțate de către Tribunalul București, în Dosarul nr.

20819/3/2008*, rămasă definitivă și irevocabilă, P.F.D. și P.M.D. au obținut

obligarea Ministerului Finanțelor Publice, în conformitate cu art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, la plata sumei de 817.419 RON reprezentând valoarea de

circulație a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

nr. 40590/1996. La stabilirea valorii de circulație, au fost avute vedere și

îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului în cuantum de 123.186

RON, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor menționate.

Instanța de apel a

reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, art. 48 din

Legea nr. 10/2001, în forma din 2008, prevedea că în art. 48 că "Chiriașii

au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu

destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. În cazul în care

imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de

despăgubire prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite. În cazul în

care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de

despăgubire revine statului sau unității deținătoare".

După apariția Legii

nr. 1/2009, s-a prevăzut că obligația de despăgubire revine persoanei

îndreptățite, căreia i se restituise imobilul în proprietate.

În cazul acțiunilor

formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, reclamantul are un

drept de a pretinde contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile fie de la

stat, fie de la persoana îndreptățită.

În virtutea acestui

drept de opțiune, apelanții-reclamanți P.F.D. și P.M.D. au obținut

valorificarea dreptului lor la îmbunătățiri de la Ministerul Finanțelor

Publice, în temeiul art. 48

1

din Legea nr. 10/2001, în forma în

vigoare în anul 2008, în Dosarul nr. 20819/3/2008*, astfel încât aceștia nu mai

au dreptul la obținerea valorii îmbunătățirilor respective și de la A.M., S.E.,

S.O., deoarece ar obține de două ori de la persoane diferite contravaloarea

îmbunătățirilor.

Pentru aceste

considerente s-a admis apelul declarat de apelanții-pârâți-reclamanți A.M.,

S.E., S.O. și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că

s-a respins, ca nefondată, acțiunea principală.

În ceea ce privește

critica referitoare la modul de soluționare al cererii reconvenționale vizând

obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 02

decembrie 2006 - 22 mai 2007, s-a constatat că este nefondată, deoarece

apelanții nu au invocat aspectul că raportul de expertiză, având ca obiect

plata contravalorii lipsei de folosință, trebuia întocmit de către un expert

care să aibă specialitatea contabilitate, și nu construcții civile, în fața

primei instanțe, cu ocazia desemnării expertei.

Mai mult, instanța de

apel a constatat că apelanții nu au indicat acest aspect nici când au formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat de către experta C.C.

În ceea ce privește

criticile referitoare la ofertele avute în vedere de expert la stabilirea

prețului mediu de închiriere pe mp, instanța de apel le-a înlăturat, având în

vedere că au fost formulate și încuviințate obiecțiuni pe aceste aspecte, în

fața primei instanțe.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.M.D. și P.F.D.

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat următoarele:

Față de dispozițiile

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel putea verifica stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță doar în limitele

cererilor de apel formulate iar motive de ordine publică puteau să fie invocate

în cauză de către părți sau instanță, din oficiu, ceea ce nu s-a întâmplat.

Or, criticile

formulate de părți în calea de atac a apelului, vizau doar întinderea

obligației de plată stabilită de instanța de fond în sarcina pârâților și nu

modul de soluționare a cererii principale având ca obiect plata îmbunătățirilor

necesare și utile aduse apartamentul nr. 1 din str. D., sector 5, București.

În mod nelegal

instanța de apel a reținut că Sentința civilă nr. 2247 din 16 noiembrie 2011,

are efect de putere de lucru judecat, când aceasta constituie doar un mijloc de

probă atâta timp cât prin aceasta a fost stabilit un drept de creanță al

recurenților iar în calea de atac a apelului părțile au criticat numai

cuantumul dreptului stabilit de instanța de fond.

Hotărârea prin care

Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să le achite reclamanților suma de

817.419 RON reprezentând valoarea de circulație a imobilului în litigiu cu

îmbunătățiri, nu a fost pusă în discuția părților, astfel că aceasta este

irelevantă în prezenta cauză.

Mai mult, în cauza în

care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 2247 din 16 noiembrie 2011, nu a fost

reținută nicio situație de fapt și de drept care să poată fi invocată cu putere

de lucru judecat, temeiurile de drept fiind diferite iar judecata s-a purtat în

contradictoriu cu alți pârâți.

Instanța de apel nu a

ținut cont de susținerile apelanților reclamanți privitoare la soluționarea

cererii reconvenționale ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință

pentru imobilul în discuție aferentă perioadei 02 decembrie 2006 - 22 mai 2007,

în sensul soluționării acesteia în raport cu art. 1079 C. civ.

În consecință,

recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea Deciziei

civile nr. 119A din 29 martie 2013, admiterea apelului reclamanților cu

consecința modificării cuantumului despăgubirilor la care instanța de fond i-a

obligat pe pârâți, respingerea cererii reconvenționale, ca fiind netemeinică și

nelegală iar, în cazul în care se va aprecia întemeiată aceasta cerere, să se

dispună micșorarea cuantumului lipsei de folosință, respingerea apelului

pârâților și menținerea ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 1656 din

05 octombrie 2011, cu privire la admiterea cererii principale prin care pârâții

au fost obligați să achite contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului în

cauză.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu privire la critica

formulată de reclamanți în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază că nu este fondată deoarece hotărârea instanței de apel

este temeinic motivată, judecătorul redactor, făcând referire la fiecare motiv

de apel atât al apelanților reclamanți cât și al apelanților pârâți,

structurând corect argumentele invocate de părți în dezvoltarea criticilor

împotriva sentinței și răspunzând pe larg acestor critici. De asemenea,

hotărârea instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii, raționamentul

instanței fiind judicios și clar exprimat.

Referitor la

susținerile potrivit cărora, în mod greșit, instanța de apel nu a pus în

discuția părților faptul că Sentința civilă nr. 2247 din 16 noiembrie 2011 are

efect de putere de lucru judecat și că în raport de dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., era ținută să verifice temeinicia hotărârii primei instanțe

doar în limitele cererilor de apel formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Puterea de lucru

judecat este de natură să oprească a doua judecată, excluzând posibilitatea de

a se statua diferit.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a

mai fi contrazis.

Or, susținând că

instanța de apel a soluționat greșit pricina pe temeiul reținerii puterii de

lucru judecat, nepunând în discuția părților această chestiune, reclamanții

tind să lipsească de efectele puterii lucrului judecat hotărârea judecătorească

anterioară, prin care s-a soluționat irevocabil acțiunea reclamanților

împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice având, ca și acțiunea de

față, același obiect și aceeași cauză.

În prezenta cauză,

reclamanții P.M.D. și P.F.D. au solicitat instanței obligarea pârâților S.O.,

S.E. și A. (A.) M. - actualii proprietari ai imobilului în litigiu - la plata

contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentului nr. 1, str. D., sector 5,

București.

Ulterior, pe

parcursul prezentului proces, prin Sentința civilă nr. 2247 din 16 decembrie

2011 pronunțată în Dosarul nr. 20819/3/2008*, rămasă definitivă și irevocabilă,

prin Decizia civilă nr. 305 din 29 ianuarie 2013 pronunțată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea Ministerului Finanțelor

Publice la plata către reclamanții P.F.D. și P.M.D. a valorii de circulație a

aceluiași apartament, precizându-se expres că această valoare include

îmbunătățirile aduse imobilului de către reclamanți.

Ca urmare, în cauza

de față, finalitatea urmărită de reclamanți este aceeași ca și în cauza

anterioară, soluționată irevocabil, respectiv valorificarea aceluiași drept de

creanță (dreptul la despăgubiri constând în contravaloarea îmbunătățirilor) pe

două căi procesuale diferite (deschise de art. 48, respectiv art. 50

1

din Legea nr. 10/2001), împotriva unor pârâți diferiți (actualii proprietari ai

imobilului, respectiv Ministerul Finanțelor Publice).

Astfel, Înalta Curte

reține că în cauză operează puterea de lucru judecat în raport de

considerentele Sentinței civile nr. 2247 din 16 decembrie 2011 pronunțată de

către Tribunalul București, îndreptată prin încheierea de ședință din data de

23 decembrie 2012, în Dosarul nr. 20819/3/2008*.

Ca hotărâre

irevocabilă, sentința civilă sus-enunțată se bucură de putere de lucru judecat

așa încât dezlegarea dată, prin această hotărâre, problemei de drept

referitoare la solicitarea reclamanților de acordare despăgubiri constând în

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului se impune în prezenta cauză,

fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Este vorba despre

efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, care se impune într-un al doilea

proces care nu prezintă tripla identitate de părți, obiect și cauză cu primul,

dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără

posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare

a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârilor judecătorești.

Cum potrivit art.

1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre

părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a

dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel

litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii

din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea

de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce, în mod

corect, a făcut și instanța de apel, care a dat eficiență puterii de lucru

judecat față de Sentința civilă nr. 2247 din 16 decembrie 2011, pronunțată în

Dosarul nr. 20819/3/2008*.

Astfel, nu se poate

reține nici susținerea potrivit căreia această chestiune nu a fost pusă în

discuția părților cu atât mai mult cu cât prezentul dosar a fost și suspendat

până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 20819/3/2008*, față de

împrejurarea că îmbunătățirile necesare și utile, care formează obiectul

prezentului litigiu, fac obiectul și Dosarului nr. 20819/3/2008*.

Cât privește critica

referitoare la modul de soluționare al cererii reconvenționale vizând obligarea

la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 02 decembrie 2006 -

22 mai 2007, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât instanța de

apel, în mod judicios a făcut aplicarea dispozițiilor legale în materie

reținând că prin Sentința civilă nr. 3406 din 22 iunie 2004, rămasă definitivă

și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a măsurii de preluare în

proprietatea statului a apartamentului în litigiu, numiții P.F.D. și P.M.D.

fiind obligați la lăsarea acestuia în deplina proprietate și posesie către

reclamanții din acel dosar. De la data de 2 decembrie 2006 și data până la data

predării efective - 22 mai 2007 reclamanții A.M., S.E. și S.O. nu și-au

exercitat prerogativa dreptului de proprietate, respectiv posesia imobilului,

imobilul fiind folosit de către P.F.D. și P.M.D., cărora li s-a anulat actul de

vânzare-cumpărare. Contravaloarea lipsei de folosință a fost stabilită prin

raport de expertiză efectuat de către prima instanță raport cu privire la care

nu au fost formulate obiecțiuni de către reclamanții P.F.D. și P.M.D.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală

motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M.D. și P.F.D. împotriva Deciziei

nr. 119A din data de 29 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN